Tag Archives: manastire

Calugarii marilor orase

Standard

Monahismul a luat naştere în pustiul Egiptului, dar a pătruns apoi şi în marile oraşe. Călugării vestitelor cetăţi ale Constantinopolului sau Alexandriei au jucat un rol esenţial în păstrarea dreptei credinţe şi în misiunea bisericii. Adesea, din rândul lor s-au ridicat mari teologi sau membri ai ierarhiei superioare.Ce rol mai au astăzi monahii citadini, cu ce ispite şi, de ce nu?, bucurii au de-a face, puteţi afla din interviul de mai jos realizat cu părintele arhimandrit Teofil Anăstăsoaie, stareţul Schitului Darvari din capitală şi exarhul administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Părinte Teofil Anăstăsoaie, cum ați defini mănăstirea: ca un loc sau ca o stare?

Este, din punct de vedere duhovnicesc, un loc care aduce o stare. Nu e suficient să vieţuieşti într-o mănăstire, să intri fizic în ea, să păşeşti cu piciorul dincolo de pragul ei, dacă nu intri în starea respectivă şi nu ai duhul potrivit locului. Sunt monahi care nu rezistă într-o anumită mănăstire, pentru că nu intră în starea sau în duhul ei. Deci, propriu-zis, ea este şi un loc, dar este şi o stare. Sau, mai bine zis, un loc care trebuie să te ducă către o stare duhovnicească.

Contează unde este acest loc? Fie că e în mijlocul unui oraş sau în creierii munţilor?

În general, monahii, de la începuturile istoriei creştinismului, au ales ca loc de rugăciune – pentru că îndeletnicirea principală a monahului trebuie să fie rugăciunea – locurile mai retrase de lume, pentru a se putea dedica ei. Cu vremea, însă, oraşele s-au extins şi în zilele noastre observăm că multe din mănăstirile care odinioară erau în pădurile de la marginile oraşelor au ajuns să fie acum cuprinse de oraş, de cetate. Aşadar, în general, locurile de mănăstire se căutau unde era pace multă. Dar dacă nu există şi pace lăuntrică, poţi să constaţi că, deși eşti în deşert, în pustie, în sufletul tău nu este linişte. Deci, monahul caută să se liniştească; de aceea locul îl poate ajuta, dar îl şi poate încurca. După `90, într-adevăr, s-a observat o deschidere mai mare a tinerilor către mănăstire. Foarte mulţi au îmbrăţişat viaţa monahală şi, astfel, s-au reînfiinţat mănăstirile mai vechi, închise sau au fost construite mănăstiri noi, ceea ce este un lucru bun. S-a deschis propriu-zis uşa către lume, în sensul bun al cuvântului, dar s-a deschis şi în sensul rău al cuvântului, pentru că lumea a încercat să cotropească, să năvălească în mănăstire.

În căutarea a ce?

Unii în căutarea liniştii duhovniceşti, în căutarea unui echilibru spiritual, în căutarea lui Dumnezeu; alţii, doar în căutarea de lucruri senzaţionale, de lucruri care, ştiu eu?, să le aducă o anumită mulţumire trecătoare. Sunt mulţi turişti care vizitează mănăstirile – şi aici avem exemplul mănăstirilor celebre din nordul Moldovei, unde monahii şi monahiile întâlnesc zilnic numeroase grupuri care vin mai mult să facă fotografii, să afle istoria din vremea respectivă – şi nu toţi înţeleg că un turist este deosebit de un pelerin. Ar fi recomandabil ca mănăstirile noastre să fie pline de pelerini, adică de cei care caută nu doar frumuseţea fizică, nu doar fac o excursie, ci merg să-L caute pe Dumnezeu.

Acest fenomen schimbă profilul monahului?

Ar trebui să nu-l schimbe, însă este o greutate în plus. Am menţionat că viaţa monahului este, trebuie să fie, o viaţă de rugăciune. Dacă nu ai vremea necesară sau nu-ţi faci timp pentru ea, poţi să constaţi, la un moment dat, că ai axat priorităţile tale pe ceva care nu este important. De pildă, spuneaţi de mulţimea de vizitatori care vin în mănăstiri, care, de multe ori, pot să fie un prilej de risipire pentru monah. Dacă vei sta numai cu poarta deschisă, uitând de propriul tău program de rugăciune, există riscul să devii tu însuţi un monah laicizat, care uită rolul său. Însă, în general, mănăstirile au atenţia sporită asupra acestui lucru. Chiar și cele care au foarte mulţi turişti dublează ascultările lor în slujba oamenilor cu un program liturgic riguros, adică cu Liturghie zilnică, dacă se poate, sau cu Cele Şapte Laude, care sunt scheletul de rugăciune necesar unui monah.

Dacă monahul nu se roagă, mai poate fi numit monah?

Numele de monah vine de la monos, care înseamnă nu „singur”, ci „unificat lăuntric cu Dumnezeu”. Rugăciunea e cea care te unifică cu Dumnezeu. Altfel nu te mai poţi numi monah, ci doar un purtător de veşminte monahale, cum spunea un vestit duhovnic al nostru. Probabil că şi această stare există şi e dureroasă pentru cei care o gustă, dar trebuie să încercăm să ne ferim de ea şi, cât se poate, să păstrăm legătura în rugăciune cu Dumnezeu, pentru că alt­fel, cum am spus, devenim doar nişte purtători de haine negre.

Ce caută omul în mănăstire? Dumneavoastră de ce aţi intrat în mănăstire?

Alegerea aceasta se face după o analiză foarte atentă a conştiinţei. Este o chemare pe care Dumnezeu o face. Aşa cum aleg unii să-şi întemeieze familia şi-i poţi întreba: „Ce te-a făcut să alegi, dintre atâtea persoane pe care le-ai avut în jur, tocmai pe soţia sau soţul tău? Nu erau alte persoane mult mai frumoase, mai înţelepte? De ce tocmai acea persoană?”. Ei, bine, răspunsul probabil va fi: „Pentru că aşa am simţit!”. Vă spun acelaşi lucru şi despre calea monahală: este o chemare a dragostei lui Dumnezeu, căreia îi răspunzi cu sufletul, pentru că aşa simţi şi pentru că este o schimbare a adâncului din tine căreia nu-i poţi rezista.

Sigur că am spus că, după `90, a existat o mare deschidere a tinerilor faţă de monahism, care astăzi, din păcate, se constată că nu mai este în aceiaşi parametri. De pildă, mănăstirile de astăzi primesc din ce în ce mai puţini vieţuitori sau noi fraţi. Şi cred că există o explicaţie prin faptul că există o bunăstare din ce în ce mai accentuată, în ciuda crizei care, în ultimii ani, încearcă întreaga lume. Oamenii sunt atraşi de mirajul câştigului foarte uşor, o viaţă care să-ţi ofere de toate, în contrast cu viaţa monahală, care te cheamă la o asceză, la renunţare, la a omorî omul cel vechi, poftele şi plăcerile acestea şi la a încerca să te dăruieşti lui Dumnezeu şi semenilor tăi, lucru foarte greu de făcut. Alegerea aceasta e grea pentru că vrăjmaşul ştie să-şi vândă foarte bine marfa şi prezintă numai lucrurile frumoase, ca o haină atrăgătoare, pe care tinerii o îmbracă cu repeziciune. Constată însă cu tristeţe, mai târziu, că s-au păcălit sau că nu este aşa cum au crezut, dar e greu să se mai reîntoarcă la glasul cel dintâi.

Ca duhovnic, pot să dau mărturia faptului că sunt mulţi tineri care îşi pun problema îmbrăţişării vieţii monahale, dar sunt foarte puţini cei care au şi curajul să ia această decizie. Chiar mulţi dintre ei rămân nici căsătoriţi, nici în lume, rămân oarecum într-o continuă căutare, care-i macină lăuntric. Nu sunt liniştiţi. Dacă nu iei o decizie la momentul potrivit al tinereţii, după aceea constaţi că timpul trece şi nu poţi să-ţi pui în lucrare talanţii pe care Dumnezeu ţi i-a dat. De aceea ne rugăm ca Dumnezeu să lumineze cât mai mult pe tinerii noştri, pe cei care îşi doresc să urmeze această cale, dar s-o facă în acord cu glasul acesta al sufletului, al adâncului. Să fie răspunsul lor sincer şi corect la chemarea lui Dumnezeu, iar nu făcută alegerea din alte considerente omeneşti.

Mi-amintesc de doi prieteni care s-au dus la Părintele Sofian Boghiu să-i ceară sfatul. Voiau să meargă în mănăstire, dar în creierii munţilor. Şi părintele, foarte înţelept, le-a spus: „Dacă puteţi face faţă pustiului din Bucureşti, puteţi merge apoi în pustiul pe care vi-l doriţi”. Cu siguranţă, Părintele Sofian se referea la această bunăstare – pustiul din Bucureşti – şi toate tentaţiile. Dar o dată ce ai intrat în mănăstire, care sunt rădăcinile pe care trebuie să le prinzi în mănăstire?

Odată ce ai păşit pragul mănăstirii cu hotărârea de a rămâne în mănăstire, se declanşează un război nevăzut, pe care îl găsim descris în literatura ascetică. Ei bine, acest război nu încetează. Cea mai mare luptă pe care o dă întâi vrăjmaşul cu un tânăr care vrea să-şi dăruiască viaţa lui Dumnezeu este aceea de a-i întoarce mintea în lume. Şi după ce reuşeşte acest lucru, va încerca să-l scoată din mănăstire. Însă această luptă nu este la cheremul duhurilor rele şi, din fericire, avem arme duhovniceşti cu care să-i stăm împotrivă. Argumentul cel mai puternic pe care poate să-l aibă sau să şi-l pună în minte, în suflet, un monah ca să rămână în mănăstire, este faptul că odată cu taina călugăriei pe care o primeşte, el a murit. Haina neagră pe care o îmbracă este tocmai adeverirea faptului că el este un om care a murit, de bună-voie, pentru lume.

Există şi latura cealaltă – a bunătăţilor sau a binecuvântărilor pe care Dumnezeu le trimite celor care fac acest pas – iar gustarea din acestea este un argument foarte puternic şi o întărire care-l face pe monah să treacă peste momentele de cumpănă. Un părinte spunea că ispita nu trebuie refuzată, ci trebuie primită, pentru că îţi arată care este slăbiciunea ta. Acolo unde te atacă ea înseamnă că este o uşă la care tu trebuie să pui întărire. Şi dacă reuşeşti să-ți întărești punctul acela, cu siguranţă că vei merge mai departe.

Ce înseamnă mort pentru lume? Este monahul complet rupt de lume? El e acuzat că nu face nimic, că e scursura societăţii, că mănâncă degeaba.

Cea mai importantă lucrare a monahului este rugăciunea pentru lume. Iar înţelesul morţii pentru lume, de fapt, este acela de a muri păcatului, plăcerilor, lumii în sensul negativ. Termenul lume, de altfel, are două înţelesuri. Mântuitorul spune, la un moment dat: „Voi sunteţi lumina lumii”. Lumen înseamnă „lumină”. Rădăcina cuvântului lume poate fi legată de termenul „lumină”. Putem vedea, aşadar, în lume, lumina. Mântuitorul le spune ucenicilor: „Voi nu mai sunteţi din lume. Pe voi v-am ales din lume”. Aşa şi monahul este ales din lume, dar nu se mai întoarce în ea în sensul acesta negativ, al plăcerilor, al răutăţilor. Deci, monahul este cel care se desparte de patimile, de răutăţile lumii, dar, în acelaşi timp, paradoxal, el nu o părăseşte, ci o îmbrăţişează în rugăciune. N-o îmbrăţişează pătimaş, ci cu un dor sfânt. Sfântul Vasile cel Mare spune că dacă ar lipsi rugăciunea monahilor pentru lume, Dumnezeu ar grăbi sfârşitul ei. Aceasta este îndatorirea primordială a lor. Gândiţi-vă, de pildă, într-un oraş, la o anumită oră a nopţii, când monahii pleacă la biserică spre a-şi face rugăciunea de noapte – miezonoptica. În acel moment în oraş sunt foarte multe răutăţi, însă cineva se roagă pentru întreaga cetate. Este o lucrare duhovnicească de care nu ne dăm seama decât dacă avem ochi duhovnicesc şi cunoaștem şi latura nevăzută a lumii.

Aşadar, lumea este dependentă de rugăciune, în primul rând de rugăciunea monahului. Dar vreau să vă dau exemplul ţărilor din vest, unde oamenii o duc foarte bine din punct de vedere material, dar unde nu prea mai sunt mănăstiri, au fost desfiinţate, mai ales în lumea protestantă.

Nu ştiu dacă o duc chiar foarte bine. Ceea ce vedem noi la nivelul bunăstării poate să fie ceva înşelător. Există însă o directă legătură între bunăstarea Occidentului şi dispariţia mănăstirilor şi a vieţii de rugăciune. Atunci când a sporit bunăstarea, a slăbit flacăra duhovnicească. Pe de altă parte, Orientul, care a fost întotdeauna o parte a lumii mai lipsită de aceste bogăţii materiale, a avut un ataşament mai puternic faţă de valorile spirituale şi mai ales faţă de viaţa duhovnicească. Chiar şi dacă am vorbi nu doar de creştinism – vă rog să observaţi că lumea arabă este foarte religioasă. Explicaţia primordială este faptul că oamenii sunt foarte sărmani, foarte săraci. Ei nu au decât pe Dumnezeu deasupra şi câteva bunuri, o colibă, soarele care arde şi nisipul. În rest nu au nimic. De aceea, singurul lor sprijin este Dumnezeu. Dacă am face un exerciţiu al minţii, cum ar arăta lumea Orientului dacă ar fi avut acces la bunăstarea şi la organizarea Occidentului, probabil am constata acelaşi proces al răcirii duhovniceşti, al golirii mănăstirilor de care spuneţi că se observă în Apus. De aceea, ideal ar fi să existe un echilibru între bunăstare şi viaţa duhovnicească. Însă omul, fiind supus păcatului, mai uşor alege bunăstarea decât viaţa duhovnicească. Aşadar şi criza, uneori, are rolul ei de la Dumnezeu: să reînvăţăm să ne rugăm. Când este încercat, omul îşi dă seama că, de fapt, ajutorul vine de la Dumnezeu. Acesta este, poate, rolul mănăstirilor din oraş: să-i înveţe pe oameni să se roage, să-şi readucă aminte de Dumnezeu.

Aminteaţi la început că, odinioară, mănăstirile erau în pustie şi că acum lumea a devenit o pustie. E adevărat şi acest lucru – pustie în sensul de loc în care nu mai găseşti nimic care să bucure viaţa lăuntrică, duhovnicească. Şi mănăstirile din oraşe sunt, într‑adevăr, chemate astăzi ca, într-o lume pustiită, să readucă această bucurie a prezenţei lui Dumnezeu. Şi constatăm că acest lucru se petrece. Dacă veţi merge la mănăstirile din marile oraşe, veţi observa că biserica şi curtea lor sunt pline de credincioşi. Nu că ar exista o competiţie între mănăstire şi bisericile de enorie, pentru că Liturghie se săvârşeşte în toate aceste locuri. Dar mănăstirea, prin faptul că are un anumit program de rugăciune zilnic, pentru faptul că obştea monahilor locuieşte şi vieţuieşte în acelaşi loc, imprimă locului din duhul lor, duh pe care cei care trec pragul acestor mănăstiri îl simt.

 lumeacredintei.com

Citeste si

Parintele Ioan Larion Neagoe de la Sihastria Raraului

Existenta lui Dumnezeu

Despre mandrie

Definitia catolicismului

Zodiacul si ortodoxia

Advertisements

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Standard

Interviu cu Arhimandritul Gheorghios, Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos, apărut în periodicul Xristianiki , 6 martie 1997, p. 1-4.

Întrebare: Prea Cuvioase Părinte Egumen, cum priviţi Sfinţia Voastră mişcarea de apropiere interreligioasă la care iau parte şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe?

Răspuns: Din capul locului se vede că această mişcare este dirijată de romano-catolici. Începe cu declaraţiile de la Assisi şi se sfârşeşte la Roma. întrevăd aici o încercare a Papei de a se impune nu numai ca şi conducător al tuturor creştinilor, ci şi al tuturor religiilor. Această afirmaţie a mea este întărită dacă luăm în considerare şi alte acţiuni asemănătoare ale Vaticanului, cum ar fi poziţia dominantă pe care şi-o asumă Papa în negocierile creştinilor cu Vaticanul, sau în cele cu evreii legate de situaţia Locurilor Sfinte. Este clar că Papa încearcă să preia conducerea spirituală a Europei Unite, nu doar a tuturor „bisericilor şi confesiunilor creştine” (lucru cu neputinţă, deocamdată), ci să-şi asigure primatul într-o Europă polimorfă religios.

Sunt caracteristice în acest sens şi declaraţiile pe care le-au făcut conducătorii Uniunii Europene, Jacques Santer şi Romano Prodi, vorbind despre „un câmp comun de colaborare a cultelor cu societatea civilă” pentru întruparea ideilor unei Europe noi, “atât în viaţa politică, cît şi în aspectele ei religioase”.

Vaticanul încearcă de fiecare dată cât se poate mai mult:

– prin uniaţie: atragerea nemijlocită a ortodocşilor şi a altor creştini răsăriteni (monofiziţi, anticalcedonieni);

– prin dialogul cu ortodocşii recunoaşterea Bisericii Romano-Catolice de către oertodocşi drept Biserică-soră, avînd credinţă apostolică, Taine valide şi succesiune apostolică;

– prin participarea şi organizarea, la Vatican, a declaraţiilor şi rugăciunilor interreligioase pentru pace urmăreşte primatul în toate religiile.

Roma întrevede că, datorită înfrumuseţării şi aggiornamentoului creştinismului apusean, romano-catolicismul poate ieşi din dificultăţile în care se află, instituind un soi de ideologie pan-religioasă cu colorit creştin. În acest scop, încearcă să se impună ca şi conducător al noilor structuri politico-religioase ale Europei. Aceasta este în conformitate cu poziţia teologică a Vaticanului, conform căreia “orice bun care există în afara Bisericii Romano-Catolice îi aparţine virtual”.

Întrebare: Nu credeţi că în această mişcare generală este necesară şi prezenţa Ortodoxiei, astfel încât evoluţia aceasta să nu fie monopolizată de romano-catolici?

Răspuns: Biserica nu este un sistem ideologico-politic. Mai cu seamă Biserica noastră Ortodoxă, care niciodată nu încetează a fi Una, Sfântă, Sobornicească ( = universală, ecumenică) şi Apostolească, singura cale sigură spre mântuire. Din această cauză, astfel de „necesităţi” sunt de neînţeles. Credinţa noastră pură se înstrăinează atunci când este folosită în spatele acestor declaraţii pe care conducătorii ortodocşi n-ar trebui să le susţină nici măcar cu prezenţa lor.

Înrebare: Sfinţia Voastră, în special, ca şi cleric ortodox şi cunoscător al Dreptului canonic, cum vedeţi împreună-rugăciunca cu reprezentanţii altor religii? Este permisă de către Sfintele Canoane şi de tradiţia Bisericii noastre?

Răspuns: În cazul acesta nu avem de a face cu o împreună-rugăciune în sensul participării tuturor la o rugăciune comună, deoarece fiecare reprezentant religios se roagă pe rând la Dumnezeul său. Împreună-rugăciune săvârşesc ierarhii ortodocşi cu romano-catolicii şi cu alţi creştini eterodocşi. Desigur că şi această împreună-rugăciune este interzisă de către SfinteleCanoane, din motive eclesiologice serioase. Dar nici rugăciunea reprezentanţilor diferitelor religii în acelaşi loc, pe rând şi pentru acelaşi scop, nu poate fi acceptată de către conştiinţa creştină ortodoxă din mai multe motive:

– deoarece dumnezeii către care se roagă reprezentanţii celorlalte religii sunt mincinoşi. Profetul David spune „toţi dumnezeii neamurilor sunt draci” (Ps. 95, 5 – traducere după Septuaginta) şi că „urechi au şi nu vor auzi” (Ps. 113, 14). Hinduşii, de exemplu, cred într-o sumedenie de zeităţi. Şintoiştii cred în sufletele înaintaşilor şi cinstesc zidirea în locul ziditorului (soarele, luna etc.). Budiştii au un dumnezeu impersonal. Iudeii şi musulmanii cred într-un dumnezeu monopersonal, considerând ca blasfemie credinţa în Dumnezeul Treimic şi în dumnezeirea lui Hristos. Cum putem noi, creştinii ortodocşi, să luăm parte la rugăciuni acolo unde nu se dă nici o importanţă celui către care se îndreaptă rugăciunea, considerându-se suficient faptul că te rogi la un oarecare dumnezeu? Astfel de situaţii amintesc de New Age şi de duhul masonic sincretist. Iar această situaţie nu este doar împotriva Sfintelor Canoane, ci şi a Vechiului Testament.

– ar fi acceptat vreodată profetul Ilie sau altul dintre profeţi să ia parte la aşa ceva? Este cunoscut faptul că profeţii au propovăduit lupta neîncetată împotriva oricărui fel de syncretism religios, şi cei mai mulţi dintre aceştia au fost alungaţi şi ucişi din acest motiv.

– ar fi acceptat vreodată Sfinţii Apostoli şi nenumăraţii sfinţi martiri şi mărturisitori ai Credinţei noastre o astfel de participare? Cum îndrăznim noi astăzi să acţionăm împotriva lor, a Profeţilor, a Apostolilor, a Martirilor şi a Sfinţilor noştri Părinţi?

Întrebare: Mulţi teologi accentuează că Ortodoxia este ecumenică (i.e. universală). Nu credeţi că a sosit timpul ca în zilele noastre să se impună această dimensiune a Ortodoxiei?

Răspuns: Cu certitudine, Biserica Ortodoxă este ecumenică (i.e. universală). Una este însă ecumenicitatea (i.e. universalismul, sobornicitatea) şi alta este însă ecumenismul. Biserica Ortodoxă este ecumenică dar nu este ecumenistă. Şi rămâne ecumenică, câtă vreme nu cade în ispita ecumenismului. Ecumenicitatea constituie expresia deplinătăţii Bisericii şi se propune şi celorlalţi fără să se împartă sau să se ajusteze după concepţiile omeneşti. Aşadar, deoarece Biserica noastră Ortodoxă este ecumenică şi deoarece întreaga lume are cu adevărat nevoie de ecumenicitatea ei, este necesar ca ea să se menţină ca ecumenică şi să nu cadă în ecumenism. Iar aceasta nu numai pentru a-şi păstra identitatea ei, ci şi pentru a ajuta cu adevărat lumea.

Întrebare: Care credeţi că sunt consecinţele probabile ale ecumenismului în sânul poporului credincios?

Răspuns: Consecinţele unor astfel de manifestări şi declaraţii sunt numeroase şi neplăcute nu numai pentru credincioşii Bisericii, ci şi pentru cei ai celorlalte culte. Astăzi, prin folosirea mijloacelor de informare în masă, toate informaţiile din lume pot ajunge şi în cel mai îndepărtat colţ.

Credincioşilor ortodocşi practicanţi şi cu conştiinţă bisericească vie care urmează hotărât „credinţa încredinţată o dată pentru totdeauna sfinţilor” (Iuda 3), aceste manifestări şi declaraţii le produc indignare, întristare şi gânduri de a părăsi o Biserică ce îngăduie aşa ceva, cu intenţia de a mări numărul credincioşilor schismatici zelotişti şi să lovească astfel şi mai mult Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Celor credincioşi doar cu numele, ecumenismul le produce slăbirea şi diluarea conştiinţei dogmatice şi un şi mai mare dezinteres pentru credinţa şi viaţa ortodoxă, câtă vreme toate religiile sunt la fel.

În plus, pe cei care nu cunosc Ortodoxia, dar caută un răspuns la diferite probleme, îi încurajează să accepte soluţii de la diferite eresuri şi religii. Se ştie că în Grecia există mai mult de 500 de astfel de mişcări religioase şi creştine şi că tot mai mulţi ortodocşi le devin adepţi. Ca să nu amintesc decât de mişcările religioase extrem orientale şi de penticostalii la a căror adunare în Atena vin pentru a asculta predica şi pentru a lua parte la rugăciuni şi la aşazisele vindecări cam 500-600 de ortodocşi sau fost-ortodocşi. Cum vor putea duhovnicii şi preoţii să interzică credincioşilor ortodocşi să meargă la astfel de adunări, câtă vreme ierarhi ortodocşi iau parte nu doar la rugăciuni intercreştine, ci şi interreligioasc?

Un cunoscut profesor universitar de la Universitatea din Atena arată în articolul său „Liturghia comună ecumenistă” din ziarul „Eleftheroutopia” (25-10-1995) că aceste mişcări ridică o serioasă problemă pastorală. Această parodie de Liturghie a avut loc în insula Sinos, la biserica episcopiei romano-catolice, unde au cântat ortodocşi, au slujit latinii, şi au fost împărtăşiţi toţi, inclusiv protestanţii prezenţi, cu ostia, de către episcopul romano-catolic al Sinos-ului.

Să vă mai citez şi un pasaj care vizează direct subiectul nostru:

,,Cu evlavie treceau prin faţa icoanei Maicii Domnului, mulţi aprinzând chiar lumânări, ortodocşi, catolici, protestanţi, musulmani, budişti, şintoişti, câţiva cu religie nedeclarată, după cum şi atei convinşi. (…) Atmosfera din biserică era «ca un pod ce ducea de la pământ la cer», deşi unul se închina la Hristos, altul la Mohamed, altul la Buddha ş.a.m.d. (…)

Aceeaşi senzaţie am mai avut-o cu trei ani înainte, într-un templu budist din Kioto… Tot aşa, şi acolo, budiştii localnici se prosternau în faţa unei statui, aprindeau tămâie, identică cu cea folosită de creştinii apuseni, ardeau lumânări fiecare la dumnezeul său…”.

Încheind răspunsul meu, vreau să subliniez faptul că, prin astfel de acţiuni, dăm senzaţia necreştinilor că suntem unul şi acelaşi lucru cu ei, că nu are importanţă că ei nu sunt creştini, şi că mântuirea se află şi în alte religii. Cum vor mai căuta credincioşii altor religii mântuirea în Hristos sau ce înţeles va mai avea pentru ei propovăduirea ortodoxă a Evangheliei?

Întrebare: Într-un text al P.S. Damaschin al Elveţiei se face referinţă la dialogul ortodocşimusulmani.

Citez: „O biserică sau o moschee – locuri în care omul îşi cunoaşte nimicnicia sa – ţintesc ambele spre aceeaşi valorizare spirituală a omului” (Episkepsis, nr. 494, p. 23).

Această frază ne-a şocat şi ne interesează opinia Sfinţiei Voastre.

Răspuns: Din păcate, această frază, ca şi altele de acest fel ale Prea Sfinţitului Damaschin sau ale altor teologi ortodocşi şi eterodocşi care se ocupă cu dialogul cu musulmanii, exprimă spiritul sincretist în care se ţine dialogul.

Personal, mă îndoiesc profund că o biserică şi o geamie (sau o sinagogă, sau orice alt locaş religios monoteist) pot conduce pe om la aceeaşi stare duhovnicească. Vreau să cred că astfel de fraze s-au rostit din greşeală şi că nu exprimă convingerile profunde ale acestor teologi, deoarece, dacă ar exprima credinţa celor care le publică, îmi pare rău să o spun, au căzut din credinţa creştină. Dar este nepermis să fie rostite astfel de cuvinte chiar din greşeală. Cu credinţa Bisericii nu ne jucăm. Cum este posibil ca într-o geamie unde se propovăduieşte Coranul cu toate rătăcirile lui, unde nu se cinsteşte şi nu se propovăduieşte credinţa în Dumnezeul Treimic, unde „credincioşii” nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi nu primesc harul dumnezeiesc prin ele şi nu devin mădulare ale Trupului lui Hristos, cum pot ei să aibă aceeaşi stare duhovnicească cu ortodocşii dintr-o biserică în care se cinsteşte Sfânta Treime şi se săvârşesc Sfintele Taine? Dacă am lua în serios chiar şi numai cuvintele slujbei săvârşite la înnoirea unei biserici ortodoxe, n-am putea să mai spunem aşa ceva.

Deoarece problema dialogului acestuia este gravă trebuie să ne străduim să păzim systematic şi cu grijă credinţa noastră. Dacă astfel de concepţii domnesc înseamnă că se propovăduieşte „o altă Evanghelie”, deoarece în Evanghelia lui Hristos se spune că „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc. 16, 16) şi că „nu este în altcineva mântuirea (decât în Iisus Hristos), căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (F.A. 4, 12).

Întrebare: Aţi atins deja tema dialogului şi aş vrea să vă întreb: ce credeţi despre dialogurile intercreştine?

Răspuns: Tema este foarte largă, iar răspunsul ar trebui să fie o carte întreagă. Pe scurt, vă răspund că nu putem, ca ortodocşi, să acceptăm concluziile dialogului cu romano-catolicii, deoarece documentul de la Balamand, care deocamdată este considerat „de lucru”, e utilizat în practică drept înţelegere încheiată, şi care recunoaşte Biserica Romano-Catolică ca având credinţă apostolică, participare la aceleaşi taine cu ortodocşii, aceeaşi preoţie şi succesiune apostolică a episcopilor.

Nu putem accepta nici concluziile dialogului cu anticalcedonienii deoarece, aşa cum s-a arătat în lucrarea „Observaţii cu privire la dialogul ortodocşilor cu anticalcedonienii” a Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos, ortodocşii au acceptat abia acum, pentru prima dată în istorie, faptul că anticalcedonienii au hristologie ortodoxă, în ciuda hotărârilor Sinoadelor IV, V, VI şi VII Ecumenice şi a scrierilor celor mai mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii: Fotie, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Sofronie al Ierusalimului ş.a.

Între altele: ce noimă mai poate avea dialogul cu anglicanii, când, pe lângă celelalte rătăciri, hirotonesc femei ca episcop şi preot? Sau când binecuvîntează căsătorii homosexuale şi alte fapte imorale? După cum se ştie, chiar în sânul cercurilor anglicane, aceste situaţii au declanşat mişcări şi nemulţumiri.

Întrebare: Nu credeţi că ar fi bine să se facă concesii acolo unde nu există diferenţe mari?

Răspuns: Dintru început, precizez că, în domeniul credinţei, chiar şi diferentele mici sunt mari. Concesiile amintite mai sus faţă de catolici şi anticalcedonieni nu reprezintă oare un minimalism dogmatic?

Mă tem că cea mai mare concesie a ortodocşilor făcută în aceste dialoguri este recunoaşterea – fie directă, fie implicită – a faptului că nu doar Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, ci ea constituie o astfel de Biserică împreună cu catolicii, protestanţii şi anticalcedonienii. Mă tem că pe această erezie eclesiologică se bazează dialogurile.

Nu e lipsit de importanţă faptul că anticalcedonicnii au încetat să mai fie caracterizaţi drept monofiziţi, sau anticalcedonieni sau precalcedonieni sau creştini vechi-orientali, ci sunt recunoscuţi ca şi ortodocşi orientali, iar Biserica noastră drept una dintre cele două familii de ortodocşi, cealaltă familie fiind anticalcedonicnii.

Cu smerenie considerăm că această erezie eclesiologică trebuie să fie condamnată sinodal pentru ca mireasa lui Hristos să rămână neatinsă şi fără pată, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Noi rămânem mereu credincioşi hotărârilor sinodalilor din Constantinopol care, în 1895, au declarat că Biserica papală a căzut din credinţa evanghelică pe care o păstrează Biserica Ortodoxă care singură este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Întrebare: Nu cumva acesta este doar punctul dumneavoastră de vedere?

Răspuns: Critica făcută de Biserica Greciei documentului de la Balamand (vezi „Ekklistiastiki Alitheia”, 16.01.1995), şi observaţiile Sfântului Sinod legate de dialogul cu anticalcedonienii, ca şi alte texte ale ierarhilor şi profesorilor de teologie, mă îndreptăţesc să spun că acest punct de vedere nu este numai al meu sau al călugărilor atoniţi.

Întrebare: O altă temă gravă care interesează pe mulţi ortodocşi este participarea ortodocşilor la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ce credeţi despre aceasta?

Răspuns: Pe drept cuvânt, această temă nelinişteşte pe mulţi ortodocşi. C.M.B. este condus, cum se ştie, după concepţii necreştine, chiar păgâne, cum s-a văzut şi la Adunarea Generală de la Canberra, unde Duhul Sfânt a fost înfăţişat într-un chip animist idolatru.

Ortodocşii nu au posibilitatea să-şi facă cunoscută poziţia, aşa cum au făcut-o până la Adunarea generală de la Delhi din 1961, unde, din nefericire, au renunţat la acest drept, pentru ca ecumeniştii ortodocşi să fie mai plăcuţi protestanţilor.

Până în 1961 a avut sens participarea ortodocşilor la C.M.B., câtă vreme au vorbit acolo nu ca reprezentanţi ai unei fracţiuni a creştinismului divizat, ci ca reprezentanţi ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Textele reprezentanţei ortodoxe, alcătuite de venerabilul teolog Pr. George Florovski, citite şi publicate la aceste adunări, exprimau conştiinţa de sine ortodoxă.

Astăzi, însă, vocea ortodocşilor se pierde în ghiveciul protestant. Protestanţii, consecvenţi eclesiologiei lor, conform căreia există Biserica văzută (nedesăvârşită şi fragmentată) şi cea nevăzută (unită şi desăvârşită), vin la C.M.B. pentru a-şi aduce fiecare părticica lui de adevăr, astfel încât toţi la un loc să desăvârşească Biserica cea nevăzută.

Ce sens are participarea ortodocşilor la acest Consiliu aproape exclusiv protestant, unde glasul nostru răsună într-un Babel al ereziilor protestante, câtă vreme eclesiologia noastră este radical diferită? Nu cumva acceptând participarea la C.M.B. cădem indirect de la eclesiologia noastră ortodoxă?

Mulţi ecumenişti ortodocşi cred că dacă ar creşte numărul reprezentanţilor ortodocşi în Birourile C.M.B., hotărârile şi textele sale ar fi mai ortodoxe. Cunoscând, însă, marea criză a credinţei prin care trece întreg protestantismul, criză care conduce tot mai mult spre liberacugetare şi necredinţă, o astfel ele supoziţie mi se pare absolut nefondată.

Dacă vrem să fim consecvenţi cu credinţa şi cu eclesiologia noastră şi să nu scandalizăm poporul credincios ortodox, consider că Biserica Ortodoxă poate participa la C.M.B. doar dacă vorbeşte ca Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, şi cu condiţia ca ierarhii şi ceilalţi clerici să nu se roage împreună cu protestanţii de diferite nuanţe (între care destui neagă toate elementele Tradiţiei Bisericii noastre), şi mai ales cu femei episcop sau preot.

Întrebare: Unii ortodocşi susţin că Tradiţia moare şi omoară dacă nu se înnoieşte, şi că Tradiţia pură nu se concepe fără înnoire. Ce credeţi?

Răspuns: Există diferenţe între înnoire şi înnoire. Înnoirea autentică a Tradiţiei s-a făcut de către sfinţi, de către de Dumnezeu inspiraţii Părinţi ai Bisericii noastre şi de către sfintele ei Sinoade Ecumenice şi locale. Toţi aceştia, rămânând înrădăcinaţi în Adevărul Evangheliei, au purces la tâlcuirea lui în limba accesibilă şi înţeleasă de oamenii epocii lor. Nu au alterat deloc esenţa Evangheliei şi a învăţăturii apostolice, ci au îmbinat-o organic în epoca lor. Încercări de înnoire au făcut şi ereticii care, însă, dezlipiţi de Trupul Bisericii şi lipsiţi de dumnezeiescul har, s-au rătăcit de la Adevărul credinţei. Biserica a îndepărtat acest tip de ,,înnoire” ca pe un cancer de pe trupul ei sfânt şi sănătos.

Vă dau un exemplu: folosirea termenului filosofic „de o fiinţă” de către Sfinţii Părinţi ai primului Sinod Ecumenic a fost primită de către Biserică ca exprimând adevărul veşnic şi ca o înnoire pozitivă. Pe de altă parte, înnoirile filosofice necreştine ale lui Arie au fost condamnate şi îndepărtate ca neconforme cu credinţa Bisericii şi ca o înnoire rea.

Judecând după ceea ce se înţelege astăzi prin înnoire, considerăm că aceasta vizează elementele esenţiale ale Tradiţiei şi alterarea lor.

Îmi amintesc o frază scrisă de cuviosul, înţeleptul şi Sfântul arhimandrit Iustin Popovici către ucenicii săi care studiau în Atena (care acum au ajuns episcopi ai Bisericii Serbiei): „Orice vă scriu, să judecaţi şi să analizaţi în funcţie de ceea ce spun Sfinţii Părinţi şi, dacă concordă, atunci să-mi primiţi îndrumările; aceasta este mucenicia ortodoxă care atrage harul lui Dumnezeu şi care-i deosebeşte pe martirii sfintei noastre credinţe şi Tradiţii”.

Întrebare: Cei mai mulţi dintre creştini aşteaptă mărturia Sfântului Munte şi a monahilor şi o primesc cu bucurie. Sunt însă unii (puţini) care spun că atoniţii şi, în genere, monahii, trebuie să se ocupe doar de rugăciune şi nu cu chestiuni de credinţă. Nu cumva au dreptate?

Răspuns: Bineînţeles că principala ocupaţie a monahului este rugăciunea. Dar când credinţa este pusă în pericol, monahii trebuie să se implice în problemele bisericeşti, mai ales cei instruiţi pentru dreapta îndrumare a credincioşilor atât în viaţa duhovnicească cât şi în problemele dogmatice şi e de folos ca ei să vorbească, nu ca să înveţe Biserica, ci ca să mărturisească credinţa lor, după porunca Domnului: ,,cine va mărturisi întru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt 10, 32).

Mărturisirea lui Hristos nu este o obligaţie de serviciu, ci o expresie a vieţii. Mai precis este expresia participării la viaţa lui Hristos. Hristos nu spune ,,oricine Mă va mărturisi”, ci „oricine va mărturisi întru Mine”. Mărturisirea lui Hristos este deci expresie a împărtăşirii cu Hristos sau a vieţii în Hristos. Viaţa în Hristos are ca şi urmare firească mărturisirea lui Hristos. Monahii trăind în Hristos mărturisesc şi astfel îi învaţă pe creştini. O fac smerit, nu ca să înveţe, ci pentru a mărturisi. Aceasta este tradiţia în monahismul ortodox şi aghioritic.

Astăzi (21 ianuarie) sărbătorim doi sfinţi călugări, dascăli şi mărturisitori: pe Sfântul Maxim Mărturisitorul şi pe Sfântul Maxim Grecul, luminătorul Rusiei.

Ce ar fi fost Răsăritul ortodox şi universal fără mărturisirea şi învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul? Şi ce ar fi ajuns Rusia ortodoxă fără învăţătura Sfântului Maxim Grecul? Nu cumva au greşit în această privinţă toţi sfinţii aghioriţi, printre care Sfântul Grigorie Palama şi cei împreună cu el semnatari ai Tomului Aghioritic, în care sunt condamnate erori catolice, sau sfinţi ca Nicodim Aghioritul sau Cosma Etolianul şi atâţia alţii?

În fiecare zi citim şi auzim vieţile sfinţilor şi ale mărturisitorilor credinţei. Putem oare să ne astupăm urechile? Putem să spunem că credem cele contrare Tradiţiei Bisericii noastre? O asemenea poziţie ar însemna un soi de schizofrenie duhovnicească.

Întrebare: Nu cumva menţinerea acestor elemente tradiţionale poate fi privită astăzi ca o încremenire în nişte extreme învechite?

Răspuns: Hristos „ieri, azi şi în veci este Acelaşi”, iar mântuirea pe care o aduce Biserica Lui este aceeaşi de-a lungul secolelor. Conştiinţa noastră ortodoxă este modelată de cele învăţate de la părinţii credincioşi, duhovnici, din scrierile Apostolilor, ale Părinţilor, Martirilor, Mărturisitorilor, Cuvioşilor. Dacă credem că toate câte le-am primit şi le-am învăţat sunt drepte şi plăcute lui Dumnezeu, atunci trebuie să avem curajul să le şi mărturisim, chiar dacă ne-am pune în pericol viaţa sau am fi batjocoriţi pentru aceasta. Nu se potriveşte creştinilor şi călugărilor să-şi subordoneze credinţa şi teologia ideilor practice sau altor interese de moment lumeşti.

Pentru noi au putere nepieritoare cuvintele Domnului: „veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32). De aceea ne este de folos să „ţinem adevărul în iubire” (Ef. 4, 15), adică cu îndrăzneală şi discernământ. Această nevoie o împlinim faţă de toţi fraţii noştri, mai cu seamă faţă de toţi cei ce se scandalizează şi caută de la noi cuvinte de mângâiere şi de întărire în credinţa ortodoxă într-o epocă a ereziilor şi de trădare a Sfintei noastre Tradiţii Ortodoxe.

Citeste si

Mantuirea este sigura doar in Biserica Ortodoxa

Filioque

Duhovnici Romani despre Ecumenism

Practici necanonice in Biserica Ortodoxa

Despre idolul sau dracul Noroc

„Avaton”-ul Sfântului Munte si hirotonia femeilor

Standard

Avaton inseamna literal „neumblat”, referindu-se la interdicţia intrării femeilor în Sfântul Munte Athos, precum si în alte mănăstiri cu rânduiala „avaton”

În ultima vreme se vorbeşte mult despre desfiinţarea „avaton-ului Sfântului Munte şi despre hirotonirea femeilor. Mi s-a cerut şi mie părerea pe care o şi dau tiparului, deoarece, după înţeleptul Solomon, „vreme este să taci şi vreme să grăieşti” (Eccl. 3,7).

Feministele cer desfiinţarea „avaton”-ului Sfântului Munte deoarece consideră că este atins dreptul lor personal de a vizita şi, probabil, chiar şi de a vieţui în Sfântul Munte. Uită însă că şi monahii au dreptul lor personal de a trăi călugăreşte într-un loc pe care ei înşişi l-au ales, ei înşişi l-au amenajat şi ei înşişi l-au dorit să fie „avaton”. În plus, uită şi că cei ce au ajutat la construirea Sfântului Munte, împăraţi ortodocşi şi voievozi, greci şi negreci, precum şi Patriarhi ecumenici, aşa l-au şi vrut, iar prin hrisoavele şi sigiliile lor l-au statornicit astfel.

Încă şi Păzitoarea Sfântului Munte, Doamna de Dumnezeu Născătoare, cu semne şi minuni a arătat voinţa ei ca Sfântul Munte să rămână „avaton”. Am întrebat odată un părinte aghiorit de ce vor monahii „avaton”-ul, iar el mi-a dat un răspuns paradoxal: „Pentru că iubesc femeile”.

Într-adevăr, monahii vor să iubească pe toţi oamenii, şi pe bărbaţi şi pe femei, cu o iubire care nu este trupească sau egoistă. Adică să iubească duhovniccşte, aşa cum a iubit Hristos. Pentru ca monahii să dobândească această iubire a lui Hristos, trebuie să se nevoiască într-un cadru în care să nu existe ispitele şi atracţiile venite din partea celuilalt sex.

Monahii sunt realişti. Nu trec cu vederea neputinţa şi caracterul schimbător al firii omeneşti, după cuvântul Domnului: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5, 28). Când monahii au dobândit, după o luptă şi asceză de mulţi ani, nepătimirca, pot să iubească nepătimaş. De această iubire nepătimaşă au trebuinţă în orice epocă, şi până astăzi, bărbaţii şi femeile. Monahii care au această iubire se roagă pentru confraţii lor oameni, mai ales pentru cei ce pătimesc, iar rugăciunile lor sunt primite de Dumnezeu. Sfântul Antonie, cum cântăm în troparul lui, cu rugăciunile lui a sprijinit lumea.

Aceşti monahi, şi mai ales duhovnicii care spovedesc, ies în lume întru ascultare de Biserică, primind mărturisirile bărbaţilor şi ale femeilor, şi îi ajută duhovniccşte. Toţi cei ce au alergat la fericiţii Părinţi Gavriil Dionisiatul, Paisie şi alţii, cunosc câtă odihnă au găsit.

Dacă feministele ar avea criterii duhovniceşti şi creştine, nu s-ar lăsa purtate de o ideologie materialistă şi ateistă, şi nu numai că nu ar dori desfiinţarea „avaton”-ului, ci chiar ar cere instituirea lui, dacă el nu ar fi existat.

Această poziţie materialistă şi egoistă a feministelor e legată şi de acceptarea din partea lor a îngrozitorului păcat al avortului, ca un drept personal al femeii. Şi în acest caz, ele nu iau în considerare faptul că şi embrionul are dreptul lui personal să vină la viaţă, chiar dacă nu şi-1 poate exprima.

Aşadar, se pune o serioasă problemă morală şi de drept (juridică). Până la ce punct dreptul personal al cuiva poate să exercite o impunere asupra dreptului personal al altcuiva sau al altor persoane? Cu bucurie am aflat că la recenta statistică realizată de colaboratorii Postului radiofonic al Bisericii Greciei, 95% din femeile chestionate au răspuns că nu doresc desfiinţarea „avaton”-

ului. Această constatare e plină de mângâiere. Marea majoritate a femeilor din Grecia întâmpină problema cu seriozitate.

Desigur că femeile cucernice şi smerite se bucură de existenţa rânduielii „avaton”-ului, deoarece cunosc ce importanţă are pentru întreaga Biserică şi pentru întreaga lume faptul că există monahi ce se roagă neîmprăştiat şi care se sfinţesc. Aceşti monahi susţin cu rugăciunile lor şi cu pilda lor familiile creştine, iar cu lupta ce o duc pentru a trăi cu consecvenţă fecioria în Hristos întăresc pe creştinii căsătoriţi să trăiască cu consecvenţă virtutea corespunzătoare lor, anume a credincioşiei conjugale. Cu cât mai duhovniceşti sunt chinoviile (obştile) şi monahii Ortodoxiei, cu atât mai duhovniceşti devin şi familiile creştine.

În ceea ce priveşte tema hirotoniei femeilor, punctul de plecare al feministelor este acelaşi: aroganţa cu care-şi pun voia lor mai presus de Tradiţia Bisericii, mai presus de Sfintele

Canoane şi de Sfinţi. În concepţia lor, Biserica este o organizaţie religioasă omenească ce poate de fiecare dată când e cazul să se preschimbe în mod corespunzător ideologiilor la modă. Această poziţie, precum se ştie, constituie secularismul.

Dacă Biserica ar fi urmat şi ar fi adoptat secularismul, adică ar fi acceptat schimbarea ei sub influenţele fiecărei epoci, nu ar mai fi Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos, ci biserica domnului cutare sau a domnului cutare. După cum scrie Antioh al Pandectului: „toate ereziile numite după numele omului, adică arienii, nestorienii, severienii şi altele asemenea, sunt eresuri ale diavolului. Căci Biserica Sobornicească (Ortodoxă) niciunde nu se cheamă după numele vreunui om, ci toţi, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, ne numim creştini” (PG 89, 1844D).

Biserica a împlinit acum 2000 de ani, luptată fiind adesea din diferite părţi, împotrivirea şi continuitatea ei se datorează identităţii sale neschimbate de-a lungul veacurilor. Această identitate neschimbată a sa constituie Sfânta Tradiţie, pe care o păstrează harul Duhului Sfânt. Toţi cei care au smerenie primesc şi se supun Sfintei Tradiţii, sunt mădulare vrednice ale Bisericii. Cei care din mândrie o tăgăduiesc sau doresc în chip antropocentric să-i schimbe caracterul dumnezeiesc-omenesc (teantropic) ies din trupul Bisericii, care e trupul lui Hristos. Hirotonia femeilor schimbă Tradiţia apostolică, deoarece niciodată nu a existat vreun semn al prezenţei ei. Diaconiţele (din Biserica primară) nu erau preoţi sau episcopi. Aveau numai slujirea de a ajuta la botezul femeilor, la care, din pricini de bună cuviinţă, nu ajutau preoţii (bărbaţi).

Nu vom face greşeala eterodocşilor de a schimba Sfânta noastră Tradiţie apostolică cu cea a vreunui „infailibil”, papa sau oricare protestant, care în mod „infailibil” şi individual explică Sfânta Scriptură.

Să ia aminte doamnele feministe ce scrie rusoaica Tatiana Gorişeva, referindu-se la educaţia ateistă care s-a făcut în Uniunea Sovietică: „Atunci a venit Aceea. Aceea care-i mântuieşte pe cei ce bolesc cu sufletul. Mulţumită Ei am putut să mă găsesc pe mine însămi, găsindu-L pe Dumnezeu. Legătura duhovnicească cu Maica Domnului m-a ajutat să descopăr şi să arăt înlăuntrul meu, în mod clar şi deplin, femeia … Femeia demonizată de către religiile idolatre, precum şi de jalnicul păgânism contemporan, se sfinţeşte în Maica Domnului de către Duhul Sfânt până la o asemenea măsură încât să poată primi Cuvântul în chiar trupul ei şi să devină cu adevărat vas al Duhului” (în revista Synaxe, t. 3, 1982, p. 46-49).

Într-adevăr, fiecare femeie creştină poate să urmeze pilda Maicii Domnului, care, fără să fie „preot” sau „episcop”, s-a făcut Maică a Izbăvitorului, deoarece şi-a dăruit întreaga ei libertate şi întreaga ei iubire lui Dumnezeu şi aşa s-a făcut mai presus nu numai decât preoţii şi episcopii, ci şi decât Apostolii şi mai cinstită şi mai slăvită decât cetele îngereşti.

Scrieri athonite pe teme contemporane, Arhimandritul Gheorghios, Staretul Sf. Manastiri Grigoriu – Athos

Citeste si

Psalmul 135 – Simonos Petras, Sf. Munte Athos

Convorbiri cu Parintele Petroniu Tanase

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Parintele Cleopa despre Irineu Protcenco, monahism si rugaciune

Talharul de pe cruce

Parintele Ioan Larion Neagoe de la Sihastria Raraului

Standard

„Cu cât e omul mai departe de lumina, cu atât vede mai putin”. Interviu cu părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului

Părintele Ioan vine dintr-o altă lume. O lume rânduită, care avea şi cer şi pământ şi datini străvechi şi credinţă nesmintită. Astăzi e greu să mai înţelegi viaţa duhovnicească pentru că societatea s-a lepădat de cultura bisericii, înlocuind-o cu una care se axează exclusiv pe drepturile şi nevoile imediate ale omului. Părintele Ioan e aşezat în răspăr cu această epocă pentru că îşi bazează învăţătura pe cruce şi smerenie. Două principii fără de care creştinismul nu ar mai fi decât o altă religie.

Părinte Ioan, este smerenia din primele veacuri desuetă? Avem nevoie de-o altă atitudine în zilele noastre?

Smerit este cel ce ascultă pe Dumnezeu şi nu de el însuşi. Smerenia nu se schimbă în esenţa ei. Tot ce a lăsat Dumnezeu în lume pentru mântuirea noastră este valabil peste veacuri. Noi, ortodocşii, nu suntem schimbători de credinţă. Suntem statornici pururea. Lăsăm în voia Lui Dumnezeu toate şi ne rugăm. Nu suntem vrednici de mai bine şi dăm mulţumire pentru toate, fără să cârtim. Trebuie să răbdăm până la capăt. Zice Domnul: „Prin răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre” şi „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.

O problemă mult discutată este dacă păgânii se vor mântui. Ştim că primul suflet care a intrat in Rai a fost tâlharul de pe cruce. Sfântul Siluan Athonitul spune: „Dacă ai vedea pe cel de lângă tine în fundul iadului, n-ai avea milă să-l scoţi? Să plângi pentru el?”. Sfântul Paisie cel Mare se ruga pentru un rătăcit şi Dumnezeu i-a zis: „Nu te mai ruga!”, dar el a continuat, iar Dumnezeu i-a spus: „Te asemeni Mie în dragostea ta!”.

Noi ne rugăm ca Dumnezeu să mântuiască lumea pe care a creat-o. Dar mântuirea nu se dă cu sila. Cine nu-i vrednic, nu poate să se apropie de El. Iar vrednicia o dă Dumnezeu celor smeriţi, celor ce se încredinţează Lui. Noi n-avem puterea să ne apropiem de El, dar avem puterea să-L ascultăm. Atât. Şi dacă ascultăm pe Dumnezeu şi ne plecăm înaintea Lui, El ne cheamă la Sine. Celor nesmeriţi le stă Dumnezeu împotrivă întotdeauna. Celor smeriţi le dă har. În ceea ce-i priveşte pe păgâni, ei nu pot fi pomeniţi la Sfânta Liturghie.

Dar nu sunt şi ei creaţia lui Dumnezeu?

Ei nu sunt botezaţi. Nu sunt creştini. Nu sunt scrişi în cartea vieţii. Pot fi pomeniţi la alte slujbe, dar e bine să lăsăm ca Dumnezeu să-i pomenească pe toţi.

Să-i aducă la El.

Da.

Cum să înţelegem cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Împărăţia Cerurilor se ia cu sila”?

… se ia cu năvală! Cel ce râvneşte, acela câştigă.

Adică îndrăzneşte.

Îndrăzneşte să lupţi. Cel ce luptă se încununează. Cel ce doarme, acela se osândeşte. Un păcat de moarte îl osândeşte pe om la iad, chiar dacă e creştin. Cel ce nu merge la biserică, se leneveşte, nu se roagă, nu posteşte, nu se spovedeşte face mare păcat! Eu sunt adeptul spovedirii şi împărtăşirii. Căci Mântuitorul zice aşa: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el”. Şi adaugă: „Cel ce nu mănâncă trupul Meu şi nu bea sângele Meu nu are viaţă întru el”. Cine vrea să aibă viaţă, să petreacă întru Iisus Hristos? Toţi. Atunci, să ne împărtăşim. Dar pentru asta trebuie să ne pregătim: să ne rugăm, să ascultăm, să ne smerim, să iertăm, să ne spovedim des. Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Vasile cel Mare au spus să nu vină omul la biserică ca un simplu spectator, ci ca un actor, ca un participant la slujbă. Eu nu sunt pentru împărtăşire rară. Dar dacă te-ai împărtăşit şi ai făcut un păcat opritor de la împărtăşanie, trebuie să te duci să te spovedeşti, să te pocăieşti, să te îndreptezi.

Cât de des credeţi că e bine să ne împărtăşim?

După cum are fiecare râvnă. Zice Domnul: „Pe cel ce vine la Mine nu‑l voi scoate afară”. Primii creştini au fost prigoniţi, dar se împărtăşeau şi-L aveau pe Iisus Hristos în inimile lor. Erau toţi mărturisitori, se jertfeau, îşi dădeau viaţa pentru Hristos. Ştiau că sunt în primejdie când se duceau noaptea în catacombe să se împărtăşească şi totuşi preferau să fie prinşi, omorâţi, numai să nu se despartă de Domnul. Un ostaş neînarmat sau flămând, acela nu mai poate fi ostaş. Cade pradă în mâinile vrăjmaşilor. Arma noastră este Domnul.

„Să munceşti ca şi cum te-ai ruga”

Grija pentru trup până unde trebuie să meargă?

Zice Mântuitorul: „Nu vă îngrijiţi. Căutaţi mai întâi de toate împărăţia cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”. Uitaţi-vă la iarba câmpului, uitaţi-vă la peştii mării pe care-i hrăneşte Dumnezeu şi le poartă de grijă. El e Atotştiutor şi Atotbinevoitor. Cu dragoste Îşi ocroteşte zidirea şi are grijă de fiecare. Astfel, grija faţă de trup să fie grija faţă de suflet. Dacă sufletul este sănătos şi trupul este sănătos.

Dar ce să faci dacă ajungi la epuizare prin muncă, prin dorinţa de a fi la slujbe?

Nu până la epuizare. Să munceşti ca şi cum te-ai ruga şi să te rogi cu osteneală, muncind. Muncim – căci cel ce nu munceşte să nu mănânce, nu? – dar cu rugăciune neîncetată, ca să fie munca rodnică şi să avem sănătate şi putere de muncă, căci puterea noastră este de la Dumnezeu. Nu e atâta din mâncare şi băutură, ci este darul lui Dumnezeu.

Dragostea pentru Dumnezeu, râvna de care spuneaţi, cum se naşte în sufletul omului?

Prin credinţă şi prin lucrare. „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi.” Dragostea se referă la grija faţă de binele aproapelui, căci tot dragoste de Dumnezeu este şi aceasta.

Cum obţinem discernământul?

Prin rugăciune. Laşi toate în voia lui Dumnezeu, te rogi şi El îţi luminează mintea prin smerenie. Omului mândru Dumnezeu îi stă împotrivă întotdeauna. Cel care iubeşte trupul, lucrurile materiale niciodată n-o să aibă discernământ. El vede totul numai din perspectiva materială, cum era materialismul dialectic la comunişti.

Deci trebuie să te detaşezi de tot ce este material?

Da, de tot ce este pământesc. „Cel ce vrea să vină la mine, zice Domnul, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. Dacă ai lepădarea de sine şi dragostea faţă de Dumnezeu, renunţi… Dacă iubesc ceva în viaţa aceasta mai presus de Dumnezeu, înseamnă că sunt un păgân, că nu mai sunt demn să mă apropii de Dumnezeu sau să mai am vreo nădejde de mântuire pentru că iubesc lumea aceasta, materială, mă iubesc pe mine însumi. Iubesc pe aproapele nu pentru a-l mântui, ci pentru a-l îmbogăţi, iar bogăţia este duşmanul mântuirii întotdeauna, este grija cea pământească. Noi trebuie să o lepădăm. Să nu căutăm binele pământesc, ci binele ceresc.

E mai greu în vremurile noastre decât înainte?

Sunt grele vremurile. Ca întotdeauna. Acum, vrăjmaşul este foarte viclean. Vine din partea dreaptă, dar sub formă materială, nu spirituală. Îţi recomandă binele cel material, viaţa cea de confort, mai uşoară, dar nu se materializează niciodată. Pentru că numai cel ce-L caută pe Dumnezeu poate să aibă bucurie şi fericire pe pământ, pentru că acestea nu sunt legate de avere sau de plăcere, de odihnă sau de altceva. Bucuria e în suflet, sufletul e în inima omului şi în inimă omul Îl simte pe Dumnezeu. Şi gândurile bune şi cele rele tot din inimă ies. Inima are rolul cel mai important, ca motorul la maşină. Nu-i motor, degeaba e maşină, nu merge.

„Cu cât e omul mai depărtat de lumină, cu atât vede mai puţin”

Rânduiala din Ortodoxie, cu rugăciunile de dimineaţă şi aşa mai departe, ritmicitatea aceasta a zilei îţi modifică starea lăuntrică?

Cel ce are pe cele dinăuntru are şi pe cele din afară, întotdeauna. Bunătatea, credinţa, dragostea din interior se răsfrâng în afară.

Dar cum aţi defini Ortodoxia?

Dreapta slăvire, drumul cel drept, ortodox. Este învăţătura cea adevărată şi sfântă lăsată de Dumnezeu oamenilor prin prezenţa lui Iisus Hristos în lume. Dumnezeu este peste tot şi peste toate Stăpân şi Atoateştiutor. Mai mare cinste nu este în viaţa aceasta decât să-L slăvim pe Dumnezeu. Nu este mai mare iubire decât să-L iubim pe Dumnezeu. Nu este mai mare dreptate în viaţa aceasta decât să facem voia lui Dumnezeu.

Părinte, dar şi în Biserica Ortodoxă există multe înşelări şi rătăciri.

În Ortodoxie nu există.

Noi, biserica luptătoare, oamenii de rând, putem fi înşelaţi.

Oamenii pot să greşească, dar Ortodoxia niciodată. Că persoanele din biserica noastră ortodoxă greşesc este altceva.

Înţelegem greu ce vrea Dumnezeu de la noi.

Pentru că suntem departe de Dumnezeu. Cu cât e omul mai depărtat de lumină, cu atât vede mai puţin. Cu cât se apropie de lumină, vederea este mai clară.

Cum să facem să trăim după voia lui Dumnezeu?

Să căutăm pe Dumnezeu în toate lucrurile şi să nu facem nimic din ceea ce este urât în faţa Lui. Ca un copil care ascultă de părinţi şi e iubit de ei întotdeauna, ajutat, îmbrăcat, îmbrăţişat şi chiar ascultat. Aşa şi noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu şi să ne împărtăşim cu inima de Dumnezeu permanent. Aşa spun Sfinţii Părinţi: când vrei să faci ceva, să cercetezi cu mintea – Dumnezeu vrea aşa sau altfel? E de la Dumnezeu sau nu?

Jertfa e proprie omului? Noi, oamenii, trăim cu impresia că suntem fericiţi dacă deţinem ceva, avem o proprietate…

Pentru scurtă vreme, ne simţim tari… Fericirea este legătura omului cu Dumnezeu. Cu cât omul este mai aproape de Dumnezeu, este mai fericit, mai blând, mai liniştit, mai răbdător, îngăduitor şi mulţumit. Nimic rău nu poate să-l schimbe. Şi când e flămând şi când e sătul, el zâmbeşte, se roagă şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate.

Noi trăim din fantasme, din dorinţe. Ne dorim ceva şi când ajungem şi obţinem acel ceva, tot nu suntem fericiţi.

Dorim din punct de vedere material, pentru viaţa aceasta scurtă, care nu are valoare. Valoarea acestei vieţi este nimic. Nimicul este mai mult decât preţul vieţii acesteia. O singură valoare are viaţa: să ne apropiem de Dumnezeu ca să fim fii ai Lui cu adevărat. Dacă-L avem pe Dumnezeu am dobândit totul, nu ne mai trebuie nimic. Dacă nu-L avem pe Dumnezeu, nimic nu avem. Putem să stăpânim tot pământul şi toate planetele din lumea asta: zero. Zero la pătrat sau la cub are aceeaşi valoare.

„Unde se duce un creştin cu adevărat e raiul, dacă-L are pe Dumnezeu în el”

Cum aţi aduce un tânăr necredincios spre biserică?

Ai putea să-l iei în braţe şi să-l duci, dar întrebarea este dacă vrea să stea în biserică… Dacă nu s-ar uita oamenii la televizor şi nu le-ar trebui calculator şi internet şi alte prostii, atunci oamenii s-ar apropia de Dumnezeu. Dar tineretul este înşelat şi furat cu aceste imagini, zbierături, strigături, muzică păgânească, drăcească, care îi scot credinţa şi liniştea din suflet şi nu se mai poate ruga. Când vrea să se roage, apar imagini din televizor – că lucrul rău se lipeşte de om mai repede decât cel bun.

Cine ar trebui să vorbească despre cel rău? Pentru că nu prea se spune şi o dată ce crezi în Dumnezeu, în mod clar crezi că există.

Biserica ar trebui să ia măsuri. Dar biserica nu intervine.

Aţi spus mai înainte că diavolul lucrează mult mai viclean, mai făţarnic în vremurile de astăzi decât altădată.

Da, el propagă binele, dar binele cel pământesc, pe care nu-l împlineşte, ci numai îl promite. Că pe pământ nu există bine. Nimic, orice ai avea în viaţa aceasta nu este bine dacă nu-L ai pe Dumnezeu. N-ai bucurie. N-ai linişte.

Deci este bine dacă eşti cu Dumnezeu.

Atât.

Şi trăieşti aici…

Dacă trăieşti în Dumnezeu, şi-n iad dacă te duci, fug dracii de tine. Unde se duce un creştin cu adevărat e raiul, dacă are pe Dumnezeu în el. Pentru că unde este Dumnezeu acolo este raiul. Omul dacă se spovedeşte des, se împărtăşeşte des, e în permanenţă în rai, că trăieşte cu Iisus Hristos necontenit, permanent. Dacă nu te spovedeşti, nu te împărtăşeşti, eşti departe de Dumnezeu, eşti ca în pustiu. Strigi: „Ajutor!”, dacă ai nevoie de una, de alta, „Doamne, dă‑mi! Doamne, dă-mi!”. Nu te aude Dumnezeu, nu e cu tine. Deci apropierea de Dumnezeu se face prin deasă împărtăşire.

Ce să-i cerem lui Dumnezeu?

Iertare şi mântuire. „Dă-mi, Doamne, să fac voia Ta!”, „Doamne, facă-se voia Ta pentru mine!”.

Dar cum cerem pe acatist, nu sunt mai frecvente cererile de felul: ajutor să ajungem în străinătate, să lucrăm nu ştiu unde…

Astea-s rugăciuni păgâneşti, pentru viaţa aceasta. Cerem mâncare, băutură, avere şi şcoli multe, cinste, distracţie – astea nu sunt rugăciuni creştine. Cerem lui Dumnezeu lucruri de care noi ne lăsăm în câţiva ani, în câteva zile sau în câteva clipe. Plecând din viaţa aceasta nu ne trebuieşte nimic. Alexandru Macedon, împăratul, a cerut să fie înmormântat cu mâinile afară, să se vadă că n-a luat nimic cu el. Omul, când pleacă din viaţa aceasta, pleacă cu faptele. Atâta. Fie bune, fi rele. Dacă te-ai spovedit des, te-ai împărtăşit des, ai scăpat de păcate, mergi curat ca o hârtie albă înaintea lui Dumnezeu. Iar dacă mori nespovedit, neîmpărtăşit, cu gânduri rele, cu idei rele, atunci mergi ca un cearceaf murdar, pe care-l aruncă în foc oricine, să ardă, să nu se mai vadă. Asta e: deasa împărtăşanie, vedeţi?

Orice lucru bun pe care îl faci e faptă bună în faţa lui Dumnezeu?

Este fapta bună dacă e făcută cu gândul de a fi cinstit Dumnezeu şi de a fi în folosul aproapelui duhovniceşte, chiar şi material – să zicem că este o familie săracă, moare de foame, îi dai să se îmbrace, îi hrăneşti, îl ajuţi. Dar să nu-i oferi omului bogăţii în viaţa aceasta, că atunci îl duci legat în iad. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că milostenia trebuie să se facă cu discernământ. Una e să dai unui cerşetor şi alta să ajuţi mai mult pe un om care a sărăcit şi are familie, greutăţi şi are nevoie mai mult. Fiecăruia după cum se cuvine, după cât necesită.

Sfântul Serafim de Sarov spune că dacă tu obţii pacea şi cei din jurul tău se vor împărtăşi din ea. E un egoism să îţi cauţi pacea?

Nu, pentru că o transmiţi şi altora. Când omul e tulburat, tulbură pe toţi din jur. Când omul are pace şi linişte, pe toţi îi aduce la această stare.

„Am întâlnit un bătrân de 87 de ani, care nu ştia carte, dar vorbea numai din Scriptură”

Cum obţii pacea?

Găseşti pacea când nu doreşti nimic altceva decât ceea ce-ţi dă Dumnezeu, când eşti mulţumit permanent cu ceea ce ai şi nu-ţi doreşti nimic altceva decât pe Dumnezeu. Am întâlnit un bătrân de 87 de ani, care nu ştia carte, dar vorbea numai din Scriptură. Căsătorit fiind, a murit fecior. La fel şi bătrâna, care, cu cinci ani de zile fiind mai tânără, când a ajuns la vârsta la care a murit bătrânul, şi-a dat duhul şi ea. Exact la aceeaşi oră. Pentru că a trăit la fel. Era blând, cum zice Domnul: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”. Dacă se certau doi, trei oameni, ziceau „Hai să mergem la badea Mihai!”. Pe atunci nu erau atâţia judecători, oamenii nu aveau atâtea înlesniri ca acum, fel de fel de legi şi oameni ai legii. Şi când ajungeau în faţa bătrânului căpătau pace şi linişte atât de multă, că se uitau: „Pentru ce-am mai venit? Ce aveam noi de gând? Nimica!” şi plecau. Îl ştiu pentru că mi-a fost vecin badea Mihai. A ştiut cu 20 de ani înainte ceasul morţii. Oamenii toţi aveau scris în calendar ziua când trebuie să moară: Joia Luminată, după Paşti. În acea Joi a fost la biserică, s-a împărtăşit. Şi-a văzut gospodăria pe picioarele lui, s-a dus pe la vecini să-i vadă şi să-i sfătuiască de bine, după aceea a trimis bătrâna: „Du-te şi cheamă vecinii, ca să mă iert cu ei”. Şi i-a chemat şi s-au iertat şi a spus: „Aveţi grijă de babă, că eu plec. Iată, vine!”. S-a dus, a luat lumânarea cu mâna lui, a aprins-o, a pus-o într-o cană de lut, a făcut trei mătănii cu fruntea la pământ – avea 87 de ani şi jumătate – şi şi-a cerut iertare. „Iertaţi-mă şi Dumnezeu să vă ierte. Aveţi grijă de babă!” S-a urcat singur pe pat, a făcut cruce de trei ori, s-a întors cu faţa spre perete, s-a întins şi a fost mort. A murit un creştin. Puţini sunt cei ce-L caută pe Dumnezeu. Dacă Diogene umbla ziua în amiaza mare cu felinarul aprins să caute un om şi nu găsea, se poate spune că şi acum e la fel. Nu poţi găsi un om adevărat, unit cu Dumnezeu, să-L caute pe Creator, cum copilul cel mic îi caută mereu pe părinţi să-l apere.

Spuneţi-ne un cuvânt de folos pentru oameni.

Nu vă gândiţi dinainte ce veţi mânca, ce veţi bea, cu ce vă veţi îmbrăca, că acestea păgânii le caută. Dacă Îl căutăm pe Dumnezeu avem de toate, suntem îndestulaţi. Să căutăm ce e duhovniceşte: rugăciunea, postul, milostenia şi spovedania şi împărtăşirea deasă, pentru a fi permanent curaţi. Aşa cum trupul are nevoie permanent de hrană ca să poată supravieţui, tot aşa sufletul are nevoie de hrană duhovnicească. Eu am fost bolnav. Treizeci de ani am avut meningită cronică. Dumnezeu m-a vindecat. Părintele Iovan Ioan m-a vindecat, printr-o dezlegare, şi ştiu ce înseamnă puterea lui Dumnezeu. Toate sunt deşertăciune în lumea aceasta, deşertăciunea deşertăciunilor.

„Cel ce nu suferă în viaţa aceasta nu are mântuire”

Cum este rugăciunea curată? Nu orice rugăciune ajunge la Dumnezeu?

Dumnezeu este Cel ce socoteşte rugăciunile fiecăruia. El este judecător drept şi nu cere mai mult decât poate omul, doar să fie sincer şi să nu caute alte foloase decât cele duhovniceşti. Să se roage şi să-L laude pe Dumnezeu neîncetat. Atât şi nimic altceva. Că Lui I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea – nimic oamenilor, numai lui Dumnezeu. El a creat cerul şi pământul, El a zidit lumea, El mântuieşte lumea, El hrăneşte lumea, dar pentru că oamenii au început să conducă ei – aşa cum papa de la Roma zice că e vicarul lui Iisus –, Dumnezeu se retrage. Dacă vrei neapărat, poftim! Să văd ce-ai să faci! La râpă! Copii care n-ascultă de părinţi n-ajung bine niciodată. Aşa şi noi. Părinţii noştri sunt în ceruri.

De ce îngăduie Dumnezeu răul?

Pentru păcatele noastre. Merităm să fim pedepsiţi până la sânge. Dacă răbdăm, toate suferinţele, greutăţile şi nenorocirile sunt tratamente pentru sufletele noastre care ne curăţesc sufleteşte. Cel ce nu suferă în viaţa aceasta nu are mântuire. Să mulţumim lui Dumnezeu în suferinţă. N-avem voie să cârtim, pentru că ştim că suntem păcătoşi, netrebnici, nevrednici de a-L lăuda pe Dumnezeu, de a-L cinsti, de a ne gândi la El, pentru că nu suntem merituoşi. Dar El este singura nădejde la care trebuie să năzuim. De aceasta trebuie să învăţăm dreapta credinţă lăsată de Iisus Hristos, Cel ce spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezaţi, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, cel ce nu va crede se va osândi.” Ăsta e răspunsul cu păgânii. Vrei să te mântuieşti, fă‑te creştin. Caută pe Dumnezeu! Nu vrei să te îndumnezeieşti? Treaba ta! Fiecare va fi judecat fie după conştiinţa lui râvna lui, după faptele lui. În casa Tatălui, în rai, sunt multe locaşuri, dar sunt multe locaşuri şi în iad.

Şi după mila Domnului.

Dumnezeu este milostiv, dar e şi drept.

Dar mila Domnului ne mântuieşte până la urmă, nu?

Numai mila Domnului, că nu suntem vrednici. Dumnezeu este Cel ce a creat cerul şi pământul, lumea nevăzută şi văzută. Noi suntem pământ. Cum putem noi să zicem că suntem vreodată vrednici? Am găsit scris într-un ziar, în Monitorul de Suceava, am uitat eu autorul, un profesor universitar din Iaşi parcă, doctor în teologie: cel ce spune că nu se împărtăşeşte că e nevrednic dovedeşte că e mândru. Că omul niciodată nu e vrednic. Cum se poate uni cerul cu pământul? Noi suntem pământeni. Lut. Cum să ne unim noi cu Cel ce a creat lumea? Cel ce spune că e vrednic acela e ca satana. Nu suntem vrednici niciodată. Şi scria aşa în acel articol: dacă spui că nu eşti vrednic, te socoţi că ai fost odată vrednic; nu te împărtăşeşti des, din acest motiv. Adică azi nu-s vrednic, mâine nu-s vrednic, dar peste un an sau peste o lună, dacă mai fac trei acatiste, mă fac vrednic? Sau mai adun încă un motiv de păcate? Munţi de păcate? Mai bine spovedanie câteva minute şi, gata, hai la împărtăşit. De împărtăşanie deasă nu suntem vrednici, dar dacă adunăm un munte de păcate, vom fi vreodată vrednici? Oricât s-ar pregăti omul, nu poate să se împărtăşească cu vrednicie. Nu este demn! Orice ar face în viaţa aceasta, nu se poate ridica la nivelul existenţei celor cereşti. Numai mila lui Dumnezeu mântuieşte pe om. „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”, zice Domnul. Asta este totul: alergăm spre Dumnezeu, iar El ne îmbrăţişează ca pe fiul cel desfrânat, ca pe fiul risipitor. Nevrednicie este dacă nu alergăm la El, dacă ne lepădăm de Dumnezeu. Cei ce se sinucid, de exemplu, s-au lepădat cu desăvârşire de Sfânta Treime, de botez; se şterg din cartea vieţii, ca şi cum n‑ar fi existat, ca talpa iadului.

Şi nu mai poate fi făcut nimic pentru el?

Absolut nimic!

Nici Dumnezeu nu poate?…

Dumnezeu, dacă vrea… dar nu, nu-i demn, nu-i vrednic.

Dar noi putem face o rugăciune personală?

Doamne, dacă este voia Ta, fie-Ţi milă! – dar cred că e de prisos. Numai Dumnezeu ştie motivul pentru care omul şi-a luat viaţa. Dacă-i nebun, dacă… e greu de gândit. S-a sinucis o dată un om şi l-au dus la înmormântare. S-a întâmplat aproape, în judeţul Suceava, aici. S-a spânzurat un om. L-au dus la înmormântare. Era senin. N-a vrut să spună nimeni că el e spânzurat. De la poarta cimitirului şi până la mormântul lui, s-a pornit o zloată atât de mare, încât toată lumea a fugit de acolo, şi preoţii, toţi. N-au putut să-l mai bage în groapă. Au fugit şi groparii, nu mai era nimeni. Şi s-au dus iar a doua zi. Groapa era plină de şerpi. Plină de şerpi! Arată asta destul de mult. Alt om, paracliser la biserică, a vrut să se spânzure. S-a dus în podul grajdului, a urcat pe un scăunel, a legat funia, a uns-o bine cu săpun, a pus-o la gât şi a făcut: „Doamne, ajută!” şi s-a aruncat de pe scaun jos. Şi s-a rupt funia. Tot atunci, a văzut un drac, c-o aţucă aşa, subţire, şi a spus: „Atâta trebuia, numai!” Ptiu! L-a scuipat. Nu s-a mai spânzurat niciodată. Aici e mila lui Dumnezeu. El a spus: „Doamne, ajută!” şi Dumnezeu l-a ajutat şi l-a salvat. Dacă nu te rogi, cine să te ajute?

Mai spui „Doamne ajută!” şi la spital când mergi.

Cere şi ţi se va da. Bate şi ţi se va deschide. Obişnuinţa e a doua natură.

Unui copil de doi ani care întreabă cine e Doamne-Doamne, cum îi explici?

Unui copil… e greu de răspuns. Cel ce a făcut cerul şi pământul. Dumnezeu.

Dar la doi ani?

Trebuie să ştie, la doi ani, că este Dumnezeu şi e Creator. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: copilul când doarme încă de-a curmezişul patului să nu îl cruţi, ci îl scoli noaptea, să meargă la utrenie, chiar dacă plouă, chiar dacă ninge, chiar dacă-i ger. Nu să zici: „Vai, săracul copil, că e frig, că e mic, că să mai doarmă”. Nimic! Cum trăieşte copilul mic, aşa este şi mare. Şi să-i dai să postească de mic. Nu că vai, să mănânce, că-i copil… parcă mâncarea de frupt sau de post nu-i tot mâncare?

Un gând pentru români, vă rugăm.

Să-şi păstreze dreapta credinţă, să asculte de Dumnezeu, mulţumind pentru tot ce se întâmplă, pentru că toate suferinţele sunt pentru păcatele noastre. Să dea Dumnezeu ca românii să se trezească şi să îmbrăţişeze Ortodoxia şi pe Dumnezeu cu toată inima lor.

Amin!

Preluare de pe lumeacredintei.com

Citeste si

Calugarii marilor orase

Parintele Cleopa despre Irineu Protcenco, monahism si rugaciune

Despre smerenie si mantuire

Convorbiri cu Parintele Petroniu Tanase

Despre casatorie