Calugarii marilor orase

Standard

Monahismul a luat naştere în pustiul Egiptului, dar a pătruns apoi şi în marile oraşe. Călugării vestitelor cetăţi ale Constantinopolului sau Alexandriei au jucat un rol esenţial în păstrarea dreptei credinţe şi în misiunea bisericii. Adesea, din rândul lor s-au ridicat mari teologi sau membri ai ierarhiei superioare.Ce rol mai au astăzi monahii citadini, cu ce ispite şi, de ce nu?, bucurii au de-a face, puteţi afla din interviul de mai jos realizat cu părintele arhimandrit Teofil Anăstăsoaie, stareţul Schitului Darvari din capitală şi exarhul administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Părinte Teofil Anăstăsoaie, cum ați defini mănăstirea: ca un loc sau ca o stare?

Este, din punct de vedere duhovnicesc, un loc care aduce o stare. Nu e suficient să vieţuieşti într-o mănăstire, să intri fizic în ea, să păşeşti cu piciorul dincolo de pragul ei, dacă nu intri în starea respectivă şi nu ai duhul potrivit locului. Sunt monahi care nu rezistă într-o anumită mănăstire, pentru că nu intră în starea sau în duhul ei. Deci, propriu-zis, ea este şi un loc, dar este şi o stare. Sau, mai bine zis, un loc care trebuie să te ducă către o stare duhovnicească.

Contează unde este acest loc? Fie că e în mijlocul unui oraş sau în creierii munţilor?

În general, monahii, de la începuturile istoriei creştinismului, au ales ca loc de rugăciune – pentru că îndeletnicirea principală a monahului trebuie să fie rugăciunea – locurile mai retrase de lume, pentru a se putea dedica ei. Cu vremea, însă, oraşele s-au extins şi în zilele noastre observăm că multe din mănăstirile care odinioară erau în pădurile de la marginile oraşelor au ajuns să fie acum cuprinse de oraş, de cetate. Aşadar, în general, locurile de mănăstire se căutau unde era pace multă. Dar dacă nu există şi pace lăuntrică, poţi să constaţi că, deși eşti în deşert, în pustie, în sufletul tău nu este linişte. Deci, monahul caută să se liniştească; de aceea locul îl poate ajuta, dar îl şi poate încurca. După `90, într-adevăr, s-a observat o deschidere mai mare a tinerilor către mănăstire. Foarte mulţi au îmbrăţişat viaţa monahală şi, astfel, s-au reînfiinţat mănăstirile mai vechi, închise sau au fost construite mănăstiri noi, ceea ce este un lucru bun. S-a deschis propriu-zis uşa către lume, în sensul bun al cuvântului, dar s-a deschis şi în sensul rău al cuvântului, pentru că lumea a încercat să cotropească, să năvălească în mănăstire.

În căutarea a ce?

Unii în căutarea liniştii duhovniceşti, în căutarea unui echilibru spiritual, în căutarea lui Dumnezeu; alţii, doar în căutarea de lucruri senzaţionale, de lucruri care, ştiu eu?, să le aducă o anumită mulţumire trecătoare. Sunt mulţi turişti care vizitează mănăstirile – şi aici avem exemplul mănăstirilor celebre din nordul Moldovei, unde monahii şi monahiile întâlnesc zilnic numeroase grupuri care vin mai mult să facă fotografii, să afle istoria din vremea respectivă – şi nu toţi înţeleg că un turist este deosebit de un pelerin. Ar fi recomandabil ca mănăstirile noastre să fie pline de pelerini, adică de cei care caută nu doar frumuseţea fizică, nu doar fac o excursie, ci merg să-L caute pe Dumnezeu.

Acest fenomen schimbă profilul monahului?

Ar trebui să nu-l schimbe, însă este o greutate în plus. Am menţionat că viaţa monahului este, trebuie să fie, o viaţă de rugăciune. Dacă nu ai vremea necesară sau nu-ţi faci timp pentru ea, poţi să constaţi, la un moment dat, că ai axat priorităţile tale pe ceva care nu este important. De pildă, spuneaţi de mulţimea de vizitatori care vin în mănăstiri, care, de multe ori, pot să fie un prilej de risipire pentru monah. Dacă vei sta numai cu poarta deschisă, uitând de propriul tău program de rugăciune, există riscul să devii tu însuţi un monah laicizat, care uită rolul său. Însă, în general, mănăstirile au atenţia sporită asupra acestui lucru. Chiar și cele care au foarte mulţi turişti dublează ascultările lor în slujba oamenilor cu un program liturgic riguros, adică cu Liturghie zilnică, dacă se poate, sau cu Cele Şapte Laude, care sunt scheletul de rugăciune necesar unui monah.

Dacă monahul nu se roagă, mai poate fi numit monah?

Numele de monah vine de la monos, care înseamnă nu „singur”, ci „unificat lăuntric cu Dumnezeu”. Rugăciunea e cea care te unifică cu Dumnezeu. Altfel nu te mai poţi numi monah, ci doar un purtător de veşminte monahale, cum spunea un vestit duhovnic al nostru. Probabil că şi această stare există şi e dureroasă pentru cei care o gustă, dar trebuie să încercăm să ne ferim de ea şi, cât se poate, să păstrăm legătura în rugăciune cu Dumnezeu, pentru că alt­fel, cum am spus, devenim doar nişte purtători de haine negre.

Ce caută omul în mănăstire? Dumneavoastră de ce aţi intrat în mănăstire?

Alegerea aceasta se face după o analiză foarte atentă a conştiinţei. Este o chemare pe care Dumnezeu o face. Aşa cum aleg unii să-şi întemeieze familia şi-i poţi întreba: „Ce te-a făcut să alegi, dintre atâtea persoane pe care le-ai avut în jur, tocmai pe soţia sau soţul tău? Nu erau alte persoane mult mai frumoase, mai înţelepte? De ce tocmai acea persoană?”. Ei, bine, răspunsul probabil va fi: „Pentru că aşa am simţit!”. Vă spun acelaşi lucru şi despre calea monahală: este o chemare a dragostei lui Dumnezeu, căreia îi răspunzi cu sufletul, pentru că aşa simţi şi pentru că este o schimbare a adâncului din tine căreia nu-i poţi rezista.

Sigur că am spus că, după `90, a existat o mare deschidere a tinerilor faţă de monahism, care astăzi, din păcate, se constată că nu mai este în aceiaşi parametri. De pildă, mănăstirile de astăzi primesc din ce în ce mai puţini vieţuitori sau noi fraţi. Şi cred că există o explicaţie prin faptul că există o bunăstare din ce în ce mai accentuată, în ciuda crizei care, în ultimii ani, încearcă întreaga lume. Oamenii sunt atraşi de mirajul câştigului foarte uşor, o viaţă care să-ţi ofere de toate, în contrast cu viaţa monahală, care te cheamă la o asceză, la renunţare, la a omorî omul cel vechi, poftele şi plăcerile acestea şi la a încerca să te dăruieşti lui Dumnezeu şi semenilor tăi, lucru foarte greu de făcut. Alegerea aceasta e grea pentru că vrăjmaşul ştie să-şi vândă foarte bine marfa şi prezintă numai lucrurile frumoase, ca o haină atrăgătoare, pe care tinerii o îmbracă cu repeziciune. Constată însă cu tristeţe, mai târziu, că s-au păcălit sau că nu este aşa cum au crezut, dar e greu să se mai reîntoarcă la glasul cel dintâi.

Ca duhovnic, pot să dau mărturia faptului că sunt mulţi tineri care îşi pun problema îmbrăţişării vieţii monahale, dar sunt foarte puţini cei care au şi curajul să ia această decizie. Chiar mulţi dintre ei rămân nici căsătoriţi, nici în lume, rămân oarecum într-o continuă căutare, care-i macină lăuntric. Nu sunt liniştiţi. Dacă nu iei o decizie la momentul potrivit al tinereţii, după aceea constaţi că timpul trece şi nu poţi să-ţi pui în lucrare talanţii pe care Dumnezeu ţi i-a dat. De aceea ne rugăm ca Dumnezeu să lumineze cât mai mult pe tinerii noştri, pe cei care îşi doresc să urmeze această cale, dar s-o facă în acord cu glasul acesta al sufletului, al adâncului. Să fie răspunsul lor sincer şi corect la chemarea lui Dumnezeu, iar nu făcută alegerea din alte considerente omeneşti.

Mi-amintesc de doi prieteni care s-au dus la Părintele Sofian Boghiu să-i ceară sfatul. Voiau să meargă în mănăstire, dar în creierii munţilor. Şi părintele, foarte înţelept, le-a spus: „Dacă puteţi face faţă pustiului din Bucureşti, puteţi merge apoi în pustiul pe care vi-l doriţi”. Cu siguranţă, Părintele Sofian se referea la această bunăstare – pustiul din Bucureşti – şi toate tentaţiile. Dar o dată ce ai intrat în mănăstire, care sunt rădăcinile pe care trebuie să le prinzi în mănăstire?

Odată ce ai păşit pragul mănăstirii cu hotărârea de a rămâne în mănăstire, se declanşează un război nevăzut, pe care îl găsim descris în literatura ascetică. Ei bine, acest război nu încetează. Cea mai mare luptă pe care o dă întâi vrăjmaşul cu un tânăr care vrea să-şi dăruiască viaţa lui Dumnezeu este aceea de a-i întoarce mintea în lume. Şi după ce reuşeşte acest lucru, va încerca să-l scoată din mănăstire. Însă această luptă nu este la cheremul duhurilor rele şi, din fericire, avem arme duhovniceşti cu care să-i stăm împotrivă. Argumentul cel mai puternic pe care poate să-l aibă sau să şi-l pună în minte, în suflet, un monah ca să rămână în mănăstire, este faptul că odată cu taina călugăriei pe care o primeşte, el a murit. Haina neagră pe care o îmbracă este tocmai adeverirea faptului că el este un om care a murit, de bună-voie, pentru lume.

Există şi latura cealaltă – a bunătăţilor sau a binecuvântărilor pe care Dumnezeu le trimite celor care fac acest pas – iar gustarea din acestea este un argument foarte puternic şi o întărire care-l face pe monah să treacă peste momentele de cumpănă. Un părinte spunea că ispita nu trebuie refuzată, ci trebuie primită, pentru că îţi arată care este slăbiciunea ta. Acolo unde te atacă ea înseamnă că este o uşă la care tu trebuie să pui întărire. Şi dacă reuşeşti să-ți întărești punctul acela, cu siguranţă că vei merge mai departe.

Ce înseamnă mort pentru lume? Este monahul complet rupt de lume? El e acuzat că nu face nimic, că e scursura societăţii, că mănâncă degeaba.

Cea mai importantă lucrare a monahului este rugăciunea pentru lume. Iar înţelesul morţii pentru lume, de fapt, este acela de a muri păcatului, plăcerilor, lumii în sensul negativ. Termenul lume, de altfel, are două înţelesuri. Mântuitorul spune, la un moment dat: „Voi sunteţi lumina lumii”. Lumen înseamnă „lumină”. Rădăcina cuvântului lume poate fi legată de termenul „lumină”. Putem vedea, aşadar, în lume, lumina. Mântuitorul le spune ucenicilor: „Voi nu mai sunteţi din lume. Pe voi v-am ales din lume”. Aşa şi monahul este ales din lume, dar nu se mai întoarce în ea în sensul acesta negativ, al plăcerilor, al răutăţilor. Deci, monahul este cel care se desparte de patimile, de răutăţile lumii, dar, în acelaşi timp, paradoxal, el nu o părăseşte, ci o îmbrăţişează în rugăciune. N-o îmbrăţişează pătimaş, ci cu un dor sfânt. Sfântul Vasile cel Mare spune că dacă ar lipsi rugăciunea monahilor pentru lume, Dumnezeu ar grăbi sfârşitul ei. Aceasta este îndatorirea primordială a lor. Gândiţi-vă, de pildă, într-un oraş, la o anumită oră a nopţii, când monahii pleacă la biserică spre a-şi face rugăciunea de noapte – miezonoptica. În acel moment în oraş sunt foarte multe răutăţi, însă cineva se roagă pentru întreaga cetate. Este o lucrare duhovnicească de care nu ne dăm seama decât dacă avem ochi duhovnicesc şi cunoaștem şi latura nevăzută a lumii.

Aşadar, lumea este dependentă de rugăciune, în primul rând de rugăciunea monahului. Dar vreau să vă dau exemplul ţărilor din vest, unde oamenii o duc foarte bine din punct de vedere material, dar unde nu prea mai sunt mănăstiri, au fost desfiinţate, mai ales în lumea protestantă.

Nu ştiu dacă o duc chiar foarte bine. Ceea ce vedem noi la nivelul bunăstării poate să fie ceva înşelător. Există însă o directă legătură între bunăstarea Occidentului şi dispariţia mănăstirilor şi a vieţii de rugăciune. Atunci când a sporit bunăstarea, a slăbit flacăra duhovnicească. Pe de altă parte, Orientul, care a fost întotdeauna o parte a lumii mai lipsită de aceste bogăţii materiale, a avut un ataşament mai puternic faţă de valorile spirituale şi mai ales faţă de viaţa duhovnicească. Chiar şi dacă am vorbi nu doar de creştinism – vă rog să observaţi că lumea arabă este foarte religioasă. Explicaţia primordială este faptul că oamenii sunt foarte sărmani, foarte săraci. Ei nu au decât pe Dumnezeu deasupra şi câteva bunuri, o colibă, soarele care arde şi nisipul. În rest nu au nimic. De aceea, singurul lor sprijin este Dumnezeu. Dacă am face un exerciţiu al minţii, cum ar arăta lumea Orientului dacă ar fi avut acces la bunăstarea şi la organizarea Occidentului, probabil am constata acelaşi proces al răcirii duhovniceşti, al golirii mănăstirilor de care spuneţi că se observă în Apus. De aceea, ideal ar fi să existe un echilibru între bunăstare şi viaţa duhovnicească. Însă omul, fiind supus păcatului, mai uşor alege bunăstarea decât viaţa duhovnicească. Aşadar şi criza, uneori, are rolul ei de la Dumnezeu: să reînvăţăm să ne rugăm. Când este încercat, omul îşi dă seama că, de fapt, ajutorul vine de la Dumnezeu. Acesta este, poate, rolul mănăstirilor din oraş: să-i înveţe pe oameni să se roage, să-şi readucă aminte de Dumnezeu.

Aminteaţi la început că, odinioară, mănăstirile erau în pustie şi că acum lumea a devenit o pustie. E adevărat şi acest lucru – pustie în sensul de loc în care nu mai găseşti nimic care să bucure viaţa lăuntrică, duhovnicească. Şi mănăstirile din oraşe sunt, într‑adevăr, chemate astăzi ca, într-o lume pustiită, să readucă această bucurie a prezenţei lui Dumnezeu. Şi constatăm că acest lucru se petrece. Dacă veţi merge la mănăstirile din marile oraşe, veţi observa că biserica şi curtea lor sunt pline de credincioşi. Nu că ar exista o competiţie între mănăstire şi bisericile de enorie, pentru că Liturghie se săvârşeşte în toate aceste locuri. Dar mănăstirea, prin faptul că are un anumit program de rugăciune zilnic, pentru faptul că obştea monahilor locuieşte şi vieţuieşte în acelaşi loc, imprimă locului din duhul lor, duh pe care cei care trec pragul acestor mănăstiri îl simt.

 lumeacredintei.com

Citeste si

Parintele Ioan Larion Neagoe de la Sihastria Raraului

Existenta lui Dumnezeu

Despre mandrie

Definitia catolicismului

Zodiacul si ortodoxia

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s