Despre parastase în general
Una dintre tradiţiile vechi şi nestrămutate ale Bisericii noastre este şi rugăciunea pentru cei morţi. Istorisirea Sfintei Evanghelii despre dumnezeiasca şi minunata Schimbare la Fată a Domnului, care ni-i înfăţişează pe Moise şi pe Ilie, precum şi pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ne arată limpede că morţii au o conştiinţă desăvârşită.
Trecând prin moarte, viaţa continuă. Cei care pleacă din această viaţă îşi păstrează comuniunea duhovnicească cu mădularele Bisericii care se află pe pământ prin virtutea dragostei în Hristos. Această dragoste face să fie una totalitatea credincioşilor. Ea îi uneşte, deoarece Biserica este una şi are drept Cap pe Hristos. Noi, cei care credem, alcătuim trupul Bisericii şi fiecare în parte suntem un mădular al acestui trup. Moartea schimbă, dar numai în mod simţit, legăturile dintre cei ce au murit şi cei ce trăiesc. “Şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8).
Biserica se împarte în două: cea biruitoare şi cea luptătoare. Din Biserica biruitoare fac parte aceia care şi-au săvârşit întru biruinţă lupta lor din viaţa pământească şi aşteaptă cununa dreptăţii “în ziua aceea”. Din Biserica luptătoare fac parte aceia care încă se luptă împotriva păcatului pentru a ajunge la desăvârşire. Însă mădularele Bisericii biruitoare şi luptătoare au o legătură indestructibilă între ele, căci cei care se află în cer nu sunt nepăsători faţă de cei care se mai află în această viaţă. “Moartea trupească, despărţirea sufletului de trup nu distruge legătura credinciosului cu Biserica; nu-l desparte de celelalte mădulare în Hristos”. De altfel, dragostea este veşnică precum sunt şi sufletele. Din nenumăratele mărturii cuprinse în Sfânta Scriptură, dar mai ales în Istoria Bisericii noastre şi în Tradiţie, aflăm că există o comuniune duhovnicească şi o întrajutorare în dragoste şi rugăciune între mădularele Bisericii cereşti şi pământeşti, deoarece toţi împreună alcătuim “o comuniune de sfinţi”.
Toţi cei care au adormit şi toţi cei ce trăim în această lume ne aflăm într-o tainică şi mai presus de fire comuniune de viaţă, rugăciune şi dragoste frăţească. Prin această legătură cei vii îi ajută pe cei morţi. Astfel a rânduit dragostea lui Dumnezeu, voind ca unul să se mântuiască prin celălalt.
***
Pe această legătură se întemeiază parastasele Bisericii noastre, care dintru început le săvârşea şi se ruga pentru cei adormiţi. Dacă parastasele nu ar fi folosit pe cei morţi, Biserica nu le-ar fi săvârşit şi nu s-ar fi rugat pentru ei.
Mărturii despre sfintele parastase
A. Din Sfânta Scriptură
1. Din Vechiul Testament
Prima referire la parastase o avem în cap. 9 din Cartea lui Neemia (a doua a lui Ezdra), unde israelitenii L-au rugat pe Dumnezeu să ierte păcatele părinţilor lor mai dinainte adormiţi. “În ziua de 24 a acestei luni s-au adunat toţi fiii lui Israel, îmbrăcaţi cu sac şi cu capetele presărate cu cenuşă ca să postească. Şi osebindu-se cei ce erau din neamul lui Israel de toţi cei de alt neam, au venit de şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor. Şi după ce s-au aşezat la locurile lor, li s-a citit din cartea legii Domnului Dumnezeului lor un sfert de zi, iar alt sfert de zi şi-au mărturisit păcatele lor şi s-au închinat Domnului Dumnezeului lor” (1-3).
În Cartea a doua a Macabeilor (12, 36-46) se istoriseşte următoarea întâmplare. Într-o luptă a lui Iuda cu Gorgias a ieşit biruitor Iuda, deşi a avut destui morţi. După luptă “a doua zi au venit cei ce erau cu Iuda, precum a fost rânduit ca să ridice trupurile celor omorâţi şi să le aşeze cu rudeniile în părinteştile morminte. Şi a aflat sub hainele fiecăruia dintre cei morţi lucruri închinate idolilor Iamniei, de la care îi oprea legea pe iudei şi tuturor vădit lucru a fost că pentru această pricină au căzut aceştia… Iar viteazul Iuda a îndemnat mulţimea să se păzească fără de păcat şi, strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi… Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat”.
2. Din Noul Testament
În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a II-a către Timotei vorbeşte despre Onisim care deja murise: “Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul” (1, 18).
Aşadar, în Sfânta Scriptură există locuri în care se vorbeşte limpede despre rugăciunea pentru cei morţi, de aceea şi parastasele se săvârşesc încă din primele veacuri în Biserica noastră.
Şi aceasta deoarece, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel, vii şi morţi suntem “trupul lui Hristos şi mădulare în parte” (1 Corinteni 12, 27).
B. Mărturii din Sfânta Tradiţie
1. Sfinţii Părinţi ai Bisericii
Mărturiile pe care le avem din Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre sunt mai bogate.
1. “Învăţătura celor doisprezece Apostoli”, una dintre cele mai vechi cărţi ale Bisericii noastre, porunceşte să se săvârşească parastase pentru cei morţi la trei zile, la nouă, la patruzeci şi la un an.
2. Tertulian (+240-250 d. Hr.) unul dintre cei mai vechi scriitori bisericeşti, pomeneşte mereu despre Liturghiile ce s-au săvârşit pentru cei morţi şi mai ales în cartea sa “Despre coroană”.
3. Sfântul Mucenic Ciprian (+258 d. Hr.), într-una din epistolele sale, ne face cunoscut că datoria principală a vechilor creştini era să aducă jertfe şi rugăciuni pentru cei adormiţi.
4. Istoricul bisericesc Eusebiu, descriind înmormântarea măreaţă a Sfântului Constantin cel Mare în Biserica Sfinţilor Apostoli, spune că trupul fericitului său suflet “s-a contopit cu poporul lui Dumnezeu, învrednicindu-se de dumnezeieşti slujbe şi liturghii”.
5. Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului (330-337) săvârşea în fiecare zi Sfânta Liturghie pentru Valentinian, Teodosie şi Sotiro.
6. Fericitul Augustin (354-430) după ce a săvârşit înmormântarea maicii sale, spune că, deşi trupul ei se afla în mormânt, el săvârşea “după obicei jertfa pentru mântuirea sufletului ei”. Deoarece, precum el însuşi spune mai jos, mama lui nu considera nimic altceva mai important decât a i se pomeni numele la Sfânta Liturghie. De asemenea el a scris o întreagă carte despre cei adormiţi cu titlul “De cura pro mortuis”.
7. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în “Catehezele” sale spune că, după sfinţirea Cinstitelor Daruri “pomenim şi pe cei morţi, mai întâi pe patriarhi, apostoli, prooroci, mucenici, ca pentru rugăciunile şi mijlocirile lor, să primească Dumnezeu rugile noastre”.
8. Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit o lucrare completă cu titlul “Despre cei adormiţi în credinţă”.
9. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta, spune: “Nu s-au legiferat acestea la întâmplare de către dumnezeieştii Apostoli, adică faptul de a ne aduce aminte în timpul Înfricoşătoarelor Taine de cei care au plecat din această viaţă, căci aceia au cunoscut că mult câştig şi mare folos sufletesc se dobândeşte din aceasta” (Omilia 4 la Epistola către Filipeni).
10. Sfântul Noul Mucenic Iacov, în 1520, atunci când era dus la mucenicie, a poruncit ucenicilor lui să-i facă parastasele după rânduiala Bisericii.
11. Sfântul Nectarie din Eghina, cel de curând proslăvit, a întocmit o lucrare cu titlul: “Despre nemurirea sufletului şi despre sfintele parastase”, în care prin nenumărate texte patristice şi întâmplări din vieţile sfinţilor Bisericii noastre dovedeşte folosul pe care îl aduc parastasele.
2. Mărturii din Sfintele Liturghii
În toate Sfintele Liturghii se află rugăciuni pentru cei adormiţi. În Sfânta Liturghie a Apostolului Marcu se găseşte următoarea rugăciune pentru cei adormiţi: “Şi sufletele acestora (pentru care preotul a săvârşit Liturghia şi s-a rugat) şi ale tuturor odihneşte-le, Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, în corturile Sfinţilor Tăi… Aşa, Doamne, odihneşte sufletele acestora şi Împărăţiei Cerurilor le învredniceşte”.
În Sfânta Liturghie a Sfântului Iacov, fratele Domnului, după pomenirea apostolilor, proorocilor se rostesc următoarele:
“Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, pomeneşte pe ortodocşii creştini pe care i-am pomenit şi pe care nu i-am pomenit şi îi odihneşte acolo… Şi fă să fie jertfa noastră bineprimită, sfinţită în Duhul Sfânt spre iertarea greşelilor noastre şi ale celor din neştiinţă ale poporului şi spre odihna sufletelor celor mai înainte adormiţi”.
În Sfânta Liturghie a Sfântului Clement ucenicul Sfântului Apostol Petru se spune: “Încă ne rugăm Ţie, Doamne, şi pentru Sfânta Ta Biserică cea de la o margine până la cealaltă… şi pentru toţi cei ale căror nume Tu Însuţi bine le cunoşti”. (Diaconul îndeamnă poporul să se roage împreună cu preoţii “pentru cei adormiţi în credinţă”).
De asemenea în Sfintele Liturghii ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur se face referire la cei adormiţi: “… pomeneşte pe toţi cei adormiţi în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice şi îi odihneşte pe ei acolo unde străluceşte lumina feţei Tale”. Aici preotul pomeneşte numele celor adormiţi.
3. Dipticele Bisericii
Rugăciunile pentru cei adormiţi sunt o tradiţie apostolică, lucru ce se poate vedea din Dipticele Bisericii. Dar ce sunt Dipticele? Sunt două scânduri unite între ele ca plăcile de piatră ale lui Moise pe care era scris Decalogul. Pe Diptice erau scrise numele ortodocşilor. Potrivit cu hotărârile Sinodului al V-lea ecumenic, după sfinţirea Cinstitelor Daruri şi mai precis după “Cuvine-se cu adevărat…”, diaconul pomeneşte numele scrise în Diptice. Iar această rânduială se păstrează până astăzi.
Dipticele sunt de trei feluri: Dipticele sfinţilor, ale celor vii şi ale celor adormiţi. Dipticele sfinţilor există din vremea Sfântului Dionisie Areopagitul. Dipticele celor adormiţi sunt şi ele foarte vechi şi se face referire la ele în Liturghia Sfântului Evanghelist Marcu. În Dipticele celor vii erau scrişi arhiereii, împăraţii, toţi cei care aveau diferite vrednicii şi stăpâniri, mai ales cei care au ajutat acea biserică şi în general tot poporul. Aceste Diptice se păstrează de către preoţi cu multă scumpătate în Sfântul Altar. Această scumpătate a păstrării Dipticelor se datorează faptului că, potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, sfinţii trebuie slăviţi ca sfinţi, ortodocşii trebuie fericiţi ca ortodocşi, ereticii trebuie osândiţi ca apostaţi, iar “cei ce s-au săvârşit întru credinţă, ale căror nume numai Domnul le cunoaşte” trebuie să fie pomenite.
Rugăciunile şi parastasele pentru cei adormiţi sunt susţinute de incontestabila Tradiţie apostoli că, de la care am moştenit obiceiul de a ne ruga la Sfânta Proscomidie pentru cei adormiţi şi de a aşeza miridele lor în faţa Sfântului Agneţ alături de miridele pentru cei vii. Iar aceste miride ale celor vii şi ale celor adormiţi sunt puse în Sfântul Potir, şi astfel primesc sfinţire şi izbăvire de la Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, în timp ce preotul rosteşte: “Spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Cinstit Sângele Tău pentru rugăciunile sfinţilor Tăi. Amin”.
4. Mărturisirile de credinţă ale Bisericii
“Mărturisirea de credinţă” a lui Mitrofan Critopulos
În Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Critopulos, patriarhul Alexandriei, se spun următoarele referitor la subiectul nostru: “Biserica lui Hristos a rânduit să fie aduse rugăciuni şi cereri pentru cei adormiţi, astfel încât, prin aceste rugăciuni ce se înalţă la Dumnezeu, ori să se slobozească cu desăvârşire de suferinţele ce i-au cuprins, ori să afle o oarecare uşurare şi mângâiere în închisoarea în care se află sufletelor lor. Ne rugăm pentru cei adormiţi, pomenind pe fiecare în parte în prima zi, în a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, apoi la trei luni, la şase luni şi, în sfârşit, la un an; şi ori de câte ori rudele celui ce a plecat vor să facă aceasta, nu sunt împiedicate. Dar şi în fiecare sâmbătă din tot timpul anului se fac rugăciuni de către Biserică, pentru toţi morţii care s-au săvârşit întru credinţă. Şi aceasta se face în toate bisericile. Şi ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie totdeauna se pomenesc şi aceştia”.
“Mărturisirea de credinţă” a lui Petru Movilă
În această “Mărturisire de credinţă” se spun următoarele: “După moarte nu mai este vreme de pocăinţă şi de fapte bune. Din aceste cuvinte se vădeşte faptul că după moarte sufletul nu se poate slobozi sau pocăi şi nu poate face nici o faptă bună prin care să se poată dezlega de legăturile iadului. Numai Sfintele Liturghii, rugăciunile şi milosteniile care se fac pentru el de către cei vii îl ajută şi îl slobozesc de legăturile iadului”.
Explicând versetul de la Luca 12, 5: “Temeţi-vă de acela care are putere să arunce în gheena”, scrie: “Nu a spus că după moarte îl aruncă în gheena, ci îl poate arunca, deoarece păcătoşii care mor nu sunt aruncaţi neapărat în iad, ci aceasta se află în stăpânirea lui Dumnezeu, precum în stăpânirea Lui se află şi iertarea. Iar aceasta o spun pentru jertfele şi milosteniile ce se aduc pentru cei adormiţi, care folosesc mult chiar şi pe cei care au murit în păcate grele. Deoarece după moarte nu aruncă sufletele în gheena, ci are stăpânire să le arunce. Aşadar, să nu încetăm a-L ruga pe Cel Care are stăpânirea să arunce sufletele în gheena, însă nu o foloseşte, dar şi puterea de a ierta”.
Mărturisirea de credinţă a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului
În anul 1672 s-a ţinut la Ierusalim un sinod local, unde s-a discutat şi subiectul parastaselor. De aici putem observa importanţa discuţiei, căci ea nu este o simplă paranteză între celelalte subiecte ale credinţei, de vreme ce un sinod local este nevoit să ia poziţie în această privinţă.
Aşadar, în Mărturisirea de credinţă a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, în articolul 18 se spun următoarele: “Credem că sufletele celor adormiţi se află ori în odihnă, ori în chinuri, potrivit cu faptele pe care le-a făcut fiecare…”. “…Se eliberează de către bunătatea nemărginită (a lui Dumnezeu) prin rugăciunea preoţilor şi facerile de bine, pe care le săvârşesc rudele fiecăruia dintre cei adormiţi, şi prin puterea cea mare a Jertfei celei fără de sânge, pe care Biserica cea sobornicească şi apostolească o săvârşeşte zilnic pentru cei adormiţi, atât în parte cât şi de obşte, pentru toţi”. Se înţelege desigur că nu cunoaştem vremea slobozirii lui. Apoi completează: “Faptul că aceştia se slobozesc din legăturile lor înainte de Învierea cea de obşte şi judecată, îl cunoaştem şi credem, dar când va fi nu ştim”.
5. Vieţile Sfinţilor
Şi din Vieţile Sfinţilor aflăm despre folosul pe care îl aduc parastasele.
În viaţa Sfântului Macarie Egipteanul se istoriseşte următoarea întâmplare: “Într-o zi umblând sfântul prin pustie, a aflat un craniu şi mişcându-l cu toiagul, l-a întrebat: “Cine eşti tu?” Eu am fost popă idolesc al elinilor ce au petrecut în locul acesta, a răspuns căpăţâna, iar tu eşti Macarie, purtătorul de duh, şi în oricare ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri şi te vei ruga pentru ei, se mângâie puţin»”.
În viaţa Sfintei Tecla se spune că atunci când a prins-o ighemonul Alexandru şi o ducea la chinuri, înainte de mucenicie a încredinţat-o bogatei nobile Trifena ca s-o păzească până va veni s-o dea spre mâncare fiarelor. Fiica Trifenei, care murise cu câteva zile mai înainte i-a apărut mamei sale în vis şi i-a spus: “Mamă, să iubeşti pe străina Tecla şi să o ai de fiică în locul meu, deoarece este roaba lui Dumnezeu şi poate face rugăciune ca Domnul să mă aşeze în locaşurile drepţilor”. De îndată ce s-a deşteptat, Trifena i-a spus sfintei: “Fiica mea cea de-a doua, roagă-te lui Hristos al tău să odihnească pe fiica mea în viaţa cea veşnică aşa cum mi-a cerut în vedenie”. Atunci sfânta ridicându-şi mâinile spre cer, s-a rugat, spunând: “Doamne al meu, Iisuse Hristoase, Fiul adevăratului şi viului Dumnezeu, ascultă-mă pe mine roaba Ta şi odihneşte pe Falconilla în viaţa cea veşnică, după voia Ta cea sfântă” (Vieţile Sfinţilor, 24 septembrie).
Un oarecare dintre părinţii purtători de Dumnezeu avea un ucenic care trăia în nepăsare faţă de cele duhovniceşti şi a murit într-o nepăsare şi mai mare. După o vreme stareţul îl vede pe ucenicul său afundat până la gât în mocirlă. După multe lacrimi şi rugăciuni, bătrânul, într-o altă vedenie, îl vede pe ucenic afundat până la mijloc în mocirlă. Adăugând apoi multe osteneli şi lacrimi, îl vede slobozit cu desăvârşire din mocirlă.
Despre Sfântul Grigorie Dialogul se spune că l-a mântuit pe împăratul Traian prin rugăciune, după care a auzit un glas de la Dumnezeu spunându-i: “Am auzit rugăciunea ta şi am dăruit iertare lui Traian. Dar tu de acum înainte să nu te mai rogi pentru păgâni”. Împărăteasa Teodora, prin rugăciunile preoţilor, a slobozit pe soţul ei, împăratul Teofil din legăturile iadului.
Multe întâmplări asemănătoare se istorisesc în vieţile cuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor părinţi, care prin rugăciunile lor au ajutat pe mulţi. Dar mai multe se pot spune şi scrie de către liturghisitorii de astăzi ai Celui Preaînalt, care prin Liturghiile săvârşite de ei, ajută sufletele creştinilor adormiţi. Vremea săvârşirii parastaselor
Dar când trebuie să se săvârşească parastasele? În “Învăţătura celor doisprezece Apostoli” se spune că trebuie să săvârşim parastasele la a treia zi, la a noua, Ia a patru zecea şi Ia un an. Sfântul Isidor Pelusiotul spune că se săvârşesc la a treia zi în amintirea Învierii celei de a treia zi a Domnului; la a noua zi după numărul puterilor îngereşti; la a patruzecea zi potrivit obiceiului din Vechiul Testament, deoarece şi iudeii, atunci când a murit Moise l-au plâns patruzeci de zile.
Despre parastasele anuale, face referire Sfântul Grigorie Teologul în cuvântul pe care l-a rostit la înmormântarea fratelui său Chesarie: “Pe unele le-am dat şi pe altele le vom da prin cinstirile şi pomenirile ce le oferim anual”.
Sfântul Simeon al Tesalonicului, în pomenirile la trei zile şi nouă zile, vede alt simbolism. Pomenirea la trei zile se săvârşeşte pentru cel adormit, deoarece omul şi-a luat fiinţa prin Sfânta Treime şi deoarece, mutându-se, trebuie să se preschimbe şi să se arate în vechea lui frumuseţe în care a fost îmbrăcat înainte de călcarea poruncii sau poate în una şi mai frumoasă. Cea de la nouă zile, pentru ca duhul acestuia, fără de trup fiind, să se împreuneze cu sfintele duhuri şi cu îngerii în ceata lor, fiind asemenea lor după fire. Iar la patruzeci de zile se face pentru Înălţarea Mântuitorului, care s-a săvârşit în această zi după Înviere, ca şi El înviind atunci să se înalţe… şi să întâmpine pe Judecătorul… Iar parastasele anuale propovăduiesc iarăşi pe Sfânta Treime şi se săvârşesc pentru cel adormit spre slava Ei, deoarece omul şi-a luat fiinţa de la Sfânta Treime şi iarăşi dezlegat de trup tot spre Ea trebuie să se îndrepte… Sau pentru a dovedi că este nemuritor după suflet şi că iarăşi se va înnoi atunci când Ziditorul va voi să-i învieze trupul său…”.
În “Mărturisirea de credinţă” a lui Mitrofan Critopulos se arată, aşa cum am spus mai sus: “Ne rugăm pentru cei adormiţi, pomenind pe fiecare în parte în prima zi, în a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, apoi la trei luni, la şase luni şi, în sfârşit la un an; şi de câte ori rudele celui ce a plecat vor să facă aceasta, nu sunt împiedicate. Dar şi în fiecare sâmbătă din tot timpul anului se fac rugăciuni de către Biserică, pentru toţi cei adormiţi întru credinţă. Şi aceasta se face în toate bisericile. Şi ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie, totdeauna se pomenesc şi aceştia”.
În afară de acestea Biserica noastră mai are două Sâmbete ale morţilor, în care se pomenesc toţi drepţii din Legea Veche şi creştinii din toate vremurile.
Prima Sâmbătă a morţilor, Sfinţii Părinţi au rânduit-o înaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi (a lăsatului sec de carne). În această zi Biserica săvârşeşte parastase pentru fiii ei care au murit în pământ străin, în mare sau în pustie. Deoarece pentru aceştia nu s-au făcut parastase şi au fost lipsiţi de foloasele lor, dumnezeieştii Părinţi, mişcaţi de iubirea de oameni au rânduit să se săvârşească parastase pentru toţi cei adormiţi, ca să fie cuprinşi şi cei cărora nu li s-au făcut parastase.
Dar pentru care pricină Sfinţii Părinţi au ales această Sâmbătă? Deoarece au rânduit în următoarea zi pomenirea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, au găsit că este potrivit să fie pomenite şi sufletele ca prin aceasta să-L roage pe Înfricoşătorul Judecător să folosească obişnuita milostivire şi să le aşeze în odihna pe care le-a făgăduit-o.
A doua Sâmbătă a morţilor este rânduită de Biserica noastră la nouă zile după Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică în Sâmbăta dinaintea Cincizecimii. La acest parastas Biserica noastră pomeneşte pe toţi dreptcredincioşii adormiţi de la Adam până astăzi.
Ea se roagă pentru aceştia şi cere de la Hristos, Care S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui, să-i învrednicească ca în ceasul judecăţii să dea răspuns bun Celui Care va judeca tot pământul, să fie aşezaţi de-a dreapta Lui, în bucurie, în partea drepţilor şi în ceata luminoasă a sfinţilor şi să se facă vrednici moştenitori ai împărăţiei Lui. Dar Biserica nu se roagă numai pentru creştini, deoarece de la Adam până la Hristos n-a fost nici un creştin, ci se roagă pentru toţi oamenii.
În aceasta poate vedea oricine dragostea Bisericii noastre pentru întreg neamul omenesc. Materiile necesare pentru săvârşirea parastasului
Lucrurile cele mai necesare pentru săvârşirea unui parastas sunt: prescura (colacul), vinul, coliva, tămâia şi lumânările.
Slujba parastasului nu este numai o lucrare a oamenilor, ci mai ales a lui Hristos, căci de la El vom cere ajutor şi acest ajutor ni-l poate oferi numai prin Sfânta Liturghie. De aceea este bine să se pomenească şi la Sf. Liturghie morţii de la parastas.
Asupra acestui fel de pomenire insistă în mod deosebit Sfântul Simeon al Tesalonicului, accentuând marele folos pe care-l dobândeşte sufletul din săvârşirea Sfintei Liturghii. “A treia zi” (după adormirea celui pomenit), – spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, “se face colivă din seminţe de grâu şi din alte roade de multe feluri ce sunt aduse ca prinos lui Dumnezeu. Dar ce simbolizează aceste roade? Ele arată că şi omul este o sămânţă, un rod al pământului care semănându-se acum în pământ precum grâul, iarăşi va învia cu puterea lui Dumnezeu, răsărind în viaţa ce va să fie şi aducându-se viu şi desăvârşit lui Hristos. Căci precum această sămânţă se îngroapă în pământ, iar după aceea răsare şi aduce mult rod, tot astfel şi omul fiind dat acum pământului prin moarte, iarăşi va învia. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Apostol Pavel, arătând învierea prin pilda semănăturilor”.
Acestea le spune Sfântul Simeon al Tesalonicului referitor la colivă şi la celelalte care se folosesc pentru parastas, arătând totodată şi simbolismul lor.
Această tradiţie a colivelor se găseşte încă de la mijlocul secolului al IV-lea.
Până atunci se aduceau la sfintele parastase pâine şi vin cu măsline, cu brânză sau cu orez. Cei care primeau această milostenie rosteau: “fericită să le fie pomenirea” şi de aceea se numeau “fericiţi”. Rămăşiţe ale acestor manifestări sunt şi colăceii de astăzi pe care rudele celui adormit îi împart după parastas. “În loc de parastas”
Există unii creştini care în loc de parastas fac o oarecare milostenie spre pomenirea celui adormit. Dar altceva este parastasul şi altceva este milostenia pe care o face cineva. Căci nici o milostenie nu poate înlocui Sfânta Liturghie, unde se jertfeşte “Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. De aceea aducem la biserică prescura şi vinul care se prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos. Din prescură se va scoate şi părticica pentru cel adormit care se va aşeza pe Sfântul Disc alături de părticelele sfinţilor şi drepţilor Bisericii. Acolo se află întreaga Biserică şi cea luptătoare şi cea triumfătoare. “Este mare cinste, accentuează Sfântul Ioan Gură de Aur, să se rostească şi numele răposatului nostru acolo unde se află Hristos şi întreaga Biserică. Dar, ia aminte, se vesteşte atunci înfricoşata Taină, căci Dumnezeu S-a dat pe Sine pentru mântuirea lumii.”
Prin urmare, ajutorul cel mai mare şi mai important care se poate da celui ce a plecat din această viaţă, este cel care se dă prin pomenirea numelui său la Sfânta Liturghie.
Ceea ce nu pot face bunurile ce se dau săracilor o poate face rugăciunea unui drept şi cu atât mai mult Sfânta Liturghie. Parastasele aduc folos sau nu?
Unanimă este mărturia Părinţilor Bisericii, precum şi a Bisericii însăşi din experienţa liturghisitorilor ei că mare este folosul care ne vine de la parastase. Dar să vedem ce spun marii Părinţi despre folosul lor. Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu doreşte foarte mult ca noi toţi să facem bine tuturor, atât celor vii, cât şi celor morţi.
Dumnezeieştii Părinţi, atunci când vorbesc de parastase şi folosul ce vine din ele, au ca temei cuvintele Domnului şi iubirea Lui de oameni. Şi fiindcă nu cunoaştem şi nu putem pune hotare dragostei lui Dumnezeu, tocmai de aceea ne încredem în această dragoste a Lui şi atunci când este vorba despre folosul parastaselor.
Sfântul Ioan Gură de Aur dă mare importanţă săvârşirii Jertfei celei fără de sânge car se aduce pentru cei adormiţi. Iar referitor la aceasta spune: “Nu se fac fără scop jertfele şi milosteniile pentru cei plecaţi. Toate acestea le-a poruncit Duhul Sfânt deoarece vrea să ne folosim unul de altul. Se foloseşte acela de la tine şi tu de la acela. Să nu te îndoieşti că cel mort va dobândi un oarecare folos… “.
În continuare sfântul dă mare importanţă pomenirii numelor la Sfânta Liturghie.
“Şi precum atunci când se sărbătoresc biruinţele împăraţilor, sunt lăudaţi şi toţi cei care au ajutat în luptă, iar cei care se află în temniţe sunt eliberaţi datorită acestei împrejurări, dar trecând vremea aceasta (de graţiere) cel care nu a luat har, nu-l va mai lua, tot astfel şi aici, în vremea săvârşirii Jertfei; acesta este timpul pentru biruinţe.
Sfinţii Apostoli n-au legiuit fără motiv rugăciunile pentru cei plecaţi, care se rostesc În vremea săvârşirii Înfricoşătoarei Taine a Dumnezeieştii Liturghii. Căci au cunoscut marele câştig şi folos ce îl primesc aceia. Atunci când un întreg popor îşi înalţă mâinile sale la rugăciune şi împreună cu tot clerul aduc înfricoşătoarea Jertfă, cum să nu înduplecăm milostivirea lui Dumnezeu prin rugăciunile noastre stăruitoare. Dar aceasta îi priveşte numai pe cei dreptcredincioşi”.
Sfântul Simeon al Tesalonicului, urmând Tradiţia apostolică, scrie: “Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiţi, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare şi unire cu Dumnezeu precum aceasta. Deoarece Însuşi Sângele Domnului este cel care prin această Jertfă se varsă pentru noi netrebnicii şi Însuşi Dumnezeiescul Trup este cel care se jertfeşte pe Sfântul Jertfelnic”.
Sfântul Grigorie de Nyssa socoteşte “folositor şi plăcut lui Dumnezeu” faptul de a pomeni numele celor adormiţi în vremea săvârşirii Sfintei Liturghii.
Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că “nespus de mare” este folosul care provine din această rugăciune. Iar Sfântul Atanasie exclamă: “Chiar şi în aer de ar muri cel credincios, nu şovăi să aduci pentru el untdelemn şi lumânări. Deoarece acest prinos îl primeşte Dumnezeu şi răsplăteşte spre folosul aceluia”.
Şi precum atunci când un tată are un copil bolnav, care nu poate aduce la biserică pentru sine untdelemn, lumânări şi tămâie, ci în locul lui le aduce tatăl său, acest prinos fiind bineplăcut lui Dumnezeu, la fel se întâmplă şi în cazul celor morţi. Deoarece aceştia nu mai au trup ca să se poată ajuta pe ei Înşişi, îi ajută rudele şi prietenii lor prin jertfele pe care le aduc pentru ei.
De aceea nu trebuie să neglijăm sfintele parastase. Şi în mod deosebit trebuie să pomenim numele în vremea Dumnezeieştii Jertfe, deoarece ]n acest scop ne-a fost dată. Cum ajută?
Însă modul în care ajută parastasele rămâne o taină, pe care mintea omenească nu o poate explica.
În 1652, precum am spus mai sus, s-a adunat un sinod local la Ierusalim, unde s-a discutat şi subiectul acesta. De aici reiese că el nu este un lucru lipsit de importanţă, ci deţine un loc important în Biserica noastră. Iar concluzia care reiese de aici este următoarea: faptul că parastasele folosesc îl cunoaştem şi îl credem, dar cum şi când, asta aparţine judecăţii lui Dumnezeu.
Şi renumitul Andruţos spune în Dogmatica sa: “Precum nu este cu putinţă să înţelegem cum Dumnezeu, Cel ce cârmuieşte lumea prin anumite legi, este înduplecat de o anumită rugăciune şi intervine în mersul lucrurilor naturale (fizice) şi omeneşti, tot astfel nu este cu putinţă să ne dăm seama cum folosesc rugăciunile pe cei adormiţi”. Pe cine ajută şi pe cine nu ajută?
Ajută:
Atunci când se săvârşesc cu credinţă şi evlavie.
Atunci când cei morţi sunt vrednici de mila dumnezeiască.
Atunci când plinătatea rugăciunilor nu se împotriveşte dreptăţii şi bunătăţii dumnezeieşti.
Nu ajută:
Atunci când omul a respins harul dumnezeiesc şi s-a făcut rob diavolilor, nevrând să se pocăiască.
Celui care a plecat cu desăvârşire nepocăit. Căci acestuia nu îi aduc prea mult folos parastasele, ci doar o oarecare uşurare sufletească, lucru mărturisit de Părinţii Bisericii.
Sinucigaşilor, desigur nu celor care au fost bolnavi psihic, nu le putem face parastase.
De asemenea nici ereticilor, deoarece ei sunt despărţiţi de Biserică.
Cei care au trăit aici creştineşte, dar nu s-au putut desăvârşi, primesc mult folos din parastase. Dar cât folos, nu cunoaştem. “Nu te îndoi că vor rodi ceva folositor (sufletului)”, întăreşte Sfântul Ioan Gură de Aur.
Dar cât de mare este acest folos şi până unde poate ajunge, noi nu putem şti. Însă lucrul pe care îl ştim şi pe care Părinţii Bisericii îl accentuează, este marele folos care provine din parastase pentru cei care nu au plecat de aici cu desăvârşire nepocăiţi. Un scriitor bisericesc contemporan scrie:
“Ştiu că există cadavre morale asupra cărora injecţiile nu au efect. Dar ştiu de asemenea că există păcătoşi, şi aceştia sunt cei mai mulţi, care au fost răniţi, dar nu au murit, au căzut, dar fără să lase sabia din mâini şi văzându-şi în ultimele ceasuri urâţenia lor, au amestecat un înăbuşit “Pomeneşte-mă, Doamne” cu ultimele lor delirări. Şi cine este acela care va susţine cu îndărătnicie că nu folosesc rugăciunile credincioşilor? Starea în care se află sufletele celor adormiţi este o stare provizorie. După ieşirea sufletului din această viaţă s-a făcut o oarecare judecată, dar judecata din urmă în care sufletul îşi va primi locul său pentru veşnicie nu s-a făcut încă”.
Şi adaugă: “Deoarece încă nu a ieşit hotărârea din urmă a Judecătorului, deoarece stăpânirea lui Hristos cuprinde cele cereşti, cele pământeşti şi cele de dedesubt şi deoarece «Duceţi-vă de la Mine» nu s-a auzit, cea mai bună atitudine pe care o poate lua Biserica este să se roage pentru morţii ei”. Cazul celor ce au păcătuit greu
Dar ce putem spune despre cazurile acelor oameni care au plecat cu desăvârşire nepocăiţi sau nu au apucat să se pregătească deloc? Răspunsul Evangheliei este clar. La fel ne spun şi învăţăturile Părinţilor Bisericii noastre, care arată limpede că viata aceasta este stadionul de nevoinţă, iar cea viitoare este a răsplătirii. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta spune: “Să nu îi plângem pe cei care au murit, ci pe cei care au murit în păcat. Unii ca aceştia sunt vrednici de plâns, de bocete şi de lacrimi… Câtă vreme trăia aici acela putea nădăjdui în schimbare şi în îmbunătăţire… Nu se poate pocăi cineva după ce pleacă din această viaţă. Nici un atlet nu se poate lupta atunci când s-au terminat întrecerile, când a ieşit din arenă şi spectatorii s-au împrăştiat… Atâta timp cât ne aflăm aici putem nădăjdui cu siguranţă, dar după ce vom merge acolo nu mai suntem stăpâni pe pocăinţă, pocăinţa nu mai este în mâna noastră şi nici nu ne mai putem spăla păcatele noastre. De aceea mereu trebuie să ne pregătim pentru ieşirea noastră…”.
Dar şi în cele mai grele situaţii, Părinţii Bisericii noastre nu ne-au lăsat nemângâiaţi. Referitor la acest subiect Sfântul Atanasie cel Mare spune că sufletele păcătoşilor primesc o oarecare binefacere de la Jertfa cea fără de sânge. Dar aceasta se întâmplă “numai atunci când Dumnezeul nostru Cel ce stăpâneşte peste cei vii şi cei morţi şi Care cunoaşte în chip desăvârşit porunceşte”.
Adică Sfântul lasă slobozirea sufletelor păcătoase în seama iubirii de oameni a lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur, deşi în paragraful anterior a fost aspru, atunci însă când se ocupă de subiectul acesta este mai mângâietor. Şi spune: “Să îi ajutăm cât putem, să aflăm pentru ei un oarecare ajutor, care oricât de mic ar fi are putere să ajute”. Dar în ce fel? Şi răspunde: Rugându-ne şi noi înşine şi îndemnând şi pe alţii să se roage pentru ei, şi făcând milostenii şi cereri pentru cei care au plecat împovăraţi de păcate. Iar acestea se fac pentru ca cei adormiţi să primească o oarecare mângâiere. Căci dacă fiii lui Iov au fost curăţiţi de jertfa tatălui lor, de ce te îndoieşti că morţii noştri ar putea câştiga un oarecare folos din rugăciunile şi milosteniile ce le facem pentru ei?
Sfântul Chiril al Ierusalimului este mai mângâietor, am putea spune, în privinţa aceasta, chiar şi decât Sfântul Ioan Gură de Aur.
La întrebarea: “Ce anume îl poate ajuta pe sufletul ce a plecat cu păcate din această viaţă?” ce i-a fost pusă, răspunde printr-un exemplu. Închipuieşte-ţi un împărat care i-a exilat pe toţi locuitorii care s-au răsculat împotriva lui. Atunci la împărat mijlocesc nişte prieteni ai celor exilaţi, care împletindu-i o cunună i-o oferă “pentru cei din exil”. Şi întreabă Sfântul: Oare împăratul nu va ceda la aceste rugăminţi insistente şi nu va da exilaţilor “slobozire de pedeapsă”?
Într-un mod asemănător, continuă Sfântul, se petrece şi aici, căci atunci când noi aducem lui Dumnezeu rugăciuni pentru cei adormiţi, fie ei şi păcătoşi, nu îi împletim şi nu îi aducem cunună, ci “pe Hristos junghiat pentru păcate, cerând şi luând iertare” de la iubitorul de oameni Dumnezeu pentru ei şi pentru noi.
***
Dar cine dintre noi poate cunoaşte dacă cel adormit a plecat în pocăinţă sau nu? Cine poate pretinde că este cunoscător de inimi şi astfel să se pronunţe cu siguranţă asupra soartei unuia dintre semenii noştri? De unde putem şti ce s-a întâmplat în răstimpul dintre săritura de pe pod (a unui sinucigaş) şi afundarea în apa râului, interval suficient pentru a spune: “Pomeneşte-mă, Doamne”? Judecăţile lui Dumnezeu ne interzic osândirea oricărui dintre cei adormiţi. Noi să facem tot ceea ce putem, să ajutăm pe semenii noştri după putere, iar pe celelalte să le lăsăm în seama milei şi iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care nu au margini. De aceea Biserica noastră nu osândeşte pe nimeni, ci îşi arată dragostea faţă de toate mădularele ei. Ca dovadă a folosului pe care îl primesc din parastase cei care au murit cu
păcate grele sau sunt sub o oarecare legătură, Sfântul Nectarie spune că: “Mulţi mărturisesc aceasta, dar mai ales cei dezlegaţi după moarte de legătura afurisirii, o dovedesc prin descompunerea trupurilor lor în urma rugăciunilor”. Foloase pentru cei vii
Dar din parastase avem şi alte foloase pe care le primesc şi cei care rămân în această viaţă.
– Se înmulţeşte dragostea dintre cei vii şi cei morţi.
– Folosul se leagă nemijlocit de virtutea creştinească.
– Se întăreşte credinţa în viaţa de dincolo de mormânt.
– Se întăreşte nădejdea în mila lui Dumnezeu.
– Se propovăduieşte prezenţa necurmată a lui Hristos în lume.
– Învaţă că omul este cetăţean al cerului. Se mută din Biserica luptătoare de pe pământ în cea biruitoare din cer.
– Hristos ascultă rugăciunile tuturor şi este înduplecat de mijlocirile sfinţilor şi ale Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.
– Nădejdea de mântuire a creştinilor nu se pierde nici după moarte.
– Dăruiesc iertare păcatelor celor pentru care se săvârşesc parastasele, căci Iubitorul de oameni Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunile Bisericii Lui.
– Hotărârea definitivă a lui Dumnezeu pentru răsplata sau pedeapsa viitoare nu s-a rostit încă. Aceasta este păstrată pentru a Doua şi înfricoşata Venire. Până atunci Biserica poate înălţa rugăciuni şi cereri pentru mădularele ei.
– Precum în Biserica luptătoare cei care se află sub pedeapsă canonică pentru păcatele săvârşite sunt lipsiţi de dumnezeieştile Taine, tot astfel şi în Biserica biruitoare cei care au murit în păcate sunt departe de sfinţi şi drepţi.
– Se înmulţeşte dragostea frăţească.
– Se mângâie cei vii şi întristaţi pentru moartea persoanei iubite, căci moartea este amară, pricinuieşte mâhnire nesuferită şi îi desparte brusc de cei iubiţi. Rugăciunea şi parastasul este singurul mod de comuniune cu ei, căci nu există un alt mod de comuniune cu persoanele dragi nouă.
– Pricinuieşte aducerea aminte de moarte, de deşertăciunea lumii şi a lucrurilor ei.
– Îndeamnă la dobândirea virtuţii şi la petrecerea plăcută lui Dumnezeu. Încurajează la faceri de bine şi la nevoinţa proprie.
Sfântul Ioan Damaschin accentuează faptul că: “Dumnezeu vrea ca toţi să facem bine unii altora, atât în viaţa aceasta cât şi după moarte”, de vreme ce Îl aducem pe Hristos “junghiat pentru păcatele noastre înduplecând astfel pentru ei şi pentru noi pe iubitorul de oameni Dumnezeu”, precum spune şi Sfântul Chiril al leusalimului.
Dar în loc să aşteptăm după moarte rugăciunile şi parastasele altora pentru noi, nu ar fi mai bine să ne îngrijim încă de pe acum de sufletul nostru cel nemuritor, având la îndemâna noastră toate mijloacele mântuitoare ale Sfintei noastre Biserici?
Aşadar, pentru că ziua morţii noastre este atât de nesigură, să fim întotdeauna pregătiţi ca nu cumva astăzi “să fim în viaţă, iar mâine în mormânt”.
Citeste si
Apel pentru Viata 