Tag Archives: erezie

Mihai Viteazul, catre catolici…

Standard

 “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra”.

Marturie a Sfantului Ierarh Petru Movila despre Dreptcredinciosul voievod Mihai Viteazul

 Cind Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad [Alba Iulia], si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfintului Duh, pe care si cu fapta sintem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

 Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decit cu cuvintul sfintelor scripturi”. El le-a zis: “In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramine nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu totii intr-un glas: “Bine, bine, sa fie asa!”.

 Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu luminari si candele. Si, ajungind la locul pregatit, au savirsit marea sfintire a apei, rugindu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot in piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita in cite un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe amindoua parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usile, le-au pecetluit si au plecat.

 In fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis: “Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarita. Sa mergem la biserica si, desfâcind pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-si pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”.

 Domnitorul, deci, chemindu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizind usile, au intrat cu totii. Mai intii, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicind: “Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfinta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfint si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfintului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea ei sa vada toti ca numai in biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevarata si harul cel adevarat al Sfintului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfintului Duh, acum, si pururi, si in vecii vecilor, Amin!”. Ridicindu-se si cintind: “Doamne, Lumina mea si Mintuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitindu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decit inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care strigat, zicind: “Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”. Si a zis catre toti: “Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atitea zile, raminind nestricata datorita harului Sfintului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”.

 Iar latinii, rugindu-se si facind slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a implut de duhoare, ca s-au inspaimintat toti latinii si au strigat cu uimire: “Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a miniat pe noi si ne-a imputit apa”.

 Si astfel, facuti de ocara, latinii si cu preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut o mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa.

 Toti locuitorii tarii Ardealului, cu juramint, s-au aratat bucurosi sa zideasca biserica si sa n-o darime niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea (dar nu in oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie darimata, ci linga oras, aproape de zidul cetatii, intr-un loc frumos) si, dupa ce a zidit-o, a inchinat-o “…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera pina atunci in alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, barbat blind, virtuos si sfint, care, traind acolo in mare sfintenie, s-a invrednicit sa capete harul facerii de minuni. Dupa ce a murit, trupul lui a ramas si pina astazi neputrezit si bine mirositor, facind multe minuni pentru cei ce vin cu credinta la racla lui, intru slavirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstirea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Lui Cel fara de inceput si cu preasfintul, preabunul, de viata datatorul Duh Sfint al Lui, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!

 Si cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiset muntenesc si le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au vazut cu ochii lor, dar mai ales de la parintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al tarii Ungro-Vlahiei, si de la Dragomir, marele pitar al aceleiasi tari.

Petru Movila, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mina proprie

Citeste si

Definitia catolicismului

Rabdarea

Adevarul despre pilula contraceptiva

Plansul calugarilor athoniti

Filioque

Duhovnici Romani despre Ecumenism

Balada Sfintilor Martiri Brancoveni

Realismul

Advertisements

Noul eretic de la Vatican

Standard

Prof. Ioan Vladuca:

I. Despre supremația și infailibilitatea papală

Definiții

Supremația papală și infailibilitatea papală sunt două erezii strâns legate una de alta. Supremația papală este pretenția papei de a fi împărat și dumnezeu, adică stăpân suprem peste cele materiale și spirituale. Este evident că, dacă se consideră dumnezeu, consideră că este și infailibil. De aici rezultă a doua erezie, cea a infailibilității papale, conform căreia papa nu poate greși.

Forme de exprimare

Papa a luat locul lui Dumnezeu pe pământ

De-a lungul timpului, aceste erezii s-au exprimat în mai multe forme:

„Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”;

„Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”;

„Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”;

„Papa este Dumnezeu pe pământ”;

„Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”;

„Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea de la Papa”;!!!

„Toată puterea Bisericii emană de la Papa”;

„Papa e izvorul preoției”;

„Cel mai important lucru din religia creștină este infailibilitatea Papei”;

„Papa și ca învățător privat este infailibil”.

La prima vedere, aceste afirmații exprimă lucruri diferite. Însă la o cercetare teologică atentă se poate constata că ele sunt echivalente. Toate exprimă aceeași idee: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.

Considerăm prima afirmație eretică. Din afirmația „Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”, rezultă că Dumnezeu își poate înceta lucrarea proniatoare, fiindcă papa se ocupă de aceasta în locul Lui. În particular, „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”. Obținem astfel a doua afirmație. Dar Biserica este trupul lui Hristos: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor luiHristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Colos. 1: 24). Dacă „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”, înseamnă că papa sprijină trupul lui Hristos și îi păzește unitatea. Rezultă că este mai mare ca Hristos sau identic cu Hristos, fiindcă cineva mai mic nu ar avea această putere. S-a ajuns astfel la a treia afirmație eretică: „Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”. Însă Iisus Hristos este Dumnezeu. Dacă papa ar fi Iisus Hristos, ar însemna că este Dumnezeu. Se obține a patra afirmație eretică din listă: „Papa este Dumnezeu pe pământ”.

Dacă „Papa și ca învățător privat este infailibil”, atunci înseamnă că nu poate greși; rezultă că el este Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu nu poate greși. Se obține din nou afirmația eretică: „Papa este Dumnezeu pe pământ”, care este echivalentă cu „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.

În concluzie, sub orice formă s-ar exprima erezia supremației și infailibilității papale, ea este echivalentă cu: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.

Ce spun papii despre ei

Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) urmărea atragerea ortodocșilor la papism și spunea că unirea se poate dobândi numai prin recunoașterea lui ca Pontif Suprem, ca cel mai înalt ocârmuitor spiritual și vremelnic al Bisericii universale și ca unic reprezentant al lui Hristos pe pământ și împărțitorul a tot harul.[1] Într-o enciclică din 1894, el declara: „Noi ţinem pe acest pământ locul lui Dumnezeu cel Atotputernic”.[2] Iar într-o enciclică din 1896, considerându-se urmaș canonic al Sfântului Apostol Petru, declara: „Prin voinţa şi porunca lui Dumnezeu Biserica se întemeiază pe Sfântul Petru, la fel cum o clădire se bazează pe fundamentul ei. Acum natura corectă a unei fundații este de a fi un principiu de coeziune pentru diferite părți ale clădirii. Aceasta trebuie să fie o condiție necesară de stabilitate și rezistență. Eliminați-o și întreaga clădire va cădea. Este, prin urmare oficiul Sfântului Petru acela ce sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă.”[3]

Papa Pius al X-lea (1903-1914) a spus: „Papa este nu numai un reprezentant al lui Iisus Hristos, ci este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului.”[4]

Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a rostit următoarele: „Voi ştiţi că sunt Sfântul Părinte, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamnă că eu sunt Dumnezeu pe pământ.”[5]

Ce spun „teologii” papistași despre papa

Dominicanul Martin de Tropau (sec. XIII) îl egala pe papă cu Hristos. Alţii îl numeau „Dominus Deus noster Papa”.

Ereticul Toma de Aquino (sec. XIII) declara supunerea faţă de papă ca o condiţie a mântuirii.

În secolul al XIV-lea, italianul Augustinus Triumphus şi spaniolul Alvarus Pelagius considerau că nimeni nu poate să apeleze de la papă la Dumnezeu şi că nimeni nu poate să intre la „Consistorium Dei” decât prin mijlocirea papei, care este purtătorul cheilor de la Consistoriul vieţii veşnice. Triumphus mai spunea că numai papa este mijlocitor între Dumnezeu şi poporul creştin.[6]

Ereticul Alvarus Pelagius a alcătuit în 1340 o lucrare care cuprindea ansamblul doctrinelor papistășești de la Gregoriu VI până la acea dată. El scrie : „Nici chiar un Sinod ecumenic nu poate să judece pe Papa, chiar nici pentru erezii. Dacă într-o privință lumea întreagă ar fi de altă opiniune, nu de a Papei, ar trebui să urmăm părerea Papei, pentru că Papa e superior tuturor. De la el primesc Sinoadele ecumenice concesiune de a se aduna, de la el autoritatea și jurisdicțiunea, nu el de la ele. Fiecare Papă are toată puterea pe pământ, pe care a avut-o Christos ca om. Precum Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, așa este și Papa după chipul lui Christos și reprezintă pe Christos pe pământ. Întru atâta Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu. Papa este Adam, Biserica este Eva cea făcută din trupul lui Adam. Puterea papei nu are nici număr, nici măsură.”[7]

Ereticul Silvester Prierias, așa numitul „Magister sacri palatii”, afirmă că: „Este eretic acela care nu recunoaște pe Papă ca normă infailibilă, de la care și Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea ei.”[8]

Ereticul Albertus Pighius scrie : „Christos a dat numai lui Petru și scaunului său (adică papalității, n.n.) privilegiul infailibilității. Papa și ca învățător privat este infailibil, și este peste putință ca un Papă să fie eretic.”[9]

Iezuitul Gregoriu de Valentia scrie : „În adevărul despre infailibilitatea Papei este cuprinsă suma și lucrul de căpetenie a religiunei creștine. Papa, ori studiază chestiunea, ori nu, vrând a hotărî, de bună seamă nu greșește în hotărârea sa.”[10]

Ereticul Abraham Bzovius, în scrierea „Pontifex romanus”, din 1619, afirmă : „Papa e izvorul preoției din al cărui scaun apostolesc curge toată dignitatea episcopească.”[11]

Din păcate, chiar unii foşti ortodocşi, adepţi ai unirii cu papa, îl considerau pe acesta Dumnezeu.După ce în sinodul de la Florenţa, cei mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, trădători ai Ortodoxiei, au recunoscut supremaţia papei, un trimis al patriarhului de Alexandria declara papei Eugeniu IV acestea: „Tremur înaintea ta, eu praf şi cenuşă, tu Dumnezeu pe pământ. Da, tu eşti Dumnezeu pe pământ şi Hristos şi vicarul Lui, capul şi învăţătorul Bisericii universale, căruia îi sunt date cheile pentru a închide şi deschide paradisul cui vei voi tu, regele regilor.”[12]

Cum să se întoarcă papii la Ortodoxie, când şi unii foşti ortodocşi admit că papa este Dumnezeu pe pământ?

Combaterea acestor erezii

Absurditatea acestor erezii este evidentă. Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este unul singur. El este Persoană Dumnezeiască, nu omenească. Este și om, în sensul că are și fire omenească. Este Fiul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, a luat fire omenească. Iar papii sunt persoane omenești. Niciun papă nu poate să fie Hristos! Nici un papă nu poate să fie infailibil!

„Papii romani timp de o mie de ani şi ceva au lucrat în folosul mândriei lor şi al minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulţime de învăţături false – despre primatul papal în biserică, despre infailibilitatea papală, despre azime la Liturghie, despre împărtăşirea numai cu Trupul, nu şi cu sângele lui Hristos, despre purgatoriu şi altele; au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu neputinţă ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putinţă – pentru cel ce mărturiseşte credinţa catolică şi minciuna catolicăo socoteşte adevăr.”[13]

Sfântul Ioan de Kronstadt se întreabă: „Cine e papa?” Şi răspunde: „Un idol, nu Hristos”.[14]

Sfântul Ioan spune că „marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este un om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! Şi de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor”.[15]

Bibliografie

Simeon Popescu, profesor de Teologie în Sibiu, Dezvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătății, Ed. autorului, Tiparul Tipografiei Archidiecezane, Sibiu, 1882.

Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951.

Viațși nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița.

Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa.

http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13praec.htm

http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13satis.htm

[1] Viațși nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 181-182.

[2] Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, 20 June 1894, cf. Viața şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, p. 196-197

[3] Papa Leon XIII, Enciclica Satis cognitum, 29 iunie, 1896.

[4] Cf. Viațși nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 197.

[5] Ibidem, p. 196-197.

[6] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 513-517.

[7] Cf. Simeon Popescu, Desvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătăței, Sibiiu, 1882, p. 95.

[8] Ibidem, p. 96.

[9] Ibidem, p. 97.

[10] Ibidem, p. 100.

[11] Ibidem, p. 101.

[12] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 516.

[13] Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa, p. 53.

[14] Ibidem, p. 102.

[15] Ibidem, p. 70.

Citeste si

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Definitia catolicismului

Semnul Sfintei Cruci

De la icoana bizantina la “icoana” Playboy

Uniunea Europeana este noua Uniune Sovietica

Epilogul lui Ianolide

 

Filioque

Standard

Ideea Filioque a fost susţinută pentru prima dată de Augustin, cel care a adus şi alte inovaţii doctrinaire în teologia apuseană, inovaţii care aveau să intre în conflict cu patristică ortodoxă care era aceiaşi în Răsărit şi Apus. La sinodul I Toledo (447) s-a încercat pentru prima dată susţinerea lui Filioque ca învăţătură de credinţă ca apoi la sinodul III Toledo (589) să fie adoptat ca “dogmă” şi introdus în simbolul de credinţă. Împăratul Carol cel Mare a fost cel care a căutat să impună Filioque în tot Apusul creştin, dar papa Leon III s-a dovedit intransigent împotrivindu-se interpolării simbolului de credinţă.

Primul teolog ortodox care a combătut categoric această inovaţie apuseană a fost patriarhul Fotie. Acesta bazându-se pe teologia Sfinţilor Părinţi, a dovedit că Filioque este o idee eterodoxă şi cea mai gravă eroare din inovaţiile apusenilor, acuzându-i pe aceştia de diteism şi pnevmatomahism.

La anul 1014 Filioque a fost introdus la Roma, în mod oficial, ca învăţătură de credinţă. În anul 1054, anul marii schisme, Nichita Stethatos, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, în disputa cu cardinalul Humbert a dovedit eterodoxia lui Filioque. Toma de Aquino cel care e considerat culmea Scolasticii, a încercat şi el ca şi predecesorii săi să justifice această inovaţie doctrinară apuseană. Legat de Filioque teologia apuseană n-a încercat,pentru că nici nu putea, să prezinte purcederea Duhului decât numai ca însuşire ipostatică sau fiinţială. Aşa cum arată Sfântul Maxim: “existenţa celor ce sunt se contemplă fie în fiinţă, fie în ipostas. Căci ce altceva s-ar putea spune afară de acestea”. Mai întâi, începând cu Augustin, s-a susţinut că Sfântul Duh purcede din Tatăl şi Fiul ca dintr-un singur principiu, purcederea fiind considerată însuşire fiinţială. Răspunsul la o asemenea susţinere este că însuşirile fiinţiale sunt comune Persoanelor divine, iar dacă purcederea este văzută ca însuşire fiinţială, care aparţine numai Tatălui şi Fiului, reiese că între Ei şi Sfântul Duh va exista nu numai deosebire ipostatică ci şi fiinţială, ceea ce implică diteismul.

Dacă, cu toate acestea, se susţine că între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh există unitate fiinţială, o asemenea susţinere contrazice atât unirea fiinţială, cât şi pe cea ipostatică, iar dacă prin absurd s-ar accepta o asemenea unitate de fiinţă se introduce alături de fiinţa Treimii şi o fiinţă a doimii, Tatăl-Fiul, din care purcede Sfântul Duh. Pe de altă parte prezentarea purcederii ca pe o însuşire fiinţială, pentru că însuşirile fiinţiale sunt comune Persoanelor divine, rezultă că oricare persoană divină purcede pe o altă persoană divină şi că oricare persoană poate fi purceasă de celelalte două persoane sau de una din celelalte persoane, de exemplu Tatăl purcede din Fiul dar şi din Sfântul Duh.

Încercarea teologilor apuseni de a evita aceste erori prin prezentarea purcederii ca şi însuşire ipostatică n-a făcut decât să arate şi mai clar că Filioque este o rătăcire de la credinţa adevărată. Purcederea Sfântului Duh este o însuşire ipostatică însă prin Filioque se introduce în Sfânta Treime două principii Tatăl şi Fiul. Sfântul Vasile cel Mare arată că prin introducerea a două principii se cade în diteism. Sfântul Duh având două cauze distincte va fi compus, iar fiind compus este străin de firea divină şi se cade astfel în pnevmatomahism. Pentru a scăpa şi de această acuză teologii apuseni, prezentând purcederea Sfântului Duh ca pe o însuşire ipostatică, susţin că Sfântul Duh purcede din Tatăl şi Fiul ca dintr-un singur principiu. Acest unic principiu (Tatăl-Fiul) duce la ideea că Ei au unitate ipostatică, dar pentru că unitatea ipostatică este numai a fiinţelor deosebite, într-un asemenea principiu ipostatic Ei nu mai apar ca ipostase distincte ci ca fiinţe deosebite ale aceluiaşi ipostas. Chiar dacă, prin absurd, s-ar accepta ideea unui asemenea principiu ipostatic (Tatăl-Fiul) din care să purceadă Sfântul Duh, o asemenea idee implică, din nou, diteismul. Aceasta pentru că Fiul şi Sfântul Duh vor avea, deosebit, fiecare cauza Sa, reiese două cauze, două principii, cauza Fiului va fi Tatăl iar cauza Sfântului Duh va fi Tatăl-Fiul. Nu se poate spune că Fiul, în acest caz, are aceeaşi cauză ca şi Sfântul Duh, iar dacă se susţine că are şi numai în parte una fiinţială, Îi disting fiinţial faţă de Sfântul Duh.

Din cele de mai sus reiese că prezentarea purcederii Sfântului Duh ca însuşire fiinţială sau ipostatică, nu oferă nici o cale de mijloc pentru susţinerea lui Filioque ca dogmă, teologumenă sau părere teologică, Filioque fiind de fapt o erezie antitrinitară.

După învăţătura de credinţă ortodoxă, învăţătura care s-a formulat mai ales în perioada sinoadelor ecumenice, în ideea Filioque se regăseşte atât diteismul cât şi pnevmatomahismul.

Potrivit teologiei ortodoxe Tatăl este unica cauză în Sfânta Treime, născând pe Fiul şi purcezând pe Sfântul Duh.

Traian Ciorba – Filioque, Despartirea Apusului de Ortodoxie

Citeste si

Definitia catolicismului

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Duhovnici Romani despre Ecumenism

Realismul

Botezul prin afundare

Yoga si Biserica Ortodoxa

Standard

Vesnicul de pomenire Pr. Arsenie Papacioc spunea:
– Nu vă mai înselati si cu yoga, dragii mei, Biserica o consideră erezie.
A venit cineva la mine si a început să vorbească despre yoga si i-am spus: “Dar cine vă opreste să faceti metanii, care este o miscare completă a organismului. S-au văzut crestini deasupra pământului ridicati, cu o fortă împotriva gravitatiei de-ti stă mintea în loc. Îti ajută harul lui Dumnezeu, pe care ei nu contează. Ei îsi dezvoltă muschii… si în numele cărei religii fac ei acestea? Unde vrei să ajungi cu trezirea tuturor fibrelor trupului?
Eu, dacă fac metanii, fac în numele unei religii, vreau să ajung la mântuire. Pentru asta mă prosternez: “Doamne, iartă-mă!”
Si, între timp, el a început să vorbească si despre Buda, la care eu i-am răspuns că “Budismul este o religie morală, dar nu mântuitoare!” Eu i-am spus limpede cuvintele Mântuitorului: Cine nu adună cu Mine, risipeste! Cine nu se va boteza în numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, nu se va mântui! Hristos a spus “Eu sunt Cel ce sunt”.

M-a întrebat o altă “doamnă”, o profesoară – îmi venea să-i dau si câteva palme, atât de mult m-a supărat! “Numai două vorbe, numai două vorbe!” – să-mi spună. Si zice: “Mântuitorul n-a apărut de la vârsta copilăriei până la propovăduire, a fost în India”. “Cum să se ducă în India, doamnă, că era Dumnezeu! Trebuia să învete de la indieni, El, Care a creat pe indieni? Era Dumnezeu, doamnă, ce tot mai întrebi?” Ce să mai înveti de la budisti, când Dumnezeu a zis Eu sunt Cel ce sunt?

Citeste si

Despre casatorie

Despre smerenie si mantuire

Petre Tutea, Cuvantul care zideste

Ortodoxia

Epilogul lui Ianolide

Filioque