Tag Archives: smerenie

Comunicarea prin tacere

Standard

Păstrasem un citat în minte al Sfântului Isaac Şirul: „Vorbirea este a lumii acesteia iar tăcerea este a lumii ce va să vină.” Nu-l înţelesesem foarte mult atunci, dar că să văd pentru a mia oară cât de mare este înţelepciunea Lui Dumnezeu şi că toate-s rânduite de El, mai târziu am început, dintr-un motiv deloc cunoscut mie atunci, să caut a desluşi profunzimea tăcerii. Şi asta în momentul când vizualizând filmul „Patimile Lui Iisus Hristos”, regizat de Mel Gibson, film în care mă scufund de fiecare dată când simt că-s la pământ, când mă încarc cu putere doar trăind acele momente cu El. E ca o lecţie de practică a trăirii în Hristos, am observat o atitudine, pe care doar văzând-o am înţeles-o, o atitudine a Mântuitorului cu-n impact atât de mare pentru mine: lecţia tăcerii.

Era scuipat, era înjosit, era bătut, era dezbrăcat, hule groaznice i se aduceau, învinuirii de neimaginat, cuie îi erau bătute în palmele Lui în care odinioară ne adăpase cu ele, ne ţinuse, ne mângâiase, coroană de spini avea pe cap, pentru noi spinii ăştia care şi acum Îl răstignim şi El… El răbda şi tăcea, se smerea şi tăcea, îndura şi tăcea, nu s-a văitat, nu a înjurat, nu a blestemat, nu a ţipat şi Doamne, cât de mare îi era durerea, cât de adâncă şi profundă, dar El a purtat-o cu tăcere. Iubirea a stat la bază, căci fără de iubire nu ar fi fost nimic posibil, durerea Lui, în mod tacit, vorbea iubirea, nu şi-a strigat-o ci chiar tăcând s-a auzit şi-n veşnicii.

Fiind în spital, pentru o programare, pe un perete văd lipit un afiş pe care, într-un mod atât de imperativ dar întru totul ziditor, stătea scris un decalog al tăcerii:

1. Taci, dacă nu ai de spus ceva valoros!

2. Taci, atunci când ai vorbit destul!

3. Taci, până când îţi vine rândul să vorbeşti!

4. Taci, atunci când eşti provocat!

5. Taci, când eşti nervos şi iritabil!

6. Taci, când intri în biserică, pentru ca Dumnezeu să-ţi poată vorbi!

7. Taci, când pleci de la biserică, pentru că Duhul Sfânt să poată imprima în mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit!

8. Taci, când eşti ispitit să bârfeşti!

9. Taci, când eşti ispitit să critici!

10. Taci, cât să ai timp să gândeşti înainte de a vorbi!

M-a uimit pentru că nu numai că nu mă aşteptam să-l văd acolo, dar a venit într-un moment când şi mai mult vroiam să-mi îndrept atenţia către această taină, să o cunosc, să o învăţ, să o înţeleg. Deşi, cu siguranţă că-l mai citisem dar atunci mai mult ca oricând mi-a atras atenţia.

Şi mi-am dat seama că nu ştiu să tac şi din acest motiv am spus mereu cele mai mari grozăvii, cele mai crunte lipsite nu numai de valoare dar şi de cel mai mic gram de bun simţ, am trăncănit şi am tot vorbit neţinând cont de nimic şi de nimeni, nu numai că am luat cuvântul atunci când nici nu era rândul meu la a vorbi, ci chiar călcând peste toţi şi chiar făcându-mă de râs de multe ori, aşa cam ca în pildele lui Solomon: ”Cel ce răspunde la vorbă înainte de a o fi ascultat, este nebun şi încurcat la minte.” N-am ştiu să tac şi de zeci de ori am replicat cu totul în afara Lui Dumnezeu, dacă eram provocată şi pentru că sunt o persoană iute, impulsivă, mânioasă – câte discuţii nu am provocat, câte vorbe grele, câte certuri, câte cicatrici n-am produs cu netăcerea mea. Cât îmi dorisem să ajung să nu mai critic, să nu mai judec şi ce uşor era – dacă aş fi tăcut de multe lucruri grele m-aş fi scăpat.

Până ajungem să scoatem răul din noi, mai înainte de a ne curăţi inima un prim pas este să-ţi înăbuşi mânia, hula, vorba urâtă. După o viaţă de mizerii, sunt multe dar foarte multe adunate. Cu mila Lui Dumnezeu poate că va veni o vreme când nici inima nu le va afla acolo, căci cel mai de folos ar fi ca nicăieri în sufletul nostru să nu se mai regăsească nici o patimă. Şi chiar de nu putem să nu ripostăm măcar să învăţăm un exerciţiu foarte uşor şi accesibil tuturor: opreşte-te puţin, respiră adânc, întreabă-L pe Dumnezeu ce să spui şi caută răspunsul dat de El în inima ta şi dacă l-ai găsit vorbeşte dacă nu mai bine taci.

Câte lucruri frumoase nu se pot spune prin tăcere, câţi dintre noi mai reuşesc să vorbească celuilalt prin tăcere, când inimile sunt curate nu mai este nevoie de vorbe, tacit îl îmbrăţişezi, îi vorbeşti, îl alini, te înţelegi din priviri, te foloseşti de sfinţenia unora doar privindu-i. Astfel de oamenii nu ne mai vorbesc cu buzele, ci lasă inima care devine, din dragostea Lui Dumnezeu, ca un cer izvorâtor de lăuntrică Liturghie, dar nu este o Liturghie ascunsă ci tacit e manifestată în toate clipele vieţii.

Să învăţăm să ne înfrânăm limbile, cele pline de otravă şi de multe ori aducătoare de moarte, să fim cumpătaţi la vorbă, pururea să avem dreapta socoteală şi-n tăcere şi-n vorbire, să căutam să comunicăm mai mult cu inima decât cu buzele, să tăcem atunci când suntem osândiţi, nedreptăţiţi, batjocoriţi, să răbdăm şi tacit să ne rugăm.

Să învăţăm să tăcem din când în când ca şi Dumnezeu să ne poate vorbi, să putem să-L ascultăm, El mereu stă de vorbă cu noi, atunci când nu ştim ce să facem, El e în inima noastră şi ne învaţă, ne povăţuieşte, ne arată căile Sale, cărările Sale numai că ne-am obişnuit să vorbim numai noi, El nu mai are când. Să ne coborâm în inima noastră, acolo e tot cerul, acolo sunt toate răspunsurile, toată înţelepciunea, acolo e Dumnezeu, să facem un scaun vrednic pentru El.

Mi-a plăcut foarte mult răspunsul Sfântului Nicodim Aghioritul dat cuiva ce întrebase dacă este bine ca în mijlocul slujbelor Bisericii să ne rugăm cu o rugăciune scurtă dar care să aibă ca scop adunarea minţii şi inimii la slujba la care participăm şi acesta îi spune cam aşa: ” Mintea este preot, inima este altar, jertfa care se aduce pe acest altar este alegerea şi bunăvoinţa, căci de bunăvoie aleg să mă rog Lui Dumnezeu, iar mirosul de bună mireasmă, tămâia, care se ridică de pe altarul inimii este rugăciunea. Omul este un fel de biserică în Biserică.

Noi suntem slujitori Iubitului nostru Dumnezeu, tot ce facem este o permanentă Liturghie, o liturghie de după Liturghie şi atunci când gătim sau când spălăm rufe, sau când mergem pe stradă sau când legăm rănile fraţilor noştri sau când dormim, de vorbim sau de tăcem, tot ce facem trebuie să fie doar pentru El, doar cu El, doar întru El. Restul… doar deşertăciuni.

Slavă şi Lui Dumnezeu laudă!

Preluat de pe ortodoxiatinerilor.ro

Citeste si

Parintele Ioan Larion Neagoe de la Sihastria Raraului

Despre smerenie si mantuire

Indrumari duhovnicesti

Departarea de lume

Rugaciunea inimii

Parintele Ioan Larion Neagoe de la Sihastria Raraului

Standard

„Cu cât e omul mai departe de lumina, cu atât vede mai putin”. Interviu cu părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului

Părintele Ioan vine dintr-o altă lume. O lume rânduită, care avea şi cer şi pământ şi datini străvechi şi credinţă nesmintită. Astăzi e greu să mai înţelegi viaţa duhovnicească pentru că societatea s-a lepădat de cultura bisericii, înlocuind-o cu una care se axează exclusiv pe drepturile şi nevoile imediate ale omului. Părintele Ioan e aşezat în răspăr cu această epocă pentru că îşi bazează învăţătura pe cruce şi smerenie. Două principii fără de care creştinismul nu ar mai fi decât o altă religie.

Părinte Ioan, este smerenia din primele veacuri desuetă? Avem nevoie de-o altă atitudine în zilele noastre?

Smerit este cel ce ascultă pe Dumnezeu şi nu de el însuşi. Smerenia nu se schimbă în esenţa ei. Tot ce a lăsat Dumnezeu în lume pentru mântuirea noastră este valabil peste veacuri. Noi, ortodocşii, nu suntem schimbători de credinţă. Suntem statornici pururea. Lăsăm în voia Lui Dumnezeu toate şi ne rugăm. Nu suntem vrednici de mai bine şi dăm mulţumire pentru toate, fără să cârtim. Trebuie să răbdăm până la capăt. Zice Domnul: „Prin răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre” şi „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.

O problemă mult discutată este dacă păgânii se vor mântui. Ştim că primul suflet care a intrat in Rai a fost tâlharul de pe cruce. Sfântul Siluan Athonitul spune: „Dacă ai vedea pe cel de lângă tine în fundul iadului, n-ai avea milă să-l scoţi? Să plângi pentru el?”. Sfântul Paisie cel Mare se ruga pentru un rătăcit şi Dumnezeu i-a zis: „Nu te mai ruga!”, dar el a continuat, iar Dumnezeu i-a spus: „Te asemeni Mie în dragostea ta!”.

Noi ne rugăm ca Dumnezeu să mântuiască lumea pe care a creat-o. Dar mântuirea nu se dă cu sila. Cine nu-i vrednic, nu poate să se apropie de El. Iar vrednicia o dă Dumnezeu celor smeriţi, celor ce se încredinţează Lui. Noi n-avem puterea să ne apropiem de El, dar avem puterea să-L ascultăm. Atât. Şi dacă ascultăm pe Dumnezeu şi ne plecăm înaintea Lui, El ne cheamă la Sine. Celor nesmeriţi le stă Dumnezeu împotrivă întotdeauna. Celor smeriţi le dă har. În ceea ce-i priveşte pe păgâni, ei nu pot fi pomeniţi la Sfânta Liturghie.

Dar nu sunt şi ei creaţia lui Dumnezeu?

Ei nu sunt botezaţi. Nu sunt creştini. Nu sunt scrişi în cartea vieţii. Pot fi pomeniţi la alte slujbe, dar e bine să lăsăm ca Dumnezeu să-i pomenească pe toţi.

Să-i aducă la El.

Da.

Cum să înţelegem cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Împărăţia Cerurilor se ia cu sila”?

… se ia cu năvală! Cel ce râvneşte, acela câştigă.

Adică îndrăzneşte.

Îndrăzneşte să lupţi. Cel ce luptă se încununează. Cel ce doarme, acela se osândeşte. Un păcat de moarte îl osândeşte pe om la iad, chiar dacă e creştin. Cel ce nu merge la biserică, se leneveşte, nu se roagă, nu posteşte, nu se spovedeşte face mare păcat! Eu sunt adeptul spovedirii şi împărtăşirii. Căci Mântuitorul zice aşa: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el”. Şi adaugă: „Cel ce nu mănâncă trupul Meu şi nu bea sângele Meu nu are viaţă întru el”. Cine vrea să aibă viaţă, să petreacă întru Iisus Hristos? Toţi. Atunci, să ne împărtăşim. Dar pentru asta trebuie să ne pregătim: să ne rugăm, să ascultăm, să ne smerim, să iertăm, să ne spovedim des. Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Vasile cel Mare au spus să nu vină omul la biserică ca un simplu spectator, ci ca un actor, ca un participant la slujbă. Eu nu sunt pentru împărtăşire rară. Dar dacă te-ai împărtăşit şi ai făcut un păcat opritor de la împărtăşanie, trebuie să te duci să te spovedeşti, să te pocăieşti, să te îndreptezi.

Cât de des credeţi că e bine să ne împărtăşim?

După cum are fiecare râvnă. Zice Domnul: „Pe cel ce vine la Mine nu‑l voi scoate afară”. Primii creştini au fost prigoniţi, dar se împărtăşeau şi-L aveau pe Iisus Hristos în inimile lor. Erau toţi mărturisitori, se jertfeau, îşi dădeau viaţa pentru Hristos. Ştiau că sunt în primejdie când se duceau noaptea în catacombe să se împărtăşească şi totuşi preferau să fie prinşi, omorâţi, numai să nu se despartă de Domnul. Un ostaş neînarmat sau flămând, acela nu mai poate fi ostaş. Cade pradă în mâinile vrăjmaşilor. Arma noastră este Domnul.

„Să munceşti ca şi cum te-ai ruga”

Grija pentru trup până unde trebuie să meargă?

Zice Mântuitorul: „Nu vă îngrijiţi. Căutaţi mai întâi de toate împărăţia cerurilor şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”. Uitaţi-vă la iarba câmpului, uitaţi-vă la peştii mării pe care-i hrăneşte Dumnezeu şi le poartă de grijă. El e Atotştiutor şi Atotbinevoitor. Cu dragoste Îşi ocroteşte zidirea şi are grijă de fiecare. Astfel, grija faţă de trup să fie grija faţă de suflet. Dacă sufletul este sănătos şi trupul este sănătos.

Dar ce să faci dacă ajungi la epuizare prin muncă, prin dorinţa de a fi la slujbe?

Nu până la epuizare. Să munceşti ca şi cum te-ai ruga şi să te rogi cu osteneală, muncind. Muncim – căci cel ce nu munceşte să nu mănânce, nu? – dar cu rugăciune neîncetată, ca să fie munca rodnică şi să avem sănătate şi putere de muncă, căci puterea noastră este de la Dumnezeu. Nu e atâta din mâncare şi băutură, ci este darul lui Dumnezeu.

Dragostea pentru Dumnezeu, râvna de care spuneaţi, cum se naşte în sufletul omului?

Prin credinţă şi prin lucrare. „Să vă iubiţi unii pe alţii cum Eu v-am iubit pe voi.” Dragostea se referă la grija faţă de binele aproapelui, căci tot dragoste de Dumnezeu este şi aceasta.

Cum obţinem discernământul?

Prin rugăciune. Laşi toate în voia lui Dumnezeu, te rogi şi El îţi luminează mintea prin smerenie. Omului mândru Dumnezeu îi stă împotrivă întotdeauna. Cel care iubeşte trupul, lucrurile materiale niciodată n-o să aibă discernământ. El vede totul numai din perspectiva materială, cum era materialismul dialectic la comunişti.

Deci trebuie să te detaşezi de tot ce este material?

Da, de tot ce este pământesc. „Cel ce vrea să vină la mine, zice Domnul, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. Dacă ai lepădarea de sine şi dragostea faţă de Dumnezeu, renunţi… Dacă iubesc ceva în viaţa aceasta mai presus de Dumnezeu, înseamnă că sunt un păgân, că nu mai sunt demn să mă apropii de Dumnezeu sau să mai am vreo nădejde de mântuire pentru că iubesc lumea aceasta, materială, mă iubesc pe mine însumi. Iubesc pe aproapele nu pentru a-l mântui, ci pentru a-l îmbogăţi, iar bogăţia este duşmanul mântuirii întotdeauna, este grija cea pământească. Noi trebuie să o lepădăm. Să nu căutăm binele pământesc, ci binele ceresc.

E mai greu în vremurile noastre decât înainte?

Sunt grele vremurile. Ca întotdeauna. Acum, vrăjmaşul este foarte viclean. Vine din partea dreaptă, dar sub formă materială, nu spirituală. Îţi recomandă binele cel material, viaţa cea de confort, mai uşoară, dar nu se materializează niciodată. Pentru că numai cel ce-L caută pe Dumnezeu poate să aibă bucurie şi fericire pe pământ, pentru că acestea nu sunt legate de avere sau de plăcere, de odihnă sau de altceva. Bucuria e în suflet, sufletul e în inima omului şi în inimă omul Îl simte pe Dumnezeu. Şi gândurile bune şi cele rele tot din inimă ies. Inima are rolul cel mai important, ca motorul la maşină. Nu-i motor, degeaba e maşină, nu merge.

„Cu cât e omul mai depărtat de lumină, cu atât vede mai puţin”

Rânduiala din Ortodoxie, cu rugăciunile de dimineaţă şi aşa mai departe, ritmicitatea aceasta a zilei îţi modifică starea lăuntrică?

Cel ce are pe cele dinăuntru are şi pe cele din afară, întotdeauna. Bunătatea, credinţa, dragostea din interior se răsfrâng în afară.

Dar cum aţi defini Ortodoxia?

Dreapta slăvire, drumul cel drept, ortodox. Este învăţătura cea adevărată şi sfântă lăsată de Dumnezeu oamenilor prin prezenţa lui Iisus Hristos în lume. Dumnezeu este peste tot şi peste toate Stăpân şi Atoateştiutor. Mai mare cinste nu este în viaţa aceasta decât să-L slăvim pe Dumnezeu. Nu este mai mare iubire decât să-L iubim pe Dumnezeu. Nu este mai mare dreptate în viaţa aceasta decât să facem voia lui Dumnezeu.

Părinte, dar şi în Biserica Ortodoxă există multe înşelări şi rătăciri.

În Ortodoxie nu există.

Noi, biserica luptătoare, oamenii de rând, putem fi înşelaţi.

Oamenii pot să greşească, dar Ortodoxia niciodată. Că persoanele din biserica noastră ortodoxă greşesc este altceva.

Înţelegem greu ce vrea Dumnezeu de la noi.

Pentru că suntem departe de Dumnezeu. Cu cât e omul mai depărtat de lumină, cu atât vede mai puţin. Cu cât se apropie de lumină, vederea este mai clară.

Cum să facem să trăim după voia lui Dumnezeu?

Să căutăm pe Dumnezeu în toate lucrurile şi să nu facem nimic din ceea ce este urât în faţa Lui. Ca un copil care ascultă de părinţi şi e iubit de ei întotdeauna, ajutat, îmbrăcat, îmbrăţişat şi chiar ascultat. Aşa şi noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu şi să ne împărtăşim cu inima de Dumnezeu permanent. Aşa spun Sfinţii Părinţi: când vrei să faci ceva, să cercetezi cu mintea – Dumnezeu vrea aşa sau altfel? E de la Dumnezeu sau nu?

Jertfa e proprie omului? Noi, oamenii, trăim cu impresia că suntem fericiţi dacă deţinem ceva, avem o proprietate…

Pentru scurtă vreme, ne simţim tari… Fericirea este legătura omului cu Dumnezeu. Cu cât omul este mai aproape de Dumnezeu, este mai fericit, mai blând, mai liniştit, mai răbdător, îngăduitor şi mulţumit. Nimic rău nu poate să-l schimbe. Şi când e flămând şi când e sătul, el zâmbeşte, se roagă şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate.

Noi trăim din fantasme, din dorinţe. Ne dorim ceva şi când ajungem şi obţinem acel ceva, tot nu suntem fericiţi.

Dorim din punct de vedere material, pentru viaţa aceasta scurtă, care nu are valoare. Valoarea acestei vieţi este nimic. Nimicul este mai mult decât preţul vieţii acesteia. O singură valoare are viaţa: să ne apropiem de Dumnezeu ca să fim fii ai Lui cu adevărat. Dacă-L avem pe Dumnezeu am dobândit totul, nu ne mai trebuie nimic. Dacă nu-L avem pe Dumnezeu, nimic nu avem. Putem să stăpânim tot pământul şi toate planetele din lumea asta: zero. Zero la pătrat sau la cub are aceeaşi valoare.

„Unde se duce un creştin cu adevărat e raiul, dacă-L are pe Dumnezeu în el”

Cum aţi aduce un tânăr necredincios spre biserică?

Ai putea să-l iei în braţe şi să-l duci, dar întrebarea este dacă vrea să stea în biserică… Dacă nu s-ar uita oamenii la televizor şi nu le-ar trebui calculator şi internet şi alte prostii, atunci oamenii s-ar apropia de Dumnezeu. Dar tineretul este înşelat şi furat cu aceste imagini, zbierături, strigături, muzică păgânească, drăcească, care îi scot credinţa şi liniştea din suflet şi nu se mai poate ruga. Când vrea să se roage, apar imagini din televizor – că lucrul rău se lipeşte de om mai repede decât cel bun.

Cine ar trebui să vorbească despre cel rău? Pentru că nu prea se spune şi o dată ce crezi în Dumnezeu, în mod clar crezi că există.

Biserica ar trebui să ia măsuri. Dar biserica nu intervine.

Aţi spus mai înainte că diavolul lucrează mult mai viclean, mai făţarnic în vremurile de astăzi decât altădată.

Da, el propagă binele, dar binele cel pământesc, pe care nu-l împlineşte, ci numai îl promite. Că pe pământ nu există bine. Nimic, orice ai avea în viaţa aceasta nu este bine dacă nu-L ai pe Dumnezeu. N-ai bucurie. N-ai linişte.

Deci este bine dacă eşti cu Dumnezeu.

Atât.

Şi trăieşti aici…

Dacă trăieşti în Dumnezeu, şi-n iad dacă te duci, fug dracii de tine. Unde se duce un creştin cu adevărat e raiul, dacă are pe Dumnezeu în el. Pentru că unde este Dumnezeu acolo este raiul. Omul dacă se spovedeşte des, se împărtăşeşte des, e în permanenţă în rai, că trăieşte cu Iisus Hristos necontenit, permanent. Dacă nu te spovedeşti, nu te împărtăşeşti, eşti departe de Dumnezeu, eşti ca în pustiu. Strigi: „Ajutor!”, dacă ai nevoie de una, de alta, „Doamne, dă‑mi! Doamne, dă-mi!”. Nu te aude Dumnezeu, nu e cu tine. Deci apropierea de Dumnezeu se face prin deasă împărtăşire.

Ce să-i cerem lui Dumnezeu?

Iertare şi mântuire. „Dă-mi, Doamne, să fac voia Ta!”, „Doamne, facă-se voia Ta pentru mine!”.

Dar cum cerem pe acatist, nu sunt mai frecvente cererile de felul: ajutor să ajungem în străinătate, să lucrăm nu ştiu unde…

Astea-s rugăciuni păgâneşti, pentru viaţa aceasta. Cerem mâncare, băutură, avere şi şcoli multe, cinste, distracţie – astea nu sunt rugăciuni creştine. Cerem lui Dumnezeu lucruri de care noi ne lăsăm în câţiva ani, în câteva zile sau în câteva clipe. Plecând din viaţa aceasta nu ne trebuieşte nimic. Alexandru Macedon, împăratul, a cerut să fie înmormântat cu mâinile afară, să se vadă că n-a luat nimic cu el. Omul, când pleacă din viaţa aceasta, pleacă cu faptele. Atâta. Fie bune, fi rele. Dacă te-ai spovedit des, te-ai împărtăşit des, ai scăpat de păcate, mergi curat ca o hârtie albă înaintea lui Dumnezeu. Iar dacă mori nespovedit, neîmpărtăşit, cu gânduri rele, cu idei rele, atunci mergi ca un cearceaf murdar, pe care-l aruncă în foc oricine, să ardă, să nu se mai vadă. Asta e: deasa împărtăşanie, vedeţi?

Orice lucru bun pe care îl faci e faptă bună în faţa lui Dumnezeu?

Este fapta bună dacă e făcută cu gândul de a fi cinstit Dumnezeu şi de a fi în folosul aproapelui duhovniceşte, chiar şi material – să zicem că este o familie săracă, moare de foame, îi dai să se îmbrace, îi hrăneşti, îl ajuţi. Dar să nu-i oferi omului bogăţii în viaţa aceasta, că atunci îl duci legat în iad. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că milostenia trebuie să se facă cu discernământ. Una e să dai unui cerşetor şi alta să ajuţi mai mult pe un om care a sărăcit şi are familie, greutăţi şi are nevoie mai mult. Fiecăruia după cum se cuvine, după cât necesită.

Sfântul Serafim de Sarov spune că dacă tu obţii pacea şi cei din jurul tău se vor împărtăşi din ea. E un egoism să îţi cauţi pacea?

Nu, pentru că o transmiţi şi altora. Când omul e tulburat, tulbură pe toţi din jur. Când omul are pace şi linişte, pe toţi îi aduce la această stare.

„Am întâlnit un bătrân de 87 de ani, care nu ştia carte, dar vorbea numai din Scriptură”

Cum obţii pacea?

Găseşti pacea când nu doreşti nimic altceva decât ceea ce-ţi dă Dumnezeu, când eşti mulţumit permanent cu ceea ce ai şi nu-ţi doreşti nimic altceva decât pe Dumnezeu. Am întâlnit un bătrân de 87 de ani, care nu ştia carte, dar vorbea numai din Scriptură. Căsătorit fiind, a murit fecior. La fel şi bătrâna, care, cu cinci ani de zile fiind mai tânără, când a ajuns la vârsta la care a murit bătrânul, şi-a dat duhul şi ea. Exact la aceeaşi oră. Pentru că a trăit la fel. Era blând, cum zice Domnul: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”. Dacă se certau doi, trei oameni, ziceau „Hai să mergem la badea Mihai!”. Pe atunci nu erau atâţia judecători, oamenii nu aveau atâtea înlesniri ca acum, fel de fel de legi şi oameni ai legii. Şi când ajungeau în faţa bătrânului căpătau pace şi linişte atât de multă, că se uitau: „Pentru ce-am mai venit? Ce aveam noi de gând? Nimica!” şi plecau. Îl ştiu pentru că mi-a fost vecin badea Mihai. A ştiut cu 20 de ani înainte ceasul morţii. Oamenii toţi aveau scris în calendar ziua când trebuie să moară: Joia Luminată, după Paşti. În acea Joi a fost la biserică, s-a împărtăşit. Şi-a văzut gospodăria pe picioarele lui, s-a dus pe la vecini să-i vadă şi să-i sfătuiască de bine, după aceea a trimis bătrâna: „Du-te şi cheamă vecinii, ca să mă iert cu ei”. Şi i-a chemat şi s-au iertat şi a spus: „Aveţi grijă de babă, că eu plec. Iată, vine!”. S-a dus, a luat lumânarea cu mâna lui, a aprins-o, a pus-o într-o cană de lut, a făcut trei mătănii cu fruntea la pământ – avea 87 de ani şi jumătate – şi şi-a cerut iertare. „Iertaţi-mă şi Dumnezeu să vă ierte. Aveţi grijă de babă!” S-a urcat singur pe pat, a făcut cruce de trei ori, s-a întors cu faţa spre perete, s-a întins şi a fost mort. A murit un creştin. Puţini sunt cei ce-L caută pe Dumnezeu. Dacă Diogene umbla ziua în amiaza mare cu felinarul aprins să caute un om şi nu găsea, se poate spune că şi acum e la fel. Nu poţi găsi un om adevărat, unit cu Dumnezeu, să-L caute pe Creator, cum copilul cel mic îi caută mereu pe părinţi să-l apere.

Spuneţi-ne un cuvânt de folos pentru oameni.

Nu vă gândiţi dinainte ce veţi mânca, ce veţi bea, cu ce vă veţi îmbrăca, că acestea păgânii le caută. Dacă Îl căutăm pe Dumnezeu avem de toate, suntem îndestulaţi. Să căutăm ce e duhovniceşte: rugăciunea, postul, milostenia şi spovedania şi împărtăşirea deasă, pentru a fi permanent curaţi. Aşa cum trupul are nevoie permanent de hrană ca să poată supravieţui, tot aşa sufletul are nevoie de hrană duhovnicească. Eu am fost bolnav. Treizeci de ani am avut meningită cronică. Dumnezeu m-a vindecat. Părintele Iovan Ioan m-a vindecat, printr-o dezlegare, şi ştiu ce înseamnă puterea lui Dumnezeu. Toate sunt deşertăciune în lumea aceasta, deşertăciunea deşertăciunilor.

„Cel ce nu suferă în viaţa aceasta nu are mântuire”

Cum este rugăciunea curată? Nu orice rugăciune ajunge la Dumnezeu?

Dumnezeu este Cel ce socoteşte rugăciunile fiecăruia. El este judecător drept şi nu cere mai mult decât poate omul, doar să fie sincer şi să nu caute alte foloase decât cele duhovniceşti. Să se roage şi să-L laude pe Dumnezeu neîncetat. Atât şi nimic altceva. Că Lui I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea – nimic oamenilor, numai lui Dumnezeu. El a creat cerul şi pământul, El a zidit lumea, El mântuieşte lumea, El hrăneşte lumea, dar pentru că oamenii au început să conducă ei – aşa cum papa de la Roma zice că e vicarul lui Iisus –, Dumnezeu se retrage. Dacă vrei neapărat, poftim! Să văd ce-ai să faci! La râpă! Copii care n-ascultă de părinţi n-ajung bine niciodată. Aşa şi noi. Părinţii noştri sunt în ceruri.

De ce îngăduie Dumnezeu răul?

Pentru păcatele noastre. Merităm să fim pedepsiţi până la sânge. Dacă răbdăm, toate suferinţele, greutăţile şi nenorocirile sunt tratamente pentru sufletele noastre care ne curăţesc sufleteşte. Cel ce nu suferă în viaţa aceasta nu are mântuire. Să mulţumim lui Dumnezeu în suferinţă. N-avem voie să cârtim, pentru că ştim că suntem păcătoşi, netrebnici, nevrednici de a-L lăuda pe Dumnezeu, de a-L cinsti, de a ne gândi la El, pentru că nu suntem merituoşi. Dar El este singura nădejde la care trebuie să năzuim. De aceasta trebuie să învăţăm dreapta credinţă lăsată de Iisus Hristos, Cel ce spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezaţi, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, cel ce nu va crede se va osândi.” Ăsta e răspunsul cu păgânii. Vrei să te mântuieşti, fă‑te creştin. Caută pe Dumnezeu! Nu vrei să te îndumnezeieşti? Treaba ta! Fiecare va fi judecat fie după conştiinţa lui râvna lui, după faptele lui. În casa Tatălui, în rai, sunt multe locaşuri, dar sunt multe locaşuri şi în iad.

Şi după mila Domnului.

Dumnezeu este milostiv, dar e şi drept.

Dar mila Domnului ne mântuieşte până la urmă, nu?

Numai mila Domnului, că nu suntem vrednici. Dumnezeu este Cel ce a creat cerul şi pământul, lumea nevăzută şi văzută. Noi suntem pământ. Cum putem noi să zicem că suntem vreodată vrednici? Am găsit scris într-un ziar, în Monitorul de Suceava, am uitat eu autorul, un profesor universitar din Iaşi parcă, doctor în teologie: cel ce spune că nu se împărtăşeşte că e nevrednic dovedeşte că e mândru. Că omul niciodată nu e vrednic. Cum se poate uni cerul cu pământul? Noi suntem pământeni. Lut. Cum să ne unim noi cu Cel ce a creat lumea? Cel ce spune că e vrednic acela e ca satana. Nu suntem vrednici niciodată. Şi scria aşa în acel articol: dacă spui că nu eşti vrednic, te socoţi că ai fost odată vrednic; nu te împărtăşeşti des, din acest motiv. Adică azi nu-s vrednic, mâine nu-s vrednic, dar peste un an sau peste o lună, dacă mai fac trei acatiste, mă fac vrednic? Sau mai adun încă un motiv de păcate? Munţi de păcate? Mai bine spovedanie câteva minute şi, gata, hai la împărtăşit. De împărtăşanie deasă nu suntem vrednici, dar dacă adunăm un munte de păcate, vom fi vreodată vrednici? Oricât s-ar pregăti omul, nu poate să se împărtăşească cu vrednicie. Nu este demn! Orice ar face în viaţa aceasta, nu se poate ridica la nivelul existenţei celor cereşti. Numai mila lui Dumnezeu mântuieşte pe om. „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”, zice Domnul. Asta este totul: alergăm spre Dumnezeu, iar El ne îmbrăţişează ca pe fiul cel desfrânat, ca pe fiul risipitor. Nevrednicie este dacă nu alergăm la El, dacă ne lepădăm de Dumnezeu. Cei ce se sinucid, de exemplu, s-au lepădat cu desăvârşire de Sfânta Treime, de botez; se şterg din cartea vieţii, ca şi cum n‑ar fi existat, ca talpa iadului.

Şi nu mai poate fi făcut nimic pentru el?

Absolut nimic!

Nici Dumnezeu nu poate?…

Dumnezeu, dacă vrea… dar nu, nu-i demn, nu-i vrednic.

Dar noi putem face o rugăciune personală?

Doamne, dacă este voia Ta, fie-Ţi milă! – dar cred că e de prisos. Numai Dumnezeu ştie motivul pentru care omul şi-a luat viaţa. Dacă-i nebun, dacă… e greu de gândit. S-a sinucis o dată un om şi l-au dus la înmormântare. S-a întâmplat aproape, în judeţul Suceava, aici. S-a spânzurat un om. L-au dus la înmormântare. Era senin. N-a vrut să spună nimeni că el e spânzurat. De la poarta cimitirului şi până la mormântul lui, s-a pornit o zloată atât de mare, încât toată lumea a fugit de acolo, şi preoţii, toţi. N-au putut să-l mai bage în groapă. Au fugit şi groparii, nu mai era nimeni. Şi s-au dus iar a doua zi. Groapa era plină de şerpi. Plină de şerpi! Arată asta destul de mult. Alt om, paracliser la biserică, a vrut să se spânzure. S-a dus în podul grajdului, a urcat pe un scăunel, a legat funia, a uns-o bine cu săpun, a pus-o la gât şi a făcut: „Doamne, ajută!” şi s-a aruncat de pe scaun jos. Şi s-a rupt funia. Tot atunci, a văzut un drac, c-o aţucă aşa, subţire, şi a spus: „Atâta trebuia, numai!” Ptiu! L-a scuipat. Nu s-a mai spânzurat niciodată. Aici e mila lui Dumnezeu. El a spus: „Doamne, ajută!” şi Dumnezeu l-a ajutat şi l-a salvat. Dacă nu te rogi, cine să te ajute?

Mai spui „Doamne ajută!” şi la spital când mergi.

Cere şi ţi se va da. Bate şi ţi se va deschide. Obişnuinţa e a doua natură.

Unui copil de doi ani care întreabă cine e Doamne-Doamne, cum îi explici?

Unui copil… e greu de răspuns. Cel ce a făcut cerul şi pământul. Dumnezeu.

Dar la doi ani?

Trebuie să ştie, la doi ani, că este Dumnezeu şi e Creator. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: copilul când doarme încă de-a curmezişul patului să nu îl cruţi, ci îl scoli noaptea, să meargă la utrenie, chiar dacă plouă, chiar dacă ninge, chiar dacă-i ger. Nu să zici: „Vai, săracul copil, că e frig, că e mic, că să mai doarmă”. Nimic! Cum trăieşte copilul mic, aşa este şi mare. Şi să-i dai să postească de mic. Nu că vai, să mănânce, că-i copil… parcă mâncarea de frupt sau de post nu-i tot mâncare?

Un gând pentru români, vă rugăm.

Să-şi păstreze dreapta credinţă, să asculte de Dumnezeu, mulţumind pentru tot ce se întâmplă, pentru că toate suferinţele sunt pentru păcatele noastre. Să dea Dumnezeu ca românii să se trezească şi să îmbrăţişeze Ortodoxia şi pe Dumnezeu cu toată inima lor.

Amin!

Preluare de pe lumeacredintei.com

Citeste si

Calugarii marilor orase

Parintele Cleopa despre Irineu Protcenco, monahism si rugaciune

Despre smerenie si mantuire

Convorbiri cu Parintele Petroniu Tanase

Despre casatorie

 

Indrumari duhovnicesti

Standard

În această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, despre smerita cugetare…

„Iubite, dacă vreodată gânduri spurcate ar tulbura mintea ta, să nu deznădăjduiesti, ci adu-ti aminte de îndurările lui Dumnezeu. Că un căpitan de corabie nu e mustrat pentru că a lăsat valurile să lovească în corabia sa, ci pentru că s-a lenevit si nu s-a luptat împotriva valurilor si n-a scăpat la limanul ce sta înaintea sa. Iar îndurările lui Dumnezeu sunt limanul acesta.
Că, dacă vrăjmasul ridică împotriva noastră tulburare de gânduri necurate, pe care ne este rusine a le pomeni si ne zice: Ai pierit, nu mai este, pentru tine, nici o nădejde de mântuire, vrând să ne cufunde întru deznădăjduire, tu să nu te încrezi în cele zise de el, ca să nu-ti sperii sufletul. Ci, cu cât el îngreuiază, cu deznădejdea, sufletul tău, cu atât noi să-l usurăm, cu nădejdea celor ce vor să fie, aducându-ne aminte de îndurările lui Dumnezeu. Deci, când zic ei către noi: Ai pierit, nu mai poti să te mântuiesti, noi să zicem către ei: Având pe Dumnezeu îndurat si îndelung-răbdător, nu vom deznădăjdui de a noastră mântuire; că Cel ce a zis: „Nu numai de sapte ori a ierta aproapelui, ci de saptezeci de ori câte sapte”, Acela, cu mult mai mult, va lăsa păcatele celor ce asteaptă mântuirea Lui.
Deci, căzând ei în această parte, în altă parte aleargă, zicând: îndurat si mult milostiv, mult răbdător fiind Dumnezeu, Care iartă păcatele, pentru ce nu vă îndulciti, mai mult, din dulcetile lumii, că, dupa aceea, vă veti pocăi? Să zicem si noi către ei: Ccea ce am făcut, am făcut. Iar acum, fiindcă Scriptura mărturiseste că este ceasul eel mai de pe urmă, să luăm aminte la acest ceas, să nu ne lenevim de mântuirea noastră, si nimic rău să nu mai facem înaintea Domnului. Că te-ai asemănat unui bărbat ce stă sub un copac si când s-au adunat asupra lui fiarele cele sălbatice, el se suie sus si fiarele nu-l ating pe el. Socoteste, dar, copac, frica de Dumnezeu, si-ti va fi darul ajutător tie, în toate căile în care vei merge, si vei surpa pe vrăjmasii tăi, dedesubtul tău.
Asa se cade a călători credinciosii întru această viată. Dacă s-ar întâmpla nouă bucurie, ori sporire, ori daruri, să socotim că, nu departe, stă întristarea, iar, când ar veni asupra noastră întristarea, să asteptăm bucuria, care este aproape de noi. Să luăm pildă pe cei ce călătoresc pe mare, că acestia, când se ridică asupra lor vânt si furtună cumplită, nu deznădăjduiesc de a lor mântuire, ci se împotrivesc valurilor, bună alinare asteptând. Iar, când se împărtăsesc de liniste, vifor asteaptă. Pentru aceea stau de veghe totdeauna, ca nu cumva, năpraznic, ridicare de vânt făcându-se, să-i afle pe dânsii negătiti si să-i răstoarne pe ei în mare. Asa se cade, ca si noi să luăm aminte la amândouă. Că ceea ce se asteaptă, de va veni, nu înspăimântă pe cel ce o asteaptă, că nu-l află nepregătit.
Deci, când se întâmplă nouă necaz sau strâmtoare, ajutor să asteptăm de la Dumnezeu, ajutor care se va face nouă, ca nu cumva, zăbovind necazul, să ne pricinuiască nouă moarte, ea si când nu ar fi nădejde de mântuire pentru noi. Asemenea, si când se face nouă bucurie, necaz să asteptăm, ca nu, prin bucuria cea multă, să uităm plânsul.”

Dumnezeului nostru slavă, acum si pururea si în vecii vecilor! Amin.

Citeste si

Comunicarea prin tacere

Despre smerenie si mantuire

Calugarii marilor orase

„Avaton”-ul Sfântului Munte si hirotonia femeilor

Rugaciunea inimii