Tag Archives: societate

Romanilor le este rusine cu Hristos?

Standard

Suntem o țară majoritar creștin-ortodoxă dar abia câteva procente din totalul populației își mărturisește credința în Dumnezeu prin fapte, restul calcă pragul bisericilor doar la botez, cununie, înmormântare și la Îniverea Domnului.

La nivel oficial în România nu se mai vorbește despre Dumnezeu, despre Iisus Hristos, Domnul nostru. Numele lui Hristos este pomenit doar în slujbele Bisericii, în predicile de la amvon și în întâlniri sporadice. În rest, liniște, deplină.

În Parlamentul României, în instituțuia Președintelui României, în Guvern, în primării, în prefecturi, în tribunale, în judecătorii, la Curtea de Apel, la Curtea Constituțională, și în toate instituțiilr statului român nu se mai vorbește de Iisus Hristos. Politicienii nu se mai raportează în ceea ce fac la poruncile lui Dumnezeu, la Evanghelia Mântuitorului Hristos, ci urmează orbește ”valorile europene”.

Nici Sfântul Sinod nu se mai raportează la Iisus Hristos ca la modelul suprem pe care trebuie să-L urmeze în faptă, în cuget, în smerenie și jertfă, ci îl percepe doar ca un Dumnezeu ce stă departe, un Dumnezeu ce a dat în mâna lor toată conducerea Bisericii.

Nici Sinodul nu mai are curaj să vorbească public, în fața românilor, despre mizeria valorilor europene, despre puzderia de păcate și nelegiuri pe care ni le împropriem aderând la o cultură păgână.Europa, astăzi, deși botezată, l-a lepădat pe Hristos în mod oficial. Europa este mai păgână decât înainte de a fi creștinată, căci deși a primit atâta mulțime de daruri de la Hristos, s-a întors iarăși în păcatul ei, fiind căderea cea de pe urmă mai rea decât cea dintâi, cum spune Sfânta Scriptură.

Mint fraților, cei ce zic că au credință și prețuiesc credința, dar nici nu respiră, nici nu scriu, nici nu cugetă, nici nu vorbesc, nici nu lucrează, nici nu simt întru Dumnezeu. În această epocă europeană a istoriei, Dumnezeu este la muzeu. Nu se găsește în viață, nici în natură, nici în societate, nici la curțile ocârmuitorilor, nici în Biserici, nici în istorie, ci la muzeu, numai la muzeu. Dar Dumnezeu nu vrea să fie lăsat la muzeu, ca un exponat. De aceea El lovește. Nu lovește des, ci rar. Dar și când lovește, atunci mii și mii de oameni cad în mormânt precum frunzele galbene pe pământ.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, 1945).

Astăzi mass-mediat și oamenii politici flutură înaintea poporului ”valorile europene” și visul unui trai occidental, dar nu ne spun care este prețul asimilării acestora.

Unde sunt conducătorii României care veneau în fața poporului și spuneau cu curaj că singura izbăvire a neamului nostru este Iisus Hristos, singurul dătător de Viață, singurul Doctor al bolilor omenești, singurul care poate rezolva toată problemele lui, singurul care poate scoate diavolii răutății din oameni!?

Traiul greu al românilor se datorează zgârceniei lor, hoției lor, lăcomiei după bani și putere… România are resurse naturale destule încât să trăim mai bine decât cel mai bogat popor al lumii.

România l-a avut pe Hristos. Unii români îl mai ai pe Hristos.

Dar la nivel oficial, România l-a exclus pe Dumnezeu din ecuație viitorului ei. De ce? Vă dau un singur argument:

Copiii Românei creștin-ortodoxe, cu mii de biserici și mănăstiri care-L slăvesc pe Hristos, învață în școli despre omul care se trage din maimuță, despre Universul care s-a creat singur, despre o natură fascinantă care a ajuns la acest stadiu prin evoluție, prin selecție naturală… și multe alte „neghiobii”, așa cum le numește Cuviosul Paisie Aghioritul. Școala din România, în afară de firava oră de religie, l-a dat pe Dumnezeu la o parte din educația copiilor ei, deși paradoxal încă Îl propovăduiește pe Dumnezeu în biserici.

România, la nivel oficial este un stat care-și dorește ca viitorii ei cetățeni, copiii de astăzi, să nu știe nimic despre Dumnezeu, creatorul Munților Carpați, Făcătorul Câmpiei Bărăganului, a Dunării, a Deltei, a minunatelor peisaje pitoreștei, a peșterilor și a întregului cadru natural românesc. România își dorește să fie un stat păgân, așa cum Europa este astăzi.

Dumnezeu este un subiect incomod pentru toți, căci ne cere să ne lepădăm păcatele.

Deciziile politice privind viitorul României nu se mai iau în funcție de credința și tradițiile poporului nostru, ci în funcție de interesele economice, chiar dacă acestea ne otrăvesc apele, ne poluează aerul, ne infectează copiii cu pornografie, ne robesc oamenii în fața monitoarelor la birouri, ne spală pe creier cu o propagandă păgână, ne distrug conștiința națională, și ne reduc la tăcere, cerșind doar cele ale trupului.

România Ortodoxă se leapădă de Hristos la nivel oficial, și aderă la valorile unei Europe care și-a pus pe piedestalul valorilor ei: banul și cultura.

România, cea care fascinează inimile și ochii occidentalilor prin mănăstirile ctitorite de voievozii care s-au închinat sincer lui Hristos, nu-și mai recunoaște valoarea ei fundamentală.

România este a lui Hristos. România este creștină. Și dacă noi românii ne vom îndepărta de Hristos, Mântuitorul lumii, vom suporta toate consecințele, iar Dumnezeu își va întoarce fața de la noi, și vom ajunge sclavi păcatelor noastre și sclavi ai Europei.

Românilor, mai știți cine este Hristos?

Este Cel care vă botează copiii și vi-i redă plini de har și de darurile Duhului Sfânt!

Este Cel care vă cunună tinerii, și vi-i unește strâns în familii pentru a-i ajuta să meargă pe drumul greu și strâmt al mântuirii!

Este Cel în care nădăjduiți ca morții voștri să dobândească Împărăția Cerurilor!

Este Cel care vă sfințește casele și mașinile, pentru a vă feri de tot răul!

Este Cel în care nădăjduiți atunci când sunteți bolnavi și cădeți în mari necazuri!

Este Cel care împodobește toate bisericile parohiilor și ale mănăstirilor cu sfinți și cu chipul preacurat al Său și al Maicii Sale!

Este inspirația țăranului român care ne-a lăsat o moștenire atât de frumoasă!

Hristos este totul pentru România! Dar România l-a lepădat oficial pe Hristos!

Mai marii României nu se mai sfătuiesc în deciziile lor cu Cel PreaÎnalt, cu Domnul Domnilor, ci merg duși de nas de bani și interese.

O, românilor treziți-vă! Citiți istoria lumii, și vedeți că toți câți au nădăjduit în marile imperii, în marii conducători, în oameni politici, filozofi, ingineri, economiști, în mass-media sau mari corporații., și în final au ajuns să le pară rău și să-și blesteme zilele.

Nădăjduiți în Hristos în tot ceea ce faceți! Cereți ajutorul lui Hristos pentru toate probleme voastre!

Nu mai așteptați ajutor de la Europa, căci Europa vrea să vă jefuiască beciurile, cămările și tot ce aveți mai bun în casele și în mințile voastre.

Europa nu-L mai recunoaște pe Dumnezeu și nu mai crede că omul are suflet veșnic. Pentru Europa, omul are doar trup. Pentru Europa nu mai există Înviere din morți și Judecata lui Hristos, pentru Europa există doar bani, bani, bani, bani și iar bani… îmbrăcați în diferite valori europene.

Românilor, treziți-vă! Europa vă jefuiește sufletul!

Nu vă ajută nici împăratul, nici regele, nici cneazul, nici despotul, nici voievodul, ci numai Eu, care în mâini țin toate marginile pământului, zice Domnul Dumnezeu, Ziditorul tău. Recunoașteți-Mă pe Mine și Eu vă voi recunoaște pe voi. Proslăviți-Mă pe Mine și Eu vă voi proslăvi pe voi. Fiți oamenii Mei, și eu vă voi fi Dumnezeu. Acum și în vecii vecilor. Amin.” (cuvinte ale Sfântului Nicolae Velimirovici, scrise în lagărul de la Dachau în anul 1945. Prin Fereastra Temniței, Editura Predania, pagina 163).

Preluat de pe ortodoxiatinerilor.ro

Citeste si

Atacurile presei din Romania impotriva bisericii

Lacrimi

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

„Avaton”-ul Sfântului Munte si hirotonia femeilor

Botezul prin afundare

Petre Tutea, Cuvantul care zideste

Advertisements

Ce putere au preotii?

Standard

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci.

Asistăm de ceva vreme la un atac concertat, bine plătit şi sistematic asupra preoţilor ortodocşi. Nimic de alte confesiuni. Orice buletin de ştiri din media e musai să conţină ceva de scandal, vreun popă beat, vreo bazaconie, corupţie probabilă, clopot furat, ceva acuzaţii isterice însă fără fond, orice numai să dea senzaţia unei grave erori sistemice în ceea ce priveşte preoţimea.

Dacă priveşti o dată sau de două ori la asemenea făcături, ca om normal la cap, cu copii şi părinţi, te amuzi teribil, dai din cap îngăduitor, te încrunţi uşor sau chiar slobozeşti o consderaţie generală. Dacă şi ăştia s-au nărăvit, atunci noi ce să mai spunem, adică, dacă şi oamenii virtuţii, avocaţii lui Dumnezeu, sfinţiile lor, cad în păcat, atunci despre bieţii oameni ce să mai vorbim?

Însă dacă auzi mereu, aceeaşi prezentatoare ineptă cu voce seacă vorbind în fiecare seară despre ororile reale sau închipuite ale preoţilor, încetul cu încetul se infuzează în minte o generalitate a corupţiei, o breaslă a păcatului legiferat, purtătoare de stigmate teribile şi de secrete băneşti uriaşe. Oamenii ajung să creadă ceea ce aud, indiferent cât de stupidă ar fi afirmaţia, numai dacă o aud foarte des. Este una dintre prevederile oricărui manual de manipulare. Orice minciună devine adevăr prin repetare…

Ceea ce frapează este faptul că niciodată nu va fi prezentat preotul sărac de la ţară, care luminează lumea prin Scriptură, gârbovit de muncă, plin de noroiul fecund al marilor germinaţii spirituale. Doamne fereşte de vreun reportaj cu un duhovnic bun, cu vreun călugăr purtător de duh sau cu vreun preot de mir care strânge sute de oameni sub predica şi patrafirul său. Dacă e vreo sărbătoare, niciodată nu se vor prezenta sensurile duhovniceşti sau teologice ale ei, ci doar îmbulzeala, baba leşinată de căldură sau bien sur de frig, vociferările, bulucul, tradiţiile vrăjitoreşti, botezul cailor et caetera.

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci. Canoanele şi legile lor nu sunt obligatorii, există oricând alţi câteva sute prin preajmă dacă nu-ţi convine ce-au spus, ce mai, poţi să ai o viaţă tihnită, lipsită total de prezenţa lor nefericită, fără ghinioane, sutane negre şi alte tradiţionalisme medievale.

Însă dacă privim mai de aproape, înţelegem din vreo 2000 de ani de istorie a umanităţii făurită pe principiile lui Hristos, că preoţii au totuşi o putere, care e cea mai mare din lume: aceea de a ierta păcatele. Această putere le-a fost dată apostolilor şi urmaşilor lor când Hristos a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi”. Asta înseamnă că nu prea poţi să fii creştin adevărat fără să dai pe la preoţi. Spovedania nu poate exista la psiholog, vecină, amic de pahar, ci doar în faţa lui Dumnezeu, ca Sfântă Taină purtătoare de Duh. Ea e curăţirea sufletului de tina patimilor, de rănile vechi şi agravante ale păcatului făcut iar şi iar, redundant spre moarte veşnică. Aşa zişii creştini care nu dau pe la Biserică nu au igiena spirtuală minimă pentru a-l primi pe Dumnezeu. Şi fără Împărtăşanie, sufletul lor literamente moare veşnic, existând doar la nivel intenţional, ca proorocie a osândei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea chiar că dacă te întâlneşti pe drum cu un înger şi cu un preot, dă bineţe şi cere binecuvântare preotului, şi apoi îngerului, pentru că primul poate să îţi ierte păcatele iar al doilea nu. Nu era nicidecum o epatare clericalistă, nici un encomion ascuns al tagmei, ci realitatea pură şi simplă. Preoţii, aşa răi cum or fi, au puterea de la Dumnezeu, nemeritată, de a binecuvânta, ierta şi umple de harul Duhului Sfânt pe credincioşi.

Moralitatea şi râvna lor sunt necesare în primul rând lor, pentru a moşteni viaţa veşnică. Puterea de a predica fulgerător e semnul minunat al lucrării Duhului. Vocea pătrunzătoare şi lină, dicţia, înţelepciunea şi experienţa, trăirea liturgică, dragul de oameni şi interioritatea rugătoare, toate sunt pietre nestemate pe cununa nevăzută a preotului. Însă şi dacă nu le-am vedea noi, sau Doamne fereşte, chiar dacă nu le-ar avea, preotul are ceva mai de preţ decât toate bogăţiile acestei lumi: puterea de la Duhul Sfânt de a-L aduce pe Dumnezeu în viaţa oamenilor, prin Trupul şi Sângele lui Hristos.

Fără preoţi creştinătatea se transformă în asociaţie locativă, în oficină filantropică sau în companie de spectacole ritualice. Protestantismul a dovedit că atunci când a declarat iresponsabil că toţi oamenii sunt preoţi, atunci nimeni nu a mai fost preot, şi nimeni n-a mai săvârşit la ei Dumnezeiasca Liturghie a lui Hristos. Lumea s-a pustiit de nefiinţă, a murit de inaniţie euharistică. Confesiunea rezultată s-a rupt şi s-a dezintegrat în mii de grupări, care au temeiuri filosofice, harismatice, istorice, filantropice, numai mântuitoare şi sacerdotale nu. Cel mai cumplit atac al celui viclean asupra Bisericii a fost acela când prin reformă s-a desfiinţat Sfânta Liturghie şi a fost înlocuită cu o cină ritualică sau cu predici inutile fără Cuvântul lui Dumnezeu.

Preoţii de bună seamă trebuie să se pregătească toată viaţa lor pentru taina Jertfirii lui Dumnezeu în faţa lor. Inimile lor trebuie să devină Cruci de taină pe care se pironeşte în iubire însuşi Dumnezeu. Mâinile lor nevrednice, împrumutate de Împăratul cerurilor şi care ridicate la cer aduc pe Duhul Sfânt printre oameni, trebuie curăţite mereu şi mereu, spălate cu lacrimi, căci poartă în căuşul palmelor lor pe Mielul cel veşnic, străpuns pentru păcatele noastre. Oricât am fi de deschişi la minte, sau mai bine zis cu cât suntem mai înţelepţi, avem nevoie de preoţi pentru a ne mântui. Plini de imperfecţiuni, diferiţi unii de alţii, lipsiţi de militarizare sau de uniformizare piramidală, cu reverenda impecabilă sau prăfuită de mers prin colbul inimilor, preoţii noştri sunt singurii care ne pot scoate din iadul pe care ni-l construim cu sârg prin păcate. Asta e singura lor şansă de a se mântui şi aş spune singura noastră şansă.

Preluat de pe doxologia.ro

Citeste si

Atacurile presei din Romania impotriva bisericii

Azi pacatul este o moda

Pr. Sofian Boghiu despre Maica Domnului

Cuvant despre un calugăr Martirie care l-a purtat pe Hristos

Existenta lui Dumnezeu

Maica Crinilor

Cu cine tine Dumnezeu la un meci de fotbal?

Standard

Fie că se joacă pe nisip, în sală, pe teren sau chiar pe apă ca mijloc de distracţie în unele ţări, sportul rege a trecut de la un simplu joc menit să-i distreze pe oameni, la o adevărată afacere şi chiar o chestiune de viaţă şi de moarte în unele ţări din America Latină şi nu numai.

Arbitrii bătuţi, imnuri huiduite, peluze incendiate, intrări dure la balon şi bătăi în stradă între suporterii echipelor rivale. Sunt doar câteva din imaginile apocaliptice pe care fotbalul le aduce în faţa întregii lumi. A început ca un mijloc de distracţie şi relaxare, dar treptat s-a transformat într-un fenomen social, afacere, front de luptă sau ocazie de a prejudicia casele de pariuri. Pe lângă toate astea, în unele ţări, fotbalul este văzut ca o religie. Să fii brazilian, de exemplu, şi să nu-ţi placă fotbalul este o ciudăţenie mai mare decât să fii călugăr şi să nu-ţi placă rugăciunea. Într-o ţară în care şi femeile practică în masă acest sport, fotbalul a devenit sfânt si aproape în toate campionatele din lume există echipe care au fotbalişti brazilieni în lot. Din păcate, ceea ce se întâmplă pe multe dintre stadioanele din America de Sud, dar şi din Europa şi Asia, face ca fotbalul să pară un joc inuman, huliganic şi greu de înţeles. Recent, în Indonezia, o persoană a decedat şi alte două au fost rănite în urma unor incidente violente izbucnite între grupuri rivale de suporteri pe tema Cupei Mondiale de fotbal din Africa de Sud. În 1994, jucătorul columbian Andres Escobar a fost ucis de suporteri pentru că şi-a dat autogol în meciul pierdut de naţionala sa în faţa Statelor Unite, iar exemplele ar putea continua.

De la ce a început

Ştim cu toţii expresia „banul este ochiul dracului”. Raportându-ne la fenomenul fotbalistic, să nu câştigi un meci înseamnă bani pierduţi. Dacă privim din perspectiva financiară, o înfrângere sau ratarea unui obiectiv, înseamnă: sponsori puţini, contracte diminuate, tensiune printre jucători şi antrenori. De aici totul duce la nervi şi supărare, iar etapa viitoare nu înseamnă decât un eventual meci pe viaţă şi pe moarte (uneori la propriu). Dacă privim prin ochiul suporterului, un meci pierdut înseamnă jigniri din partea rivalilor, înecarea amarului în băutură şi lupte stradale. Dacă privim din perspectiva telespectatorului, un meci pierdut înseamnă urlete animalice, ţipete, lovituri cu pumnul în masă şi în unele cazuri chiar televizoare aruncate pe geam.

Cu cine ţine Dumnezeu?

O întrebare copilărească, dar care a apărut în mintea multor suporteri, mai ales a celor aşa-zişi credincioşi, care merg la biserică doar ca să se roage pentru victoria echipei favorite. Să ne imaginăm un scenariu simplu. Joacă Steaua cu Dinamo, eternul derby, unde rivalitatea dintre cele două echipe atinge cota maximă. Să zicem că la scorul de 0-0 în ultimul minut de joc, arbitrul acordă penalty pentru Steaua. Execută Nicolae Dică. Omul îşi zice în gând: „Doamne-ajută să dau gol, am nevoie să înscriu, nu îmi pot permite să ratez. Dar nu fie voia mea, ci voia Ta”.

Dincolo, portarul Dolha, se roagă şi el. „Doamne-ajută să nu iau gol, înseamnă mult pentru mine să apăr şutul acesta pentru că-mi va creşte cota şi prind un transfer în străinătate”. Trage Dică şi marchează. E clar, Dumnezeu ţine cu Steaua. Dintre cei doi, Dică s-a rugat cel mai corect, voia Domnului a fost ca Dică să dea gol, pe când portarului dinamovist i-a stat gândul numai la bani. Nu degeaba patronul Becali face atâtea donaţii. Dacă ar fi să ne luăm după acelaşi principiu, ar însemna că la Barcelona joacă numai apostoli. Dar dacă gândim aşa, înseamnă că nu am înţeles nimic din Evanghelie. Dumnezeu nu aşteaptă etapa din weekend ca să vadă cine câştigă meciul. Nu, îmi veţi spune, nici nu are nevoie, El ştie scorul dinainte. Iisus Hristos nu a murit pe cruce ca să ia Steaua campionatul. Dincolo de toate rivalităţile, ambiţiile nesăbuite şi injuriile dintre suporteri, fotbalul nu este decât un joc, frumos ce-i drept, inventat de oameni pentru oameni. Un meci pierdut sau câştigat nu ne face nici mai buni, nici mai răi, dar ne poate pierde spiritual. Fotbalul nu este un păcat în sine, modul în care ne raportăm la acest joc, da. Dacă fotbalul ajunge patimă, înjurăm când tragem pe lângă poartă, urlăm de nervi când nu câştigăm, sărim la bătaie când suntem faultaţi, toate acestea ne arată că nu facem altceva decât să ne pregătim trupul şi sufletul pentru cel mai urât „meci” din deplasare pe care îl poate juca cineva, acela din Infern. Dumnezeu nu ne-a creat doar pentru atât. Sigur că ne lasă în naivitatea noastră să ne bucurăm de nimicurile acestei vieţi, cum ar fi jocul de fotbal, dar ne dă posibilitatea să alegem să-l jucăm frumos. Fără certuri, fără ţipete, fără duşmănie, fără patimă. Dacă se va întâmpla aşa, indiferent de rezultatul jocului, au câştigat ambele echipe şi fiecare jucător în parte. Pentru frumuseţea jocului şi pentru ca să fim bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu, să facem totul cu înţelepciune.

Preluat de pe www.orthograffiti.ro

Cititi si

Atacurile presei din Romania impotriva bisericii

Azi pacatul este o moda

Mantuirea in lume

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Despre mandrie

Cat de ortodox este poporul roman?

Atacurile presei din Romania impotriva bisericii

Standard

“De puțină vreme (cam vreo 20 de ani, așa) s-a dezlănțuit un adevărat taifun mediatic împotriva Bisericii (comunitatea formată din credincioși, preoți, călugări și ierarhi).  După primii ani de confuzie, în care niște “golani” le-au făcut niște necazuri, noii tovarăși s-au instalat în fotolii și au început să lucreze.

Unii dintre ei și-au făcut propriile trusturi de televiziune, alții au fost subvenționați din exterior pentru a-și face. Nu vreau să intru în detaliile fiecărei acuze aduse Bisericii, ci o să mă refer la cadrul general, la tiparul folosit pentru a ajunge la concluzia dorită.Merită să citiți ce urmează. Chiar și pentru voi, ateii

 Cea mai des întâlnită temă în atacurile Bisericii este cea economică. Atât de multă notorietate aduce această temă încât se caută cea mai infimă, indirectă și imposibil de dovedit legătură cu Biserica pentru a se titra: “Afacerile/banii/averea Bisericii”.   De-obicei, se uzează o așa zisă comparație pentru a se ajunge la concluzia dorită: “Uite câți bani are Biserica și ce puține școli, spitale, drumuri avem”. Sau: “Preotul X din orasul/comuna Y are vilă mare și mașină mică, deci toți preoții sunt corupți, Biserica vă ia banii din buzunar”.

Cei care fac asta se împart în mai multe categorii: ateii militanți, ignoranții religioși (toate religiile sunt la fel, credința e în suflet nu la Biserică, etc) și cei de altă confesiune decât ortodoxă( greco-catolici, romano-catolici, evrei). Majoritatea jurnaliștilor (peste 80%) provin din aceste categorii. Cei care sunt ortodocși sunt mai pe față, mai ascuns, eliminați. Vezi mărturia aceasta. Apartenența jurnalistului la una din cele trei categorii explică de ce ortodocșii sunt boicotați de mass-media, chiar și atunci când se strâng în număr mare, îndeplinind formele legale de asociere.

Ce fac acești jurnaliști în articolele/emisiunile lor? În primul rând, MINT. Cu nerușinare. Prin omisiune sau intenționat. Fără minciună, presa din România ar fi redusă la 10% din ce este acum. Mulți din acești prestatori de servicii ar fi rămas la meseriile lor de bază: taximetriști, bucătari, ingineri sau agenți de vânzări.

Cum minte presa când e vorba de “averea Bisericii”? În primul rând, ei transferă scandalurile occidentale ale romano-catolicilor asupra Bisericii Ortodoxe Române. Dacă în Occident se află că nu-știu-ce cardinal catolic e acuzat de pedofilie, la noi, în România se titrează: “Un nou scandal sexual zguduie Biserica”. Observați că se confundă intenționat cele două planuri: românii prin Biserică înțeleg Biserica Ortodoxă,  nu toate Bisericile . Dar tot ei știu că dacă ar scrie corect, Biserica Catolică, articolul nu ar fi citit de nimeni…Și atunci, în schimbul audienței aducătoare de bani, MINT.

O altă modalitate de a minți este manipularea. Presa folosește dubla-măsură în ceea ce privește Biserica. Dacă un preot X este prins cu ceva nereguli, știrea se transformă în “un nou scandal în Biserica Ortodoxă” sau “toți preoții sunt așa”. În schimb, domnii și doamnele din presă au grijă să sublinieze, de fiecare dată, că deși se încalcă deontologia profesională cu nemiluita, NU TOȚI JURNALIȘTII SUNT AȘA și că NU TREBUIE SĂ JUDECĂM LA GRĂMADĂ. Se proclamă ca o axiomă: “Nu există pădure fără uscături, dar nu putem nega importanța instituției presei”. Dar e valabilă doar pentru ei, nu și pentru alții.

Un alt dublu-standard este acesta: presa, o instituție a PR-ului (Relatii Publice) prin excelență, este nemulțumită că există o alta care nu folosește PR-ul. Cu alte cuvinte, Bisericii îi este reproșat că nu face “ca toată lumea”, deși Biserica n-a pretins vreodată că a acceptat duhul lumii/secular, ba dimpotrivă : Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”

Dar cel mai jenant este atunci când pentru a justifica “goana după bani a Bisericii” se folosește următoarea afirmație:  “uite ce avere face Biserica (din nunți, înmormântări, etc) și nu ajută deloc săracii”.

Aici situația devine cu-adevărat gravă.  Ceea ce înțeleg ei prin “Biserică” este de fapt, Patriarhia. Astfel, ei reduc Biserica la o singură parte a ei, ignorând celelalte. Eu știu că atunci când scrii despre cineva, faci minimul efort de a citit statutele și regulamentele, legile, după care ființează acea persoană.  Dacă ar fi întreprins această epuizantă misiune, jurnalistul ar fi aflat ce este Biserica Ortodoxă: “Biserica este reprezentata in doua chipuri: Chipul ceresc, prin Hristos Iisus Mantuitorul care este capul Bisericii, si chipul pamantesc prin ceea ce se numeste Trupul Bisericii format din clerici si mireni (credincioși)”.

Și-atunci la cine vă referiți domnilor, când spuneți “averea Bisericii” sau “avere clădită pe credință”? Pentru că Biserica nu este o instituție centralizată, care împarte bani “sucursalelor”. Ci este o adunare a comunităților ortodoxe. Care însumează vreo 20 de milioane de suflete.  De ce nu spuneți adevărul? Banii nu aceștia nu se strâng într-un cont, din care Patriarhul își cumpără avion privat și reședințe la Nissa. Aceștia sunt banii însumați strânși în fiecare comunitate. Și aia de la Iași, și aia de la București, dar și aia de la Potârnichești sau Seaca.

Ca să judeci ce s-a făcut cu banii, trebuie mers în comunitățile respective. Câți jurnaliști pun astfel de problema? Zero. Aceasta nu este nici măcar o atitudine partizană pro-Biserică, pentru că asta nu exclude existența neregulilor într-o comunitate. Aceasta este doar “legea” după care se împart banii. Așa zisa avere. Normal că dacă socotești (Patriarhia NU administrează) aceste sume, iese mult. Pentru că suntem mulți. Exemplu: 1 euro pe an/ fiecare ortodox și se strâng 20 de milioane.

Doar că banii pe care-i dau eu parohiei mele, nu ajută cu nimic o altă parohie. Deci există posibilitatea să existe parohii bogate, înfloritoare și altele foarte sărace. Nu poate fi învinuită, din punct de vedere economic/secular, o parohie din Moldova, că este o alta săracă în Dobrogea. Biserica este o adunare a comunității de creștini-ortodocși.  Singurii vinovați pentru starea comunității păstorite de preotul paroh sunt chiar membrii comunității. Acestea sunt regulile, de 2000 de ani. Greu de aflat, nu?

Și mai sunt cazurile în care presa reprezintă niște interese economice, care se plâng că Biserica îi împiedică să-și “maximizeze” profiturile. Și îi împiedică respectându-și tradiția și propriile dogme…  Curat-murdar!

Presa din România tratează Biserica Ortodoxă după model cezaro-papist. “Cine e capul Bisericii? Patriarhul. Aha, deci când dau eu bani la nuntă, banii se duc la el. Și se îmbuibă, am văzut eu cât aur are pe el(sic!).De-aia n-ajută săracii!”

Apropo de săraci: toți oamenii săraci din această țară (și știu ce vorbesc) au primit, măcar o dată în viața lor, o masă din partea Bisericii. Cel puțin atât. Fie că a fost la o pomană, la un parastas sau la o acțiune filantropică mai de amploare. Și sunt milioane de astfel de oameni. Ei sunt “jegoșii”, “sărăntocii”, “mizerabilii”, “pomanagii”, “aurolacii”, “cerșetorii”  pe care nu suportați nici să-i priviți, jurnaliștilor. Ei nu au bani să angajeze un PR-ist (specialist în relații publice). Ei nu știu să scrie comunicate pompoase prin care să vă dea de știre că au fost ajutați. Ei nu au acces la voi, să vă spună poveștile lor, pentru că nu vă înjosiți deschizându-le ușa sau geamul de la mașină.

Ei sunt și vor fi “pietrele care vorbesc”. Ei sunt cei care depun mărturie tăcută pentru binele făcut de Biserica lui Hristos.  Aștia sunt ei. Voi? Voi sunteți reprezentanții unei logici meschine, pizmașe, egoiste . Falșii idealiști care abstractizează binele și omul  pentru a le servi propriilor interese. Sunteți reprezentanții celui care ținea contabilitatea ucenicilor lui Hristos. Îl chema Iuda.

Preluare codrul.wordpress.com

 Citeste si

Azi pacatul este o moda

Chiar daca monahismul este separat de societate, el are un puternic caracter social

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

Cat de ortodox este poporul roman?

Realismul

Azi pacatul este o moda

Standard

Cuviosul Paisie Aghioritul

– Parinte, ati spus cuiva ca va fi razboi ? Asa am auzit. Este adevarat ?

– Eu nu spun nimic si lumea spune ce vrea. Si de-as sti ceva, unde s-o spun ?

 – Parinte, ce lucru barbar este razboiul !

– Daca oamenii n-ar avea aceasta … “noblete” a pacatului, n-am fi ajuns la acest lucru barbar. Mai barbar lucru este catastrofa morala. Oamenii se deosebesc sufleteste si trupeste. Cineva imi spunea: “Se spune despre Atena ca este “jungla” dar nimeni nu pleaca de acolo ! Toti o numesc “jungla” si toti se aduna in “jungla”. Cum au devenit oamenii ! Ca animalele ! Stiti ce fac animalele ? La inceput intra in grajd, se balega, urineaza… Dupa aceea balegarul incepe sa fermenteze. Cum incepe sa fermenteze, simt o caldura. Nu le lasa inima sa plece din grajd; le place. Asa si oamenii, vreau sa spun ca simt caldura pacatului si nu-i lasa inima sa plece, inteleg ca miroase urat, dar nu-i lasa inima sa plece din caldura aceea. Iata, de va intra acum unul in grajd, nu va putea suferi mirosul urat. Altul care e mereu in grajd nu e deranjat; s-a obisnuit.

– Parinte, spun unii: “Oare numai astazi pacatuieste lumea ? In Roma, mai demult, ce era ? …”

– La urma urmei in Roma erau inchinatori la idoli. Si cele ce le spune Apostolul Pavel (Rom.1, 24-52) erau pentru inchinatorii la idoli care s-au botezat, dar aveau obisnuinte rele. Sa nu luam drept pilda rabatul fiecarei epoci. Astazi pacatul l-au facut moda. Vezi, neam ortodox si cum suntem. Cu cat mai mult ceilalti. Si lucrul rau este ca oamenii de azi, cand pacatul a devenit moda, daca vad pe unul ca nu urmeaza curentul epocii, adica sa nu pacatuiasca, sa fie putin evlavios, il numesc intarziat, retrograd. Acesti oameni considera o jignire faptul de a nu pacatui, iar pacatul il considera progres. Asta este mai rau decat toate. Daca oamenii de azi, care traiesc in pacat, ar recunoaste cel putin asta, Dumnezeu i-ar milui. Insa ei indreptatesc cele nejustificabile si elogiaza pacatul. Asta este si cea mai mare hula impotriva Duhului Sfant: pacatui sa il considere progres si morala sa o numeasca inapoiere. De aceea au mare plata, mare pret cei ce se nevoiesc in lume si isi pastreaza viata curata.

Demult, daca unul era pervers, sau betiv, se rusina sa iasa in piata, pentru ca l-ar fi dispretuit. Una daca era putin ratacita, nu indraznea sa iasa afara. Si aceasta era intr-un fel o frana. Azi, daca este unul corect, daca de pilda o fata traieste cu evlavie, se spune: “Bre, undo traieste asta ?” Inainte, in general, daca mirenii faceau un pacat, sarmanii, isi simteau pacatosenia lor, isi plecau putin capsorul lor si nu ironizau pe unul ce traia duhovniceste, ci dimpotriva, il laudau. Acum nici vinovatie nu simt, nici respect nu exista. Le-au nivelat pe toate. Daca unul nu traieste lumeste, isi bat joc de el.

Constiinta mustra

In Franta, cu toate ca e stat avansat – nu e supradezvoltat – de curand (N.e.: acestea s-au spus in 1988) optzeci de mii au devenit musulmani. De ce ? Pentru ca au facut din pacat moda. Vezi bine ca erau mustrati si au vrut sa-si odihneasca constiinta. Si precum vechii elini, ca sa-si indreptateasca patimile lor, au aflat pe cei doisprezece zei, asa si acestia au cautat sa afle o religie care sa le justifice patimile lor, ca sa aiba odihna in problema asta. Mahomedanismul ii serveste intr-un anumit fel. Le ingaduie sa ia cate femei vor. Le fagaduieste in cealalta viata un munte de pilaf, un lac de iaurt, un rau de miere. Si orice pacate ar avea, daca ii spala cu apa calda cand mor, se curatesc. Merg la Alah curati. Ce altceva vor ? Toate la indemana. Dar francezii nu vor afla odihna. Vor sa-si odihneasca cugetul, dar nu se vor odihni, pentru ca patimile nu se justifica.

Orice ar face oamenii, si fara simtire de ar fi, tot nu vor afla odihna. Vor sa justifice cele ce nu se pot justifica, dar launtric se chinuiesc, se salbaticesc. De aceeea cer distractii, alearga la muzica, se imbata, privesc la televizor. Adica casca gura, ca sa uite de ei insisi pentru ca sunt mustrati. Si cand dorm, crezi ca se odihnesc ? Exista constiinta, vezi bine. Prima Sfanta Scriptura pe care a dat-o Dumnezeu primilor creati este constiinta, si noi acum purtam fotocopia parintilor nostri. Oricat si-ar calca cineva constiinta sa, inlauntrul sau il mustra. De aceea se spune: “Cariul il mananca”. Da, nu este lucru mai dulce, ca a-si avea cineva constiinta sa odihnita. Simte aripi inlauntrul sau; zboara.

Departarea de Dumnezeu este iad

Nu-mi aduc aminte sa fi trecut vreo zi fara mangaiere dumnezeiasca. Uneori, atunci cand oamenii sunt in concedii, ma simt rau, si astfel pot sa inteleg cat de rau pot trai cei mai multi oameni nemangaiati, pentru ca sunt departe de Dumnezeu. Cu cat se departeaza cineva de Dumnezeu, cu atat lucrurile se complica mai mult. Se poate ca cineva sa nu aiba nimic, dar daca il are pe Dumnezeu, nu doreste nimic. Asta e ! Iar daca Ie are pe toate, si nu II are pe Dumnezeu, este chinuit inlauntrul sau. De aceea, fiecare pe cat poate, sa se apropie de Dumnezeu. Numai langa Dumnezeu afla omul bucuria cea adevarata si vesnica. Ne otravim viata atunci cand traim departe de dulcele Iisus. Cand omul, din om vechi devine om nou, fiu de imparat, se hraneste cu desfatarea dumnezeiasca, cu dulceata cereasca si simte veselia paradisiaca, simte adica intr-o masura bucuria raiului. De la bucuria cea mica paradisiaca, inainteaza, zilnic, catre cea mai mare si se intreaba daca exista ceva mai inalt in rai decat aceea pe care o traieste aici. Starea in care traieste este astfel, incat nu poate face nici o lucrare. Genunchii i se topesc ca lumanarile de acea dumnezeiasca fierbinteala si dulceata, inima lui salta si e gata sa sparga tatmadul*, ca sa plece, pentru ca pamantui si lucrurile pamantesti i se par lucruri zadarnice.

La inceput omul avea comuniune cu Dumnezeu. Dupa aceea, insa, cand s-a departat de harul lui Dumnezeu, a fost ca unul care, dupa ce traise in palat, s-a aflat pentru totdeauna afara de el, pe care il vedea numai de departe si plangea. Precum copilul sufera cand se departeaza de mama lui, tot asa si omul sufera si se chinuieste cand se departeaza de Dumnezeu. Departarea omului de Dumnezeu este iad. Diavolul a izbutit sa indeparteze atat de mult pe oameni de Dumnezeu, incat au ajuns la punctul sa se inchine la statui si sa-si jertfeasca pe copiii lor acestor statui. Infricosator! Si unde gasesc diavolii atatia zei ? Zeul Hamos! *… Numai numele sa-l auzi si iti ajunge. Insa cel mai chinuit este diavolul, pentru ca este cel mai departat de Dumnezeu, de dragoste. Si cand pleaca dragostea, acolo ramane iadul. Potrivnica dragostei ce este ? Rautatea, rautatea care este una cu chinuirea.

Unul care este departat de Dumnezeu, primeste inraurirea diavoleasca. In timp ce acela care este aproape de Dumnezeu primeste harul dumnezeiesc. Cine are harul lui Dumnezeu, i se va da si altul. Iar cel ce are putin si dispretuieste, i se va lua si acesta (Lc. 19,26). Harul lui Dumnezeu lipseste de la oamenii contemporani, pentru ca prin pacat au murit izgonind si putinul pe care il aveau. Si cand pleaca harul Dumnezeiesc, se napustesc toti diavolii inlauntrul omului.

Potrivit cu indepartarea lor de la Dumnezeu oamenii simt mahnire si in aceasta viata, iar in cealalta vor trai mahnirea cea vesnica. Pentru ca inca din viata aceasta gusta oricine, intr-o oarecare masura, potrivit cu cat traieste el in legatura cu voia lui Dumnezeu, o parte din bucuria raiului. Sau vom trai o parte a bucuriei raiului de aici si vom merge si noi in rai, sau vom trai o parte a iadului si – Doamne fereste! – vom merge in iad. Raiul e una cu facerea de bine. Iadul e una cu facerea de rau. Face cineva o facere de bine, simte bucurie. Face cineva o strambatate, sufera. Cu cat face mai mult bine, cu atat se bucura mai mult. Cu cat face mai mult rau, cu atat mai multa suferinta aduce sufletului sau. Hotul simte bucurie ? Nu simte nicidecum bucurie. In timp ce acela ce face binele simte bucurie. Daca afla cineva ceva pe drum si-l tine spunandu-si ca e al lui, nu va avea odihna. Nu stie nici cui apartine, nici n-a nedreptatit pe cineva, nici nu-l fura (lucrul) si totusi nu afla odihna. Cu cat mai mult unul cand il fura. Chiar si cand cineva primeste, iarasi, nu simte bucuria ce-o simte atunci cand da. Cum sa simta bucurie cata vreme fura sau nedreptateste ? De aceea, vezi, oamenii facand nedreptate, ce fete au, cum se schimonosesc.

La ce stapan lucrezi de la acela vei lua si plata

Oamenii indepartati de Dumnezeu mereu sunt nemangaiati si de doua ori chinuiti. Cel ce nu crede in Dumnezeu si in viata viitoare, pe langa faptul ca ramane nemangaiat, isi osandeste si sufletul sau vesnic. La ce stapan lucrezi, de la acela vei lua si plata. Daca lucrezi la stapanul cel negru, iti face viata neagra inca de aici. Daca lucrezi pentru pacat, vei fi platit de diavolul. Daca lucrezi pentru virtute, vei fi platit de Hristos. Si cu cat vei lucra mai mult pentru Hristos, cu atat vei straluci mai mult si te vei veseli. Dar noi spunem: “E timp pierdut sa lucram pentru Hristos !”. Insa aceasta este infricosator ! Sa nu recunoastem jertfa lui Hristos pentru om ! Hristos S-a rastignit ca sa ne elibereze de pacat, ca sa innoiasca tot neamul omenesc. Ce a facut Hristos pentru noi ? Si ce facem noi pentru Hristos ?

Lumea vrea sa pacatuiasca si Il vrea si pe Dumnezeu Bun. El sa ne ierte si noi sa pacatuim. Noi adica sa facem orice vrem si Acela sa ne ierte. Sa ne ierte mereu si noi… vioara noastra. Oamenii nu cred, de aceea dau navala la pacat. Tot raul de acolo incepe, de la necredinta. Nu cred in cealalta viata, prin urmare nu iau in considerare nimic. nedreptatesc, isi parasesc copiii… Se fac lucruri… pacate grele. Nici Sfintii Parinti n-au prevazut in Sfintele Canoane astfel de pacate – precum a spus Dumnezeu despre Sodoma si Gomora: “nu cred sa se faca astfel de pacate; sa merg sa vad ?” (Fac. 18, 21).

Daca oamenii nu se vor pocai, daca nu se vor intoarce la Dumnezeu isi vor pierde viata cea vesnica. Omul trebuie ajutat sa priceapa sensul profund al vietii, sa-si revina, sa simta mangaierea Dumnezeiasca. Scopul omului este si sa urce duhovniceste, nu numai sa nu pacatuiasca.

 Citeste si

Inmultirea oamenilor pe Pamant

Cuvant despre un calugăr Martirie care l-a purtat pe Hristos

Mantuirea este sigura doar in Biserica Ortodoxa

Emanciparea femeii din perspectiva crestina

Ortodoxia

Egoismul copiilor

Anarhia democratiei, semnul apropierii antihristului

A avea sau a nu avea copii

Chiar daca monahismul este separat de societate, el are un puternic caracter social

Standard

Esenţa monahismului ortodox este, în mod fundamental, socială (koinonike). Fugind de lume, călugărul caută adevărata sociabilitate, adică comuniunea (koinonia) cu Dumnezeu şi cu aproapele. Această comuniune divino-umană poate fi realizată foarte greu în lume, unde, de obicei, legăturile se realizează pe baze exterioare şi convenţionale.

Pentru a stabili o legătură nemijlocită cu Dumnezeu şi cu aproapele, monahul se luptă prin pocăinţă zilnică, prin asceză, prin ascultare, urmărind să se cureţe de patimile care izvorăsc din iubirea de sine şi formează principalul obstacol în calea unei autentice legături cu Dumnezeu şi cu aproapele. Sfinţii Părinţi au subliniat adesea faptul că cel ce se iubeşte pe sine nu poate să fie nici iubitor de Dumnezeu, nici iubitor de oameni. De aceea, de sine (filavitia) este rădăcina tuturor răutăţilor. Patimile ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu, pe om şi darurile lui Dumnezeu. Dacă le vedem, le vedem pătimaş, adică cu o vedere duhovnicească bolnavă şi contorsionată. Cosmosul este bun. Devine rău pentru noi deoarece îl vedem în mod pătimaş. „Lumea sunt patimile noastre” spune Sfântul Isaac Sirul.

Curăţindu-se de patimi, monahul îşi curăţă ochiul sufletului şi poate să vadă din profunzimea curăţiei sale, în chip nepătimaş, atât pe  semeni, cât şi cosmosul. Astfel, poate să aibă o adevărată comuniune cu oamenii şi să folosească în mod drept lucrurile şi cosmosul.

Este evident că sociabilitatea monahului nu constă într-o stare sufletească sentimentală şi într-o legătură omenească (prietenie, înrudiri, iubire trupească), ci într-o stare harismatică, dar al Sfântului Duh, Care dă ascetului darul curăţirii de patimi.

Câtă vreme eşti plin de iubirea de sine nu vei putea să-i încapi în inima ta nici pe oameni şi nici pe Dumnezeu. Pe cât curăţeşti inima de iubirea de sine, pe atât de mult îi cuprinzi în tine pe fratele tău şi pe Dumnezeu.
Aceste experienţe le dobândeşte monahul după ce depune o asceză până la sânge şi duce o luptă dură.
În textele Sfinţilor Părinţi neptici găsim o antropologie şi o sociologie realiste. Sfinţii Părinţi au scris din experienţa lor proprie şi din lupta pe care au dus-o personal cu patimile şi aşa au cunoscut faptul că omul devine prin patimi tot mai antisocial, câtă vreme prin nepătimire devine tot mai social. Să ne amintim cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Mintea, unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face bună, înţeleaptă, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti. Dar despărţindu-se de Dumnezeu şi lipindu-se de cele materiale, sau se face dobitocească, ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică, războindu-se cu oamenii pentru aceasta” (Cele 400 de capete despre dragoste, I, 52, FR 2, p. 91).

Retragerea monahului nu înseamnă antisociabilitate, după cum nici a vieţui în lume nu înseamnă a fi sociabil. Este un lucru minunat cum monahii care trăiesc retraşi sunt deschişi către fiecare om privindu-l ca pe însuşi chipul lui Dumnezeu, cum cei mai sporiţi şi mai haritofori dintre monahi pot să odihnească pe fiecare om, aşa cum spune şi cuvântul din Gheronticon: „Ai odihnit pe fratele tău, ai odihnit pe Dumnezeu”. Primirea închinătorilor în mănăstiri constituie o dovadă a caracterului social al vieţii mănăstireşti.

Însă monahii îşi exprimă iubirea lor pentru semeni într-un chip şi mai sublim, şi mai mistic: rugându-se pentru ei. Cu cât monahul este mai avansat duhovniceşte, cu atât mai des se roagă pentru cei vii şi pentru cei morţi. Sfântul Siluan Athonitul scrie: „Unii zic că monahii trebuie să slujească lumea ca să nu mănânce pe degeaba pâinea poporului. Dar trebuie bine înţeles în ce constă slujirea lor. Monahul este un om care se roagă şi plânge pentru întreaga lume. Aceasta este principala lui ocupaţie. Cine îl împinge să plângă pentru întreaga lume? Domnul lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El dă monahului iubirea Duhului Sfânt şi această iubire umple inima monahului de durere pentru toţi oamenii pentru că nu sunt pe calea mântuirii cu toţii. Domnul însuşi a fost atât de întristat pentru poporul Său încât S-a dat pe Sine însuşi morţii pe cruce. Dar şi Maica Domnului a avut în inima ei aceeaşi întristare pentru oameni. Şi Fiul ei preaiubit dorea până la sfârşit mântuirea tuturor”.

Aceeaşi sociabilitate exprimă monahii şi prin scrierile lor (de exemplu, Sfântul Nicodim Aghioritul), corespondenţa lor (cum ar fi Cuviosul Daniil Katunakiotul sau Gheron Iosif), prin călătoriile făcute de ei, din ascultare, în comunităţile creştinilor din lume pentru a ţine predici, a spovedi etc.
În anumite situaţii de grea încercare pentru neam – cum ar fi războaiele, prigonirile, înrobirile -, monahii îşi manifestă iubirea lor faţă de semeni prin lucrări folositoare societăţii, aşa cum a făcut Sfânta Filoteia în Atena, în perioada stăpânirii turceşti, sau prin predici care înflăcărează şi susţin credinţa, cum a făcut Sfântul Cosma Etolianul.
Un martor nemincinos al acestui adevăr este istorica Mânăstire a Lavrei care a luat parte Ia Revoluţia din 1821. De asemenea, sfaturile monahilor isihaşti ortodocşi pentru păstrarea credinţei ortodoxe, a limbii şi a naţionalităţii popoarelor ortodoxe în timpul dominaţiei turceşti este bine cunoscută.
Pentru monahi, sociabilitatea nu este ceva care se dobândeşte uşor. Ea este rod al unor lupte continue de ani de zile, fără de care monahul nu poate dobândi harul dumnezeiesc şi nu poate smulge iubirea de sine şi, deci, antisociabilitatea. Când chinoviile ortodoxe şi sinodiile mănăstireşti funcţionează corect, ele devin centre din care iradiază sociabilitatea creştină, după Hristos. La fel, fiecare monah luptător şi fiecare bun creştin devin un astfel de centru.

Scrieri athonite pe teme contemporane, Arhimandritul Gheorghios, Staretul Sf. Manastiri Grigoriu – Athos

Citeste si

„Avaton”-ul Sfântului Munte si hirotonia femeilor

Plansul calugarilor athoniti

Calugarii marilor orase

Prodromita

Psalmul 135 – Simonos Petras, Sf. Munte Athos

Convorbiri cu Parintele Petroniu Tanase

 

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

Standard

Daca cel ce intreaba aceasta ar fi cunoscut rolul si misiunea Bisericii in societate, cu adevarat nu si-ar fi avut rostul aceasta intrebare.

Insa, intrebarea nu este de ce facem un bine in detrimentul altui bine, ci de ce facem ceva rau in detrimentul binelui. Asadar, intrebarea ce arata adevarata cauza a problemei ridicate este defapt “De ce construim bodegi, discoteci, casinouri, sex-shopuri, bordeluri, fabrici de tigari si case de vanzare a drogurilor, in locul constructiei de gradinite, scoli, spitale, parcuri, adaposturi pentru saraci si batrani, si multe, multe altele?!?”. De ce atata risipa de bani, timp si sanatate aruncate pe betii, curvii, preacurvii, jocuri de noroc si patimi, cand iata ca societatea in care traim are nevoie atat de mare de educatie, asistenta medicala si sociala, dar si de sansa unui loc de munca decent!

Pe drept, aceasta este adevarata intrebare, caci oare nu sunt bodegile, cluburile de noapte si celelalte de care spuneam, pentru societate,  asemenea tumorilor si infectiilor din corpul unui om bolnav? Nu ele sunt pricina durerii si lipsurilor unei societati?

Va intrebati unde sunt banii de scoli si de scolarizare? Iata, intrebati mamele a caror soti sunt betivi ordinari si cheltuiesc si cel din urma banut ce i se cuvenea copilului la scoala, pe bautura! Va intrebati unde sunt banii de azile pentru batrani si orfelinate pentru copii? Iata intrebatii pe iubitorii de castiguri usoare si lacomii de bani care ii risipesc prin cazinouri! Va intrebati unde sunt banii de spitale, biblioteci si parcuri pentru joaca? Iata intrebatii pe cei care cheltuie banii pe desfrau prin bordeluri, pe cei care cheltuie banii pe tigari si in discoteci! Acolo sunt banii pentru cele bune si de folos oricui, dar risipiti pentru cele rele in detrimentul tuturor.

 Si singura care lupta impotriva acestor plagi ale societatii este Biserica lui Dumnezeu. Bisericile sunt in societate asemenea leucocitelor din corpul uman. Ele au menirea sa-l despatimeasca pe om, sa-l tina sanatos, departe de boala pacatului, pacatul care este singura cauza a suferintei umane.

Oare sunt prea multe biserici in detrimentul altor nevoi ale societatii? Dar oare sunt de vina limfocitele ca organismul nu-si poate dezvolta organele in mod normal, dobandind astfel lipsuri si infirmitati, sau de vina este tumoarea care consuma toate resursele de care are nevoie organismul, slabindu-l si mai tare? Tot asa stau lucrurile si cu bisericile lui Dumnezeu caci, luptand mereu impotriva imoralitatii, prin ele se mentine si inzdraveneste sanatatea societatii, precum fac limfocitele din organism, pe cand bordelurile, cazinourile, discotecile si celelalte, sunt asemenea tumorilor si infectiilor din corp. Acestea din urma sug societatea de resurse si nu o lasa sa se dezvolte armonios, ci o saracesc si o imbolnavesc pana la epuizare.

Nu Biserica este de vina ca nu sunt gradinite, scoli si spitale mai multe, caci tocmai ea binecuvinteaza, sfinteste si stimuleaza activitatea lor. Biserica ne invata sa avem initiativa binelui, sa ne implicam in societate in mod activ si constructiv! Biserica lui Dumnezeu sădeşte conştiinţa binelui în mintea noastră, ne invaţă să-i iubim pe cei din societate, ne arată pericolele lăcomiei şi egoismul. Biserica insufla frica lui Dumnezeu ca înţelepciune de viaţă, care ne va ajuta să fim cinstiţi, să nu ne răzbunăm, să iertăm, şi să fim înţelegători cu toţi oamenii. O biserică construită astăzi poate aduce 10 spitale si grădiniţe maine. Biserica formează copii de azi, care vor fi oamenii de mâine… Ei vor decide ce să construiască şi cum. Biserica pune în inimele tuturor dorul după Dumnezeu şi după împărăţia cerurilor şi prin asta ne aminteşte tuturor că va veni o vreme când toti ne vom înfăţişa la judecată doar cu faptele noastre fără bogăţii.

De ce credeti ca se straduiesc atat de mult unii sa scoata Biserica si dreapta credinta din sanul scolilor si al liceelor? Cine se straduieste oare sa alunge sanatatea (invatatura Bisericii) din societate, decat boala (imoralitatea umana)? Imoralitatea noastra este de vina, caci ea este generata si intretinuta de toti cei care iubesc rautatea, manifestandu-se in mod fatis prin toate constructiile deprevarii umane, ce le vedem la toate colturile de strada!

Si cum am putea spune ca sunt prea multe biserici construite, cand tocmai in ele ajung sa se reabiliteze si sa se insanatoseasca curvarii, betivii, narcomanii, si toti cei care au cazut victime ale patimilor?! Cum am putea sa ne lipsim de singura noastra sursa de insanatosire sufleteasca? Pe drept am spune ca este inconstient bolnavul care isi arunca perfuzia de la mana, sau cel cu cangrena care refuza tratamentul cu antibiotice.  Asemenea sunt inconstienti si cei care spun ca sunt prea multe biserici, atata timp cat societatea boleste de imoralitate.

Pentru insuficienta si proasta dotare a scolilor, spitalelor si a adaposturilor sociale, de vina  sunt cei care ar fi avut puterea sa le construiasca dar in loc au construit bodegi, discoteci, bordeluri si cazinouri. Dar mai de vina sunt cei care frecventeaza astfel de locuri, intretinand si intinzand si mai mult aceste tumori ale societatii. Insa nu numai acestia sunt de vina, ci si cei care nu au invatat pe cei ai casei sa se fereasca de astfel de locuri, desi era in puterea si raspunderea lor sa o faca. Si in categoria aceasta intram majoritatea dintre noi.

Vrem mai multe scoli, spitale si locuri de joaca pentru tineri? Atunci “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Ev. Matei 6:33)

Doar atunci cand vom cauta dreptatea lui Dumnezeu vom avea si scoli destule, si toate cate trebuiesc, iar copiii abandonati de pe strada ii vom putea numara cu degetele de la o singura mana. Pana atunci, pe drept ne culegem ceea ce semanam.

Preluat de pe ortodoxiatinerilor.ro

Cititi si

Haosul numit INTERNET

De la icoana bizantina la “icoana” Playboy

Existenta lui Dumnezeu

Cat de ortodox este poporul roman?

De ce ingaduie Dumnezeu suferinta?

Drumul sufletului dupa moarte

Unde sa ne cautam jumatatea