Tag Archives: ecumenism

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Standard

Interviu cu Arhimandritul Gheorghios, Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos, apărut în periodicul Xristianiki , 6 martie 1997, p. 1-4.

Întrebare: Prea Cuvioase Părinte Egumen, cum priviţi Sfinţia Voastră mişcarea de apropiere interreligioasă la care iau parte şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe?

Răspuns: Din capul locului se vede că această mişcare este dirijată de romano-catolici. Începe cu declaraţiile de la Assisi şi se sfârşeşte la Roma. întrevăd aici o încercare a Papei de a se impune nu numai ca şi conducător al tuturor creştinilor, ci şi al tuturor religiilor. Această afirmaţie a mea este întărită dacă luăm în considerare şi alte acţiuni asemănătoare ale Vaticanului, cum ar fi poziţia dominantă pe care şi-o asumă Papa în negocierile creştinilor cu Vaticanul, sau în cele cu evreii legate de situaţia Locurilor Sfinte. Este clar că Papa încearcă să preia conducerea spirituală a Europei Unite, nu doar a tuturor „bisericilor şi confesiunilor creştine” (lucru cu neputinţă, deocamdată), ci să-şi asigure primatul într-o Europă polimorfă religios.

Sunt caracteristice în acest sens şi declaraţiile pe care le-au făcut conducătorii Uniunii Europene, Jacques Santer şi Romano Prodi, vorbind despre „un câmp comun de colaborare a cultelor cu societatea civilă” pentru întruparea ideilor unei Europe noi, “atât în viaţa politică, cît şi în aspectele ei religioase”.

Vaticanul încearcă de fiecare dată cât se poate mai mult:

– prin uniaţie: atragerea nemijlocită a ortodocşilor şi a altor creştini răsăriteni (monofiziţi, anticalcedonieni);

– prin dialogul cu ortodocşii recunoaşterea Bisericii Romano-Catolice de către oertodocşi drept Biserică-soră, avînd credinţă apostolică, Taine valide şi succesiune apostolică;

– prin participarea şi organizarea, la Vatican, a declaraţiilor şi rugăciunilor interreligioase pentru pace urmăreşte primatul în toate religiile.

Roma întrevede că, datorită înfrumuseţării şi aggiornamentoului creştinismului apusean, romano-catolicismul poate ieşi din dificultăţile în care se află, instituind un soi de ideologie pan-religioasă cu colorit creştin. În acest scop, încearcă să se impună ca şi conducător al noilor structuri politico-religioase ale Europei. Aceasta este în conformitate cu poziţia teologică a Vaticanului, conform căreia “orice bun care există în afara Bisericii Romano-Catolice îi aparţine virtual”.

Întrebare: Nu credeţi că în această mişcare generală este necesară şi prezenţa Ortodoxiei, astfel încât evoluţia aceasta să nu fie monopolizată de romano-catolici?

Răspuns: Biserica nu este un sistem ideologico-politic. Mai cu seamă Biserica noastră Ortodoxă, care niciodată nu încetează a fi Una, Sfântă, Sobornicească ( = universală, ecumenică) şi Apostolească, singura cale sigură spre mântuire. Din această cauză, astfel de „necesităţi” sunt de neînţeles. Credinţa noastră pură se înstrăinează atunci când este folosită în spatele acestor declaraţii pe care conducătorii ortodocşi n-ar trebui să le susţină nici măcar cu prezenţa lor.

Înrebare: Sfinţia Voastră, în special, ca şi cleric ortodox şi cunoscător al Dreptului canonic, cum vedeţi împreună-rugăciunca cu reprezentanţii altor religii? Este permisă de către Sfintele Canoane şi de tradiţia Bisericii noastre?

Răspuns: În cazul acesta nu avem de a face cu o împreună-rugăciune în sensul participării tuturor la o rugăciune comună, deoarece fiecare reprezentant religios se roagă pe rând la Dumnezeul său. Împreună-rugăciune săvârşesc ierarhii ortodocşi cu romano-catolicii şi cu alţi creştini eterodocşi. Desigur că şi această împreună-rugăciune este interzisă de către SfinteleCanoane, din motive eclesiologice serioase. Dar nici rugăciunea reprezentanţilor diferitelor religii în acelaşi loc, pe rând şi pentru acelaşi scop, nu poate fi acceptată de către conştiinţa creştină ortodoxă din mai multe motive:

– deoarece dumnezeii către care se roagă reprezentanţii celorlalte religii sunt mincinoşi. Profetul David spune „toţi dumnezeii neamurilor sunt draci” (Ps. 95, 5 – traducere după Septuaginta) şi că „urechi au şi nu vor auzi” (Ps. 113, 14). Hinduşii, de exemplu, cred într-o sumedenie de zeităţi. Şintoiştii cred în sufletele înaintaşilor şi cinstesc zidirea în locul ziditorului (soarele, luna etc.). Budiştii au un dumnezeu impersonal. Iudeii şi musulmanii cred într-un dumnezeu monopersonal, considerând ca blasfemie credinţa în Dumnezeul Treimic şi în dumnezeirea lui Hristos. Cum putem noi, creştinii ortodocşi, să luăm parte la rugăciuni acolo unde nu se dă nici o importanţă celui către care se îndreaptă rugăciunea, considerându-se suficient faptul că te rogi la un oarecare dumnezeu? Astfel de situaţii amintesc de New Age şi de duhul masonic sincretist. Iar această situaţie nu este doar împotriva Sfintelor Canoane, ci şi a Vechiului Testament.

– ar fi acceptat vreodată profetul Ilie sau altul dintre profeţi să ia parte la aşa ceva? Este cunoscut faptul că profeţii au propovăduit lupta neîncetată împotriva oricărui fel de syncretism religios, şi cei mai mulţi dintre aceştia au fost alungaţi şi ucişi din acest motiv.

– ar fi acceptat vreodată Sfinţii Apostoli şi nenumăraţii sfinţi martiri şi mărturisitori ai Credinţei noastre o astfel de participare? Cum îndrăznim noi astăzi să acţionăm împotriva lor, a Profeţilor, a Apostolilor, a Martirilor şi a Sfinţilor noştri Părinţi?

Întrebare: Mulţi teologi accentuează că Ortodoxia este ecumenică (i.e. universală). Nu credeţi că a sosit timpul ca în zilele noastre să se impună această dimensiune a Ortodoxiei?

Răspuns: Cu certitudine, Biserica Ortodoxă este ecumenică (i.e. universală). Una este însă ecumenicitatea (i.e. universalismul, sobornicitatea) şi alta este însă ecumenismul. Biserica Ortodoxă este ecumenică dar nu este ecumenistă. Şi rămâne ecumenică, câtă vreme nu cade în ispita ecumenismului. Ecumenicitatea constituie expresia deplinătăţii Bisericii şi se propune şi celorlalţi fără să se împartă sau să se ajusteze după concepţiile omeneşti. Aşadar, deoarece Biserica noastră Ortodoxă este ecumenică şi deoarece întreaga lume are cu adevărat nevoie de ecumenicitatea ei, este necesar ca ea să se menţină ca ecumenică şi să nu cadă în ecumenism. Iar aceasta nu numai pentru a-şi păstra identitatea ei, ci şi pentru a ajuta cu adevărat lumea.

Întrebare: Care credeţi că sunt consecinţele probabile ale ecumenismului în sânul poporului credincios?

Răspuns: Consecinţele unor astfel de manifestări şi declaraţii sunt numeroase şi neplăcute nu numai pentru credincioşii Bisericii, ci şi pentru cei ai celorlalte culte. Astăzi, prin folosirea mijloacelor de informare în masă, toate informaţiile din lume pot ajunge şi în cel mai îndepărtat colţ.

Credincioşilor ortodocşi practicanţi şi cu conştiinţă bisericească vie care urmează hotărât „credinţa încredinţată o dată pentru totdeauna sfinţilor” (Iuda 3), aceste manifestări şi declaraţii le produc indignare, întristare şi gânduri de a părăsi o Biserică ce îngăduie aşa ceva, cu intenţia de a mări numărul credincioşilor schismatici zelotişti şi să lovească astfel şi mai mult Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Celor credincioşi doar cu numele, ecumenismul le produce slăbirea şi diluarea conştiinţei dogmatice şi un şi mai mare dezinteres pentru credinţa şi viaţa ortodoxă, câtă vreme toate religiile sunt la fel.

În plus, pe cei care nu cunosc Ortodoxia, dar caută un răspuns la diferite probleme, îi încurajează să accepte soluţii de la diferite eresuri şi religii. Se ştie că în Grecia există mai mult de 500 de astfel de mişcări religioase şi creştine şi că tot mai mulţi ortodocşi le devin adepţi. Ca să nu amintesc decât de mişcările religioase extrem orientale şi de penticostalii la a căror adunare în Atena vin pentru a asculta predica şi pentru a lua parte la rugăciuni şi la aşazisele vindecări cam 500-600 de ortodocşi sau fost-ortodocşi. Cum vor putea duhovnicii şi preoţii să interzică credincioşilor ortodocşi să meargă la astfel de adunări, câtă vreme ierarhi ortodocşi iau parte nu doar la rugăciuni intercreştine, ci şi interreligioasc?

Un cunoscut profesor universitar de la Universitatea din Atena arată în articolul său „Liturghia comună ecumenistă” din ziarul „Eleftheroutopia” (25-10-1995) că aceste mişcări ridică o serioasă problemă pastorală. Această parodie de Liturghie a avut loc în insula Sinos, la biserica episcopiei romano-catolice, unde au cântat ortodocşi, au slujit latinii, şi au fost împărtăşiţi toţi, inclusiv protestanţii prezenţi, cu ostia, de către episcopul romano-catolic al Sinos-ului.

Să vă mai citez şi un pasaj care vizează direct subiectul nostru:

,,Cu evlavie treceau prin faţa icoanei Maicii Domnului, mulţi aprinzând chiar lumânări, ortodocşi, catolici, protestanţi, musulmani, budişti, şintoişti, câţiva cu religie nedeclarată, după cum şi atei convinşi. (…) Atmosfera din biserică era «ca un pod ce ducea de la pământ la cer», deşi unul se închina la Hristos, altul la Mohamed, altul la Buddha ş.a.m.d. (…)

Aceeaşi senzaţie am mai avut-o cu trei ani înainte, într-un templu budist din Kioto… Tot aşa, şi acolo, budiştii localnici se prosternau în faţa unei statui, aprindeau tămâie, identică cu cea folosită de creştinii apuseni, ardeau lumânări fiecare la dumnezeul său…”.

Încheind răspunsul meu, vreau să subliniez faptul că, prin astfel de acţiuni, dăm senzaţia necreştinilor că suntem unul şi acelaşi lucru cu ei, că nu are importanţă că ei nu sunt creştini, şi că mântuirea se află şi în alte religii. Cum vor mai căuta credincioşii altor religii mântuirea în Hristos sau ce înţeles va mai avea pentru ei propovăduirea ortodoxă a Evangheliei?

Întrebare: Într-un text al P.S. Damaschin al Elveţiei se face referinţă la dialogul ortodocşimusulmani.

Citez: „O biserică sau o moschee – locuri în care omul îşi cunoaşte nimicnicia sa – ţintesc ambele spre aceeaşi valorizare spirituală a omului” (Episkepsis, nr. 494, p. 23).

Această frază ne-a şocat şi ne interesează opinia Sfinţiei Voastre.

Răspuns: Din păcate, această frază, ca şi altele de acest fel ale Prea Sfinţitului Damaschin sau ale altor teologi ortodocşi şi eterodocşi care se ocupă cu dialogul cu musulmanii, exprimă spiritul sincretist în care se ţine dialogul.

Personal, mă îndoiesc profund că o biserică şi o geamie (sau o sinagogă, sau orice alt locaş religios monoteist) pot conduce pe om la aceeaşi stare duhovnicească. Vreau să cred că astfel de fraze s-au rostit din greşeală şi că nu exprimă convingerile profunde ale acestor teologi, deoarece, dacă ar exprima credinţa celor care le publică, îmi pare rău să o spun, au căzut din credinţa creştină. Dar este nepermis să fie rostite astfel de cuvinte chiar din greşeală. Cu credinţa Bisericii nu ne jucăm. Cum este posibil ca într-o geamie unde se propovăduieşte Coranul cu toate rătăcirile lui, unde nu se cinsteşte şi nu se propovăduieşte credinţa în Dumnezeul Treimic, unde „credincioşii” nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi nu primesc harul dumnezeiesc prin ele şi nu devin mădulare ale Trupului lui Hristos, cum pot ei să aibă aceeaşi stare duhovnicească cu ortodocşii dintr-o biserică în care se cinsteşte Sfânta Treime şi se săvârşesc Sfintele Taine? Dacă am lua în serios chiar şi numai cuvintele slujbei săvârşite la înnoirea unei biserici ortodoxe, n-am putea să mai spunem aşa ceva.

Deoarece problema dialogului acestuia este gravă trebuie să ne străduim să păzim systematic şi cu grijă credinţa noastră. Dacă astfel de concepţii domnesc înseamnă că se propovăduieşte „o altă Evanghelie”, deoarece în Evanghelia lui Hristos se spune că „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc. 16, 16) şi că „nu este în altcineva mântuirea (decât în Iisus Hristos), căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (F.A. 4, 12).

Întrebare: Aţi atins deja tema dialogului şi aş vrea să vă întreb: ce credeţi despre dialogurile intercreştine?

Răspuns: Tema este foarte largă, iar răspunsul ar trebui să fie o carte întreagă. Pe scurt, vă răspund că nu putem, ca ortodocşi, să acceptăm concluziile dialogului cu romano-catolicii, deoarece documentul de la Balamand, care deocamdată este considerat „de lucru”, e utilizat în practică drept înţelegere încheiată, şi care recunoaşte Biserica Romano-Catolică ca având credinţă apostolică, participare la aceleaşi taine cu ortodocşii, aceeaşi preoţie şi succesiune apostolică a episcopilor.

Nu putem accepta nici concluziile dialogului cu anticalcedonienii deoarece, aşa cum s-a arătat în lucrarea „Observaţii cu privire la dialogul ortodocşilor cu anticalcedonienii” a Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos, ortodocşii au acceptat abia acum, pentru prima dată în istorie, faptul că anticalcedonienii au hristologie ortodoxă, în ciuda hotărârilor Sinoadelor IV, V, VI şi VII Ecumenice şi a scrierilor celor mai mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii: Fotie, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Sofronie al Ierusalimului ş.a.

Între altele: ce noimă mai poate avea dialogul cu anglicanii, când, pe lângă celelalte rătăciri, hirotonesc femei ca episcop şi preot? Sau când binecuvîntează căsătorii homosexuale şi alte fapte imorale? După cum se ştie, chiar în sânul cercurilor anglicane, aceste situaţii au declanşat mişcări şi nemulţumiri.

Întrebare: Nu credeţi că ar fi bine să se facă concesii acolo unde nu există diferenţe mari?

Răspuns: Dintru început, precizez că, în domeniul credinţei, chiar şi diferentele mici sunt mari. Concesiile amintite mai sus faţă de catolici şi anticalcedonieni nu reprezintă oare un minimalism dogmatic?

Mă tem că cea mai mare concesie a ortodocşilor făcută în aceste dialoguri este recunoaşterea – fie directă, fie implicită – a faptului că nu doar Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, ci ea constituie o astfel de Biserică împreună cu catolicii, protestanţii şi anticalcedonienii. Mă tem că pe această erezie eclesiologică se bazează dialogurile.

Nu e lipsit de importanţă faptul că anticalcedonicnii au încetat să mai fie caracterizaţi drept monofiziţi, sau anticalcedonieni sau precalcedonieni sau creştini vechi-orientali, ci sunt recunoscuţi ca şi ortodocşi orientali, iar Biserica noastră drept una dintre cele două familii de ortodocşi, cealaltă familie fiind anticalcedonicnii.

Cu smerenie considerăm că această erezie eclesiologică trebuie să fie condamnată sinodal pentru ca mireasa lui Hristos să rămână neatinsă şi fără pată, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Noi rămânem mereu credincioşi hotărârilor sinodalilor din Constantinopol care, în 1895, au declarat că Biserica papală a căzut din credinţa evanghelică pe care o păstrează Biserica Ortodoxă care singură este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Întrebare: Nu cumva acesta este doar punctul dumneavoastră de vedere?

Răspuns: Critica făcută de Biserica Greciei documentului de la Balamand (vezi „Ekklistiastiki Alitheia”, 16.01.1995), şi observaţiile Sfântului Sinod legate de dialogul cu anticalcedonienii, ca şi alte texte ale ierarhilor şi profesorilor de teologie, mă îndreptăţesc să spun că acest punct de vedere nu este numai al meu sau al călugărilor atoniţi.

Întrebare: O altă temă gravă care interesează pe mulţi ortodocşi este participarea ortodocşilor la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ce credeţi despre aceasta?

Răspuns: Pe drept cuvânt, această temă nelinişteşte pe mulţi ortodocşi. C.M.B. este condus, cum se ştie, după concepţii necreştine, chiar păgâne, cum s-a văzut şi la Adunarea Generală de la Canberra, unde Duhul Sfânt a fost înfăţişat într-un chip animist idolatru.

Ortodocşii nu au posibilitatea să-şi facă cunoscută poziţia, aşa cum au făcut-o până la Adunarea generală de la Delhi din 1961, unde, din nefericire, au renunţat la acest drept, pentru ca ecumeniştii ortodocşi să fie mai plăcuţi protestanţilor.

Până în 1961 a avut sens participarea ortodocşilor la C.M.B., câtă vreme au vorbit acolo nu ca reprezentanţi ai unei fracţiuni a creştinismului divizat, ci ca reprezentanţi ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Textele reprezentanţei ortodoxe, alcătuite de venerabilul teolog Pr. George Florovski, citite şi publicate la aceste adunări, exprimau conştiinţa de sine ortodoxă.

Astăzi, însă, vocea ortodocşilor se pierde în ghiveciul protestant. Protestanţii, consecvenţi eclesiologiei lor, conform căreia există Biserica văzută (nedesăvârşită şi fragmentată) şi cea nevăzută (unită şi desăvârşită), vin la C.M.B. pentru a-şi aduce fiecare părticica lui de adevăr, astfel încât toţi la un loc să desăvârşească Biserica cea nevăzută.

Ce sens are participarea ortodocşilor la acest Consiliu aproape exclusiv protestant, unde glasul nostru răsună într-un Babel al ereziilor protestante, câtă vreme eclesiologia noastră este radical diferită? Nu cumva acceptând participarea la C.M.B. cădem indirect de la eclesiologia noastră ortodoxă?

Mulţi ecumenişti ortodocşi cred că dacă ar creşte numărul reprezentanţilor ortodocşi în Birourile C.M.B., hotărârile şi textele sale ar fi mai ortodoxe. Cunoscând, însă, marea criză a credinţei prin care trece întreg protestantismul, criză care conduce tot mai mult spre liberacugetare şi necredinţă, o astfel ele supoziţie mi se pare absolut nefondată.

Dacă vrem să fim consecvenţi cu credinţa şi cu eclesiologia noastră şi să nu scandalizăm poporul credincios ortodox, consider că Biserica Ortodoxă poate participa la C.M.B. doar dacă vorbeşte ca Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, şi cu condiţia ca ierarhii şi ceilalţi clerici să nu se roage împreună cu protestanţii de diferite nuanţe (între care destui neagă toate elementele Tradiţiei Bisericii noastre), şi mai ales cu femei episcop sau preot.

Întrebare: Unii ortodocşi susţin că Tradiţia moare şi omoară dacă nu se înnoieşte, şi că Tradiţia pură nu se concepe fără înnoire. Ce credeţi?

Răspuns: Există diferenţe între înnoire şi înnoire. Înnoirea autentică a Tradiţiei s-a făcut de către sfinţi, de către de Dumnezeu inspiraţii Părinţi ai Bisericii noastre şi de către sfintele ei Sinoade Ecumenice şi locale. Toţi aceştia, rămânând înrădăcinaţi în Adevărul Evangheliei, au purces la tâlcuirea lui în limba accesibilă şi înţeleasă de oamenii epocii lor. Nu au alterat deloc esenţa Evangheliei şi a învăţăturii apostolice, ci au îmbinat-o organic în epoca lor. Încercări de înnoire au făcut şi ereticii care, însă, dezlipiţi de Trupul Bisericii şi lipsiţi de dumnezeiescul har, s-au rătăcit de la Adevărul credinţei. Biserica a îndepărtat acest tip de ,,înnoire” ca pe un cancer de pe trupul ei sfânt şi sănătos.

Vă dau un exemplu: folosirea termenului filosofic „de o fiinţă” de către Sfinţii Părinţi ai primului Sinod Ecumenic a fost primită de către Biserică ca exprimând adevărul veşnic şi ca o înnoire pozitivă. Pe de altă parte, înnoirile filosofice necreştine ale lui Arie au fost condamnate şi îndepărtate ca neconforme cu credinţa Bisericii şi ca o înnoire rea.

Judecând după ceea ce se înţelege astăzi prin înnoire, considerăm că aceasta vizează elementele esenţiale ale Tradiţiei şi alterarea lor.

Îmi amintesc o frază scrisă de cuviosul, înţeleptul şi Sfântul arhimandrit Iustin Popovici către ucenicii săi care studiau în Atena (care acum au ajuns episcopi ai Bisericii Serbiei): „Orice vă scriu, să judecaţi şi să analizaţi în funcţie de ceea ce spun Sfinţii Părinţi şi, dacă concordă, atunci să-mi primiţi îndrumările; aceasta este mucenicia ortodoxă care atrage harul lui Dumnezeu şi care-i deosebeşte pe martirii sfintei noastre credinţe şi Tradiţii”.

Întrebare: Cei mai mulţi dintre creştini aşteaptă mărturia Sfântului Munte şi a monahilor şi o primesc cu bucurie. Sunt însă unii (puţini) care spun că atoniţii şi, în genere, monahii, trebuie să se ocupe doar de rugăciune şi nu cu chestiuni de credinţă. Nu cumva au dreptate?

Răspuns: Bineînţeles că principala ocupaţie a monahului este rugăciunea. Dar când credinţa este pusă în pericol, monahii trebuie să se implice în problemele bisericeşti, mai ales cei instruiţi pentru dreapta îndrumare a credincioşilor atât în viaţa duhovnicească cât şi în problemele dogmatice şi e de folos ca ei să vorbească, nu ca să înveţe Biserica, ci ca să mărturisească credinţa lor, după porunca Domnului: ,,cine va mărturisi întru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt 10, 32).

Mărturisirea lui Hristos nu este o obligaţie de serviciu, ci o expresie a vieţii. Mai precis este expresia participării la viaţa lui Hristos. Hristos nu spune ,,oricine Mă va mărturisi”, ci „oricine va mărturisi întru Mine”. Mărturisirea lui Hristos este deci expresie a împărtăşirii cu Hristos sau a vieţii în Hristos. Viaţa în Hristos are ca şi urmare firească mărturisirea lui Hristos. Monahii trăind în Hristos mărturisesc şi astfel îi învaţă pe creştini. O fac smerit, nu ca să înveţe, ci pentru a mărturisi. Aceasta este tradiţia în monahismul ortodox şi aghioritic.

Astăzi (21 ianuarie) sărbătorim doi sfinţi călugări, dascăli şi mărturisitori: pe Sfântul Maxim Mărturisitorul şi pe Sfântul Maxim Grecul, luminătorul Rusiei.

Ce ar fi fost Răsăritul ortodox şi universal fără mărturisirea şi învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul? Şi ce ar fi ajuns Rusia ortodoxă fără învăţătura Sfântului Maxim Grecul? Nu cumva au greşit în această privinţă toţi sfinţii aghioriţi, printre care Sfântul Grigorie Palama şi cei împreună cu el semnatari ai Tomului Aghioritic, în care sunt condamnate erori catolice, sau sfinţi ca Nicodim Aghioritul sau Cosma Etolianul şi atâţia alţii?

În fiecare zi citim şi auzim vieţile sfinţilor şi ale mărturisitorilor credinţei. Putem oare să ne astupăm urechile? Putem să spunem că credem cele contrare Tradiţiei Bisericii noastre? O asemenea poziţie ar însemna un soi de schizofrenie duhovnicească.

Întrebare: Nu cumva menţinerea acestor elemente tradiţionale poate fi privită astăzi ca o încremenire în nişte extreme învechite?

Răspuns: Hristos „ieri, azi şi în veci este Acelaşi”, iar mântuirea pe care o aduce Biserica Lui este aceeaşi de-a lungul secolelor. Conştiinţa noastră ortodoxă este modelată de cele învăţate de la părinţii credincioşi, duhovnici, din scrierile Apostolilor, ale Părinţilor, Martirilor, Mărturisitorilor, Cuvioşilor. Dacă credem că toate câte le-am primit şi le-am învăţat sunt drepte şi plăcute lui Dumnezeu, atunci trebuie să avem curajul să le şi mărturisim, chiar dacă ne-am pune în pericol viaţa sau am fi batjocoriţi pentru aceasta. Nu se potriveşte creştinilor şi călugărilor să-şi subordoneze credinţa şi teologia ideilor practice sau altor interese de moment lumeşti.

Pentru noi au putere nepieritoare cuvintele Domnului: „veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32). De aceea ne este de folos să „ţinem adevărul în iubire” (Ef. 4, 15), adică cu îndrăzneală şi discernământ. Această nevoie o împlinim faţă de toţi fraţii noştri, mai cu seamă faţă de toţi cei ce se scandalizează şi caută de la noi cuvinte de mângâiere şi de întărire în credinţa ortodoxă într-o epocă a ereziilor şi de trădare a Sfintei noastre Tradiţii Ortodoxe.

Citeste si

Mantuirea este sigura doar in Biserica Ortodoxa

Filioque

Duhovnici Romani despre Ecumenism

Practici necanonice in Biserica Ortodoxa

Despre idolul sau dracul Noroc

Advertisements

Parintele Arsenie Papacioc

Standard

A trecut de la viata materiala la viata vesnica la varsta de 97 de ani unul dintre stalpii credintei ortodoxe din Romania, parintele Arsenie Papacioc… Nu stiu ce mai poate fi zis, pentru noi credinciosii de rand pierderea este inestimabila. Cu totii ne-am fi dorit ca acest moment al mortii lui sa fie cat mai departe in viitor, dar inevitabilul s-a produs in ziua de 19 iulie 2011. Daca ar mai fi trait inca ceva vreme, sunt convins ca ne-ar fi calauzit in continuare cu sfaturile si povetele lui atat de valoroase. Dar se pare ca misiunea lui pe acest pamant s-a incheiat si Dumnezeu l-a chemat sa-i dea rasplata pentru o viata intreaga traita fara intinare si fara compromisuri de la drepta credinta. Chiar daca locul lasat gol de parintele Arsenie Papacioc nu poate fi umplut, noi am castigat un rugator in ceruri.

Pe de alta parte ma doare sufletul pentru ca usor, usor se sting reprezentantii unei generatii de adevarate nestemate spirituale care ne-au calauzit si ne-au indrumat prin sfaturile lor de peste 70 de ani. Se sting unul cate unul si noi ramanem de unii singuri, fara un far calauzitor, fara o voce cu greutate care sa opreasca sau macar sa tempereze valul de venin care este varsat impotriva bisericii ortodoxe si credintei noastre stramosesti.

Sa nu uitam niciodata atitudinea parintelui in privinta a doua mari chestiuni ce sunt de actualitate in zilele noastre: ecumenismul si documentele de identitate cu cip sau biometrice:

Despre ecumenism… „Sunt impotrivă! Pe viață și pe moarte împotrivă! Ce ecumenism?

Despre cipuri… „Mi-a placut raspunsul Patriarhului Greciei: miroase a 666 in ce fac astilalti. Raspunsul meu e asta: eu n-as primi asa ceva.”

Sfinte Parinte Arsenie Papacioc, roaga-te bunului Dumnezeu pentru poporul roman spre iertarea pacatelor noastre!

Citeste si

Pr. Arsenie Papacioc despre pasapoarte cu cip

Despre smerenie si mantuire

Despre casatorie

Yoga si Biserica Ortodoxa