Tag Archives: ortodoxie

Romanilor le este rusine cu Hristos?

Standard

Suntem o țară majoritar creștin-ortodoxă dar abia câteva procente din totalul populației își mărturisește credința în Dumnezeu prin fapte, restul calcă pragul bisericilor doar la botez, cununie, înmormântare și la Îniverea Domnului.

La nivel oficial în România nu se mai vorbește despre Dumnezeu, despre Iisus Hristos, Domnul nostru. Numele lui Hristos este pomenit doar în slujbele Bisericii, în predicile de la amvon și în întâlniri sporadice. În rest, liniște, deplină.

În Parlamentul României, în instituțuia Președintelui României, în Guvern, în primării, în prefecturi, în tribunale, în judecătorii, la Curtea de Apel, la Curtea Constituțională, și în toate instituțiilr statului român nu se mai vorbește de Iisus Hristos. Politicienii nu se mai raportează în ceea ce fac la poruncile lui Dumnezeu, la Evanghelia Mântuitorului Hristos, ci urmează orbește ”valorile europene”.

Nici Sfântul Sinod nu se mai raportează la Iisus Hristos ca la modelul suprem pe care trebuie să-L urmeze în faptă, în cuget, în smerenie și jertfă, ci îl percepe doar ca un Dumnezeu ce stă departe, un Dumnezeu ce a dat în mâna lor toată conducerea Bisericii.

Nici Sinodul nu mai are curaj să vorbească public, în fața românilor, despre mizeria valorilor europene, despre puzderia de păcate și nelegiuri pe care ni le împropriem aderând la o cultură păgână.Europa, astăzi, deși botezată, l-a lepădat pe Hristos în mod oficial. Europa este mai păgână decât înainte de a fi creștinată, căci deși a primit atâta mulțime de daruri de la Hristos, s-a întors iarăși în păcatul ei, fiind căderea cea de pe urmă mai rea decât cea dintâi, cum spune Sfânta Scriptură.

Mint fraților, cei ce zic că au credință și prețuiesc credința, dar nici nu respiră, nici nu scriu, nici nu cugetă, nici nu vorbesc, nici nu lucrează, nici nu simt întru Dumnezeu. În această epocă europeană a istoriei, Dumnezeu este la muzeu. Nu se găsește în viață, nici în natură, nici în societate, nici la curțile ocârmuitorilor, nici în Biserici, nici în istorie, ci la muzeu, numai la muzeu. Dar Dumnezeu nu vrea să fie lăsat la muzeu, ca un exponat. De aceea El lovește. Nu lovește des, ci rar. Dar și când lovește, atunci mii și mii de oameni cad în mormânt precum frunzele galbene pe pământ.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, 1945).

Astăzi mass-mediat și oamenii politici flutură înaintea poporului ”valorile europene” și visul unui trai occidental, dar nu ne spun care este prețul asimilării acestora.

Unde sunt conducătorii României care veneau în fața poporului și spuneau cu curaj că singura izbăvire a neamului nostru este Iisus Hristos, singurul dătător de Viață, singurul Doctor al bolilor omenești, singurul care poate rezolva toată problemele lui, singurul care poate scoate diavolii răutății din oameni!?

Traiul greu al românilor se datorează zgârceniei lor, hoției lor, lăcomiei după bani și putere… România are resurse naturale destule încât să trăim mai bine decât cel mai bogat popor al lumii.

România l-a avut pe Hristos. Unii români îl mai ai pe Hristos.

Dar la nivel oficial, România l-a exclus pe Dumnezeu din ecuație viitorului ei. De ce? Vă dau un singur argument:

Copiii Românei creștin-ortodoxe, cu mii de biserici și mănăstiri care-L slăvesc pe Hristos, învață în școli despre omul care se trage din maimuță, despre Universul care s-a creat singur, despre o natură fascinantă care a ajuns la acest stadiu prin evoluție, prin selecție naturală… și multe alte „neghiobii”, așa cum le numește Cuviosul Paisie Aghioritul. Școala din România, în afară de firava oră de religie, l-a dat pe Dumnezeu la o parte din educația copiilor ei, deși paradoxal încă Îl propovăduiește pe Dumnezeu în biserici.

România, la nivel oficial este un stat care-și dorește ca viitorii ei cetățeni, copiii de astăzi, să nu știe nimic despre Dumnezeu, creatorul Munților Carpați, Făcătorul Câmpiei Bărăganului, a Dunării, a Deltei, a minunatelor peisaje pitoreștei, a peșterilor și a întregului cadru natural românesc. România își dorește să fie un stat păgân, așa cum Europa este astăzi.

Dumnezeu este un subiect incomod pentru toți, căci ne cere să ne lepădăm păcatele.

Deciziile politice privind viitorul României nu se mai iau în funcție de credința și tradițiile poporului nostru, ci în funcție de interesele economice, chiar dacă acestea ne otrăvesc apele, ne poluează aerul, ne infectează copiii cu pornografie, ne robesc oamenii în fața monitoarelor la birouri, ne spală pe creier cu o propagandă păgână, ne distrug conștiința națională, și ne reduc la tăcere, cerșind doar cele ale trupului.

România Ortodoxă se leapădă de Hristos la nivel oficial, și aderă la valorile unei Europe care și-a pus pe piedestalul valorilor ei: banul și cultura.

România, cea care fascinează inimile și ochii occidentalilor prin mănăstirile ctitorite de voievozii care s-au închinat sincer lui Hristos, nu-și mai recunoaște valoarea ei fundamentală.

România este a lui Hristos. România este creștină. Și dacă noi românii ne vom îndepărta de Hristos, Mântuitorul lumii, vom suporta toate consecințele, iar Dumnezeu își va întoarce fața de la noi, și vom ajunge sclavi păcatelor noastre și sclavi ai Europei.

Românilor, mai știți cine este Hristos?

Este Cel care vă botează copiii și vi-i redă plini de har și de darurile Duhului Sfânt!

Este Cel care vă cunună tinerii, și vi-i unește strâns în familii pentru a-i ajuta să meargă pe drumul greu și strâmt al mântuirii!

Este Cel în care nădăjduiți ca morții voștri să dobândească Împărăția Cerurilor!

Este Cel care vă sfințește casele și mașinile, pentru a vă feri de tot răul!

Este Cel în care nădăjduiți atunci când sunteți bolnavi și cădeți în mari necazuri!

Este Cel care împodobește toate bisericile parohiilor și ale mănăstirilor cu sfinți și cu chipul preacurat al Său și al Maicii Sale!

Este inspirația țăranului român care ne-a lăsat o moștenire atât de frumoasă!

Hristos este totul pentru România! Dar România l-a lepădat oficial pe Hristos!

Mai marii României nu se mai sfătuiesc în deciziile lor cu Cel PreaÎnalt, cu Domnul Domnilor, ci merg duși de nas de bani și interese.

O, românilor treziți-vă! Citiți istoria lumii, și vedeți că toți câți au nădăjduit în marile imperii, în marii conducători, în oameni politici, filozofi, ingineri, economiști, în mass-media sau mari corporații., și în final au ajuns să le pară rău și să-și blesteme zilele.

Nădăjduiți în Hristos în tot ceea ce faceți! Cereți ajutorul lui Hristos pentru toate probleme voastre!

Nu mai așteptați ajutor de la Europa, căci Europa vrea să vă jefuiască beciurile, cămările și tot ce aveți mai bun în casele și în mințile voastre.

Europa nu-L mai recunoaște pe Dumnezeu și nu mai crede că omul are suflet veșnic. Pentru Europa, omul are doar trup. Pentru Europa nu mai există Înviere din morți și Judecata lui Hristos, pentru Europa există doar bani, bani, bani, bani și iar bani… îmbrăcați în diferite valori europene.

Românilor, treziți-vă! Europa vă jefuiește sufletul!

Nu vă ajută nici împăratul, nici regele, nici cneazul, nici despotul, nici voievodul, ci numai Eu, care în mâini țin toate marginile pământului, zice Domnul Dumnezeu, Ziditorul tău. Recunoașteți-Mă pe Mine și Eu vă voi recunoaște pe voi. Proslăviți-Mă pe Mine și Eu vă voi proslăvi pe voi. Fiți oamenii Mei, și eu vă voi fi Dumnezeu. Acum și în vecii vecilor. Amin.” (cuvinte ale Sfântului Nicolae Velimirovici, scrise în lagărul de la Dachau în anul 1945. Prin Fereastra Temniței, Editura Predania, pagina 163).

Preluat de pe ortodoxiatinerilor.ro

Citeste si

Atacurile presei din Romania impotriva bisericii

Lacrimi

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

„Avaton”-ul Sfântului Munte si hirotonia femeilor

Botezul prin afundare

Petre Tutea, Cuvantul care zideste

Mihai Viteazul, catre catolici…

Standard

 “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra”.

Marturie a Sfantului Ierarh Petru Movila despre Dreptcredinciosul voievod Mihai Viteazul

 Cind Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad [Alba Iulia], si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfintului Duh, pe care si cu fapta sintem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

 Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decit cu cuvintul sfintelor scripturi”. El le-a zis: “In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramine nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu totii intr-un glas: “Bine, bine, sa fie asa!”.

 Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu luminari si candele. Si, ajungind la locul pregatit, au savirsit marea sfintire a apei, rugindu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot in piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita in cite un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe amindoua parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usile, le-au pecetluit si au plecat.

 In fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis: “Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarita. Sa mergem la biserica si, desfâcind pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-si pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”.

 Domnitorul, deci, chemindu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizind usile, au intrat cu totii. Mai intii, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicind: “Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfinta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfint si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfintului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea ei sa vada toti ca numai in biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevarata si harul cel adevarat al Sfintului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfintului Duh, acum, si pururi, si in vecii vecilor, Amin!”. Ridicindu-se si cintind: “Doamne, Lumina mea si Mintuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitindu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decit inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care strigat, zicind: “Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”. Si a zis catre toti: “Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atitea zile, raminind nestricata datorita harului Sfintului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”.

 Iar latinii, rugindu-se si facind slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a implut de duhoare, ca s-au inspaimintat toti latinii si au strigat cu uimire: “Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a miniat pe noi si ne-a imputit apa”.

 Si astfel, facuti de ocara, latinii si cu preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut o mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa.

 Toti locuitorii tarii Ardealului, cu juramint, s-au aratat bucurosi sa zideasca biserica si sa n-o darime niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea (dar nu in oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie darimata, ci linga oras, aproape de zidul cetatii, intr-un loc frumos) si, dupa ce a zidit-o, a inchinat-o “…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera pina atunci in alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, barbat blind, virtuos si sfint, care, traind acolo in mare sfintenie, s-a invrednicit sa capete harul facerii de minuni. Dupa ce a murit, trupul lui a ramas si pina astazi neputrezit si bine mirositor, facind multe minuni pentru cei ce vin cu credinta la racla lui, intru slavirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstirea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Lui Cel fara de inceput si cu preasfintul, preabunul, de viata datatorul Duh Sfint al Lui, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!

 Si cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiset muntenesc si le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au vazut cu ochii lor, dar mai ales de la parintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al tarii Ungro-Vlahiei, si de la Dragomir, marele pitar al aceleiasi tari.

Petru Movila, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mina proprie

Citeste si

Definitia catolicismului

Rabdarea

Adevarul despre pilula contraceptiva

Plansul calugarilor athoniti

Filioque

Duhovnici Romani despre Ecumenism

Balada Sfintilor Martiri Brancoveni

Realismul

Semnul Sfintei Cruci

Standard

Semnul Sfintei Cruci se face astfel: îndoim înlăuntru şi lipim de podul palmei drepte degetul mic şi inelarul, apoi împreunăm la un loc vârfurile degetelor gras, arătator şi mijlociu de la aceeaşi mână şi cu ele astfel împreunate ne însemnăm pe frunte, pe piept, pe umărul drept şi pe umărul stâng.

Orice rugăciune se începe cu rostirea: «În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin»; însoţită de semnul Sfintei Cruci, astfel: când zicem: «În numele Tatălui…» ne însemnăm pe frunte; când zicem: «Şi al Fiului» ne însemnăm pe piept; când zicem: «Şi al Sfântului Duh», ne însemnăm pe umărul drept întâi şi apoi pe cel stâng; şi încheiem zicând: «Amin».

Însemnarea cu semnul crucii este o deprindere creştinească foarte veche: chiar din timpul Sfinţilor Apostoli. Facem semnul crucii însoţind orice rugăciune rostită cu glas tare sau în gând şi când trecem pe lângă biserică, pe lângă troiţă; când începem şi când sfârşim un lucru, ori, cum spune Tertulian († 240): «La fiecare pas şi la fiecare faptă ne însemnăm… cu semnul Sfintei Cruci».

Când facem semnul Sfintei Cruci, să cugetăm la mărirea Celui Preaînalt, în numele Căruia îl facem. Drept aceea, să nu facem semnul Sfintei Cruci în grabă, oricât de mult am fi zoriţi de treburi. După felul cum facem crucea văd ceilalţi oameni cam ce loc are în inima noastră Dumnezeu.

Făcând semnul Sfintei Cruci, mărturisim credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit pe cruce, şi credinţa într-un Dumnezeu în trei ipostasuri.

Într-adevar, când facem semnul Sfintei Cruci, rostind numele celor trei ipostase: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, mărturisim un singur Dumnezeu în trei feţe dumnezeieşti; iar semnul crucii ne aduce aminte că Fiul lui Dumnezeu, făcut om, ne-a mântuit răstignindu-Se pe cruce. Aşadar, semnul Sfintei Cruci este oarecum o învăţătură pe scurt a credinţei creştine. Biserica cinsteşte cu multă evlavie Sfanta Cruce: trei zile pe an (14 septembrie, duminica a treia din Paresimi şi 1 august) sunt închinate cinstirii Sfintei Cruci. Crucea, făurită din lemn sau din metal, frumos lucrată şi împodobită, nu lipseşte de pe nici o sfântă masă, din nici o biserică în care se slujeşte Sfânta Liturghie. De asemenea nu lipseşte niciodată de pe creştetul turlelor bisericilor şi al clopotniţelor; iar în cimitirele noastre, cei răposaţi aşteaptă învierea morţilor sub ocrotirea Sfintei Cruci. Vasele şi odăjdiile sfinţite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci; multe biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărţile bisericeşti sunt pline de tot felul de cântări în cinstea Sfintei Cruci. În multe locuri crucea este aşezată la fântânile cu apă de băut şi la răspântiile drumurilor. În sfârşit, şi fapt foarte însemnat: a doua venire a Mântuitorului, când va veni să judece viii şi morţii, va fi prevestită prin arătarea „semnului Fiului Omului pe cer” (Matei 24, 30), adică a crucii.

Însemnându-ne cu semnul Sfintei Cruci dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă ea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu şi om (Efes. 2, 16); ea ne ocroteşte împotriva bântuielilor necuratului, ca şi împotriva multor rele sufleteşti şi trupeşti. Semnul Sfintei Cruci este prin el însuşi o binecuvântare dumnezeiască, iar «binecuvântarea este împărtăşitoare de sfinţenie, care alungă relele şi aduce binele», spune canonul 27 al Sfântului Vasile cel Mare.

1. Crucea ocroteşte de relele trupeşti. Semnul crucii a cruţat de nimicire pe cei întâi născuţi ai Israelului, fiindcă semnul făcut pe stâlpii şi pe pragurile uşilor, pe lângă care îngerul morţii a trecut fără să bată (Ies.12, 7, 27), închipuia semnul crucii. Semnul crucii era semnul care vindecă pe cei muşcaţi de şerpi, fiindcă şarpele de aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitându-se la el (Num. 31), preânchipuia semnul Sfintei Cruci (Ioan 3, 14).

2. Crucea alungă diavolii. Precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi dracul fuge de crucea care îi aminteşte că prin ea a fost biruit. «Crucea, zice Sf. Ioan Damaschin, este pavăză, armă şi semn de biruinţă împotriva diavolului»; iar Biserica noastră cântă: «Doamne armă asupra diavolului crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezând a căuta spre puterea ei…».

3. Semnul Sfintei Cruci, închipuind însăşi crucea lui Hristos, ocroteşte de uneltirile necuratului. Prin acest semn s-au eliberat creştinii de sub stăpânirea păgână. În anul 312 împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris: «În acest semn vei învinge!». Atunci el, punând acest semn pe steagurile şi armatele castei sale, a ieşit biruitor din lupta cu Maxenţiu. Rostirea «În acest semn învingem!» se potriveşte foarte bine şi semnului crucii cu care noi ne închinăm; că singură pomenirea crucii lui Hristos pune pe fugă pe vrăjmaşii nevăzuţi şi ne întăreşte împotriva uneltirilor lor: «Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se apropie de voi, văzând pe faţa voastră armele care l-au doborât, această sabie sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o». Mulţi sfinţi obişnuiau să alunge gândurile rele din cugetul lor făcând numaidecât semnul crucii şi tot cu semnul crucii dărâmau creştinii idolii şi capiştile lor, în timpul prigoanelor.

Putem face semnul crucii oricând, dar mai ales înainte şi după rugăciune, la culcare şi la sculare, înainte şi după masă, la intrarea şi ieşirea din casă, înainte de începerea şi după încetarea oricărui lucru şi cu osebire când ispita dă năvală asupra noastră; într-un cuvânt, în toate împrejurările.

Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca să agonisim binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ziua întreagă; îl facem înainte de culcare, spre a alunga din mintea noastră tot gândul pătimaş, pentru o noapte liniştită; îl facem înainte de rugăciune, spre a fi feriţi de împrăştierea şi fuga gândului de la rugăciune; îl facem înainte de a începe lucrul şi după ce l-am terminat, spre a cere ajutor, întâi, lui Dumnezeu şi pe urmă, spre a-I mulţumi pentru ajutorul dat. Tertulian (160-240) mărturiseste că cei dintâi creştini, ca şi cei din vremea lui, obişnuiau să se închine făcând semnul crucii: «Înainte şi în timpul treburilor, intrând şi ieşind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, noi ne însemnăm fruntea cu semnul crucii». Cine capătă deprinderea să se însemneze în toate împrejurările cu semnul Sfintei Cruci se poate spune că împlineşte cu prisosinţă cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). Deci, să nu ne ruşinăm de crucea lui Hristos.

 Extras din Invatatura de credinta Crestina Ortodoxa

Citeste si

Taina Sfantului Maslu

Parastasele, pomenirea mortilor in Biserica Ortodoxa

Practici necanonice in Biserica Ortodoxa

Botezul prin afundare

Cum stam in biserica

Postul

Calugarii marilor orase

Standard

Monahismul a luat naştere în pustiul Egiptului, dar a pătruns apoi şi în marile oraşe. Călugării vestitelor cetăţi ale Constantinopolului sau Alexandriei au jucat un rol esenţial în păstrarea dreptei credinţe şi în misiunea bisericii. Adesea, din rândul lor s-au ridicat mari teologi sau membri ai ierarhiei superioare.Ce rol mai au astăzi monahii citadini, cu ce ispite şi, de ce nu?, bucurii au de-a face, puteţi afla din interviul de mai jos realizat cu părintele arhimandrit Teofil Anăstăsoaie, stareţul Schitului Darvari din capitală şi exarhul administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Părinte Teofil Anăstăsoaie, cum ați defini mănăstirea: ca un loc sau ca o stare?

Este, din punct de vedere duhovnicesc, un loc care aduce o stare. Nu e suficient să vieţuieşti într-o mănăstire, să intri fizic în ea, să păşeşti cu piciorul dincolo de pragul ei, dacă nu intri în starea respectivă şi nu ai duhul potrivit locului. Sunt monahi care nu rezistă într-o anumită mănăstire, pentru că nu intră în starea sau în duhul ei. Deci, propriu-zis, ea este şi un loc, dar este şi o stare. Sau, mai bine zis, un loc care trebuie să te ducă către o stare duhovnicească.

Contează unde este acest loc? Fie că e în mijlocul unui oraş sau în creierii munţilor?

În general, monahii, de la începuturile istoriei creştinismului, au ales ca loc de rugăciune – pentru că îndeletnicirea principală a monahului trebuie să fie rugăciunea – locurile mai retrase de lume, pentru a se putea dedica ei. Cu vremea, însă, oraşele s-au extins şi în zilele noastre observăm că multe din mănăstirile care odinioară erau în pădurile de la marginile oraşelor au ajuns să fie acum cuprinse de oraş, de cetate. Aşadar, în general, locurile de mănăstire se căutau unde era pace multă. Dar dacă nu există şi pace lăuntrică, poţi să constaţi că, deși eşti în deşert, în pustie, în sufletul tău nu este linişte. Deci, monahul caută să se liniştească; de aceea locul îl poate ajuta, dar îl şi poate încurca. După `90, într-adevăr, s-a observat o deschidere mai mare a tinerilor către mănăstire. Foarte mulţi au îmbrăţişat viaţa monahală şi, astfel, s-au reînfiinţat mănăstirile mai vechi, închise sau au fost construite mănăstiri noi, ceea ce este un lucru bun. S-a deschis propriu-zis uşa către lume, în sensul bun al cuvântului, dar s-a deschis şi în sensul rău al cuvântului, pentru că lumea a încercat să cotropească, să năvălească în mănăstire.

În căutarea a ce?

Unii în căutarea liniştii duhovniceşti, în căutarea unui echilibru spiritual, în căutarea lui Dumnezeu; alţii, doar în căutarea de lucruri senzaţionale, de lucruri care, ştiu eu?, să le aducă o anumită mulţumire trecătoare. Sunt mulţi turişti care vizitează mănăstirile – şi aici avem exemplul mănăstirilor celebre din nordul Moldovei, unde monahii şi monahiile întâlnesc zilnic numeroase grupuri care vin mai mult să facă fotografii, să afle istoria din vremea respectivă – şi nu toţi înţeleg că un turist este deosebit de un pelerin. Ar fi recomandabil ca mănăstirile noastre să fie pline de pelerini, adică de cei care caută nu doar frumuseţea fizică, nu doar fac o excursie, ci merg să-L caute pe Dumnezeu.

Acest fenomen schimbă profilul monahului?

Ar trebui să nu-l schimbe, însă este o greutate în plus. Am menţionat că viaţa monahului este, trebuie să fie, o viaţă de rugăciune. Dacă nu ai vremea necesară sau nu-ţi faci timp pentru ea, poţi să constaţi, la un moment dat, că ai axat priorităţile tale pe ceva care nu este important. De pildă, spuneaţi de mulţimea de vizitatori care vin în mănăstiri, care, de multe ori, pot să fie un prilej de risipire pentru monah. Dacă vei sta numai cu poarta deschisă, uitând de propriul tău program de rugăciune, există riscul să devii tu însuţi un monah laicizat, care uită rolul său. Însă, în general, mănăstirile au atenţia sporită asupra acestui lucru. Chiar și cele care au foarte mulţi turişti dublează ascultările lor în slujba oamenilor cu un program liturgic riguros, adică cu Liturghie zilnică, dacă se poate, sau cu Cele Şapte Laude, care sunt scheletul de rugăciune necesar unui monah.

Dacă monahul nu se roagă, mai poate fi numit monah?

Numele de monah vine de la monos, care înseamnă nu „singur”, ci „unificat lăuntric cu Dumnezeu”. Rugăciunea e cea care te unifică cu Dumnezeu. Altfel nu te mai poţi numi monah, ci doar un purtător de veşminte monahale, cum spunea un vestit duhovnic al nostru. Probabil că şi această stare există şi e dureroasă pentru cei care o gustă, dar trebuie să încercăm să ne ferim de ea şi, cât se poate, să păstrăm legătura în rugăciune cu Dumnezeu, pentru că alt­fel, cum am spus, devenim doar nişte purtători de haine negre.

Ce caută omul în mănăstire? Dumneavoastră de ce aţi intrat în mănăstire?

Alegerea aceasta se face după o analiză foarte atentă a conştiinţei. Este o chemare pe care Dumnezeu o face. Aşa cum aleg unii să-şi întemeieze familia şi-i poţi întreba: „Ce te-a făcut să alegi, dintre atâtea persoane pe care le-ai avut în jur, tocmai pe soţia sau soţul tău? Nu erau alte persoane mult mai frumoase, mai înţelepte? De ce tocmai acea persoană?”. Ei, bine, răspunsul probabil va fi: „Pentru că aşa am simţit!”. Vă spun acelaşi lucru şi despre calea monahală: este o chemare a dragostei lui Dumnezeu, căreia îi răspunzi cu sufletul, pentru că aşa simţi şi pentru că este o schimbare a adâncului din tine căreia nu-i poţi rezista.

Sigur că am spus că, după `90, a existat o mare deschidere a tinerilor faţă de monahism, care astăzi, din păcate, se constată că nu mai este în aceiaşi parametri. De pildă, mănăstirile de astăzi primesc din ce în ce mai puţini vieţuitori sau noi fraţi. Şi cred că există o explicaţie prin faptul că există o bunăstare din ce în ce mai accentuată, în ciuda crizei care, în ultimii ani, încearcă întreaga lume. Oamenii sunt atraşi de mirajul câştigului foarte uşor, o viaţă care să-ţi ofere de toate, în contrast cu viaţa monahală, care te cheamă la o asceză, la renunţare, la a omorî omul cel vechi, poftele şi plăcerile acestea şi la a încerca să te dăruieşti lui Dumnezeu şi semenilor tăi, lucru foarte greu de făcut. Alegerea aceasta e grea pentru că vrăjmaşul ştie să-şi vândă foarte bine marfa şi prezintă numai lucrurile frumoase, ca o haină atrăgătoare, pe care tinerii o îmbracă cu repeziciune. Constată însă cu tristeţe, mai târziu, că s-au păcălit sau că nu este aşa cum au crezut, dar e greu să se mai reîntoarcă la glasul cel dintâi.

Ca duhovnic, pot să dau mărturia faptului că sunt mulţi tineri care îşi pun problema îmbrăţişării vieţii monahale, dar sunt foarte puţini cei care au şi curajul să ia această decizie. Chiar mulţi dintre ei rămân nici căsătoriţi, nici în lume, rămân oarecum într-o continuă căutare, care-i macină lăuntric. Nu sunt liniştiţi. Dacă nu iei o decizie la momentul potrivit al tinereţii, după aceea constaţi că timpul trece şi nu poţi să-ţi pui în lucrare talanţii pe care Dumnezeu ţi i-a dat. De aceea ne rugăm ca Dumnezeu să lumineze cât mai mult pe tinerii noştri, pe cei care îşi doresc să urmeze această cale, dar s-o facă în acord cu glasul acesta al sufletului, al adâncului. Să fie răspunsul lor sincer şi corect la chemarea lui Dumnezeu, iar nu făcută alegerea din alte considerente omeneşti.

Mi-amintesc de doi prieteni care s-au dus la Părintele Sofian Boghiu să-i ceară sfatul. Voiau să meargă în mănăstire, dar în creierii munţilor. Şi părintele, foarte înţelept, le-a spus: „Dacă puteţi face faţă pustiului din Bucureşti, puteţi merge apoi în pustiul pe care vi-l doriţi”. Cu siguranţă, Părintele Sofian se referea la această bunăstare – pustiul din Bucureşti – şi toate tentaţiile. Dar o dată ce ai intrat în mănăstire, care sunt rădăcinile pe care trebuie să le prinzi în mănăstire?

Odată ce ai păşit pragul mănăstirii cu hotărârea de a rămâne în mănăstire, se declanşează un război nevăzut, pe care îl găsim descris în literatura ascetică. Ei bine, acest război nu încetează. Cea mai mare luptă pe care o dă întâi vrăjmaşul cu un tânăr care vrea să-şi dăruiască viaţa lui Dumnezeu este aceea de a-i întoarce mintea în lume. Şi după ce reuşeşte acest lucru, va încerca să-l scoată din mănăstire. Însă această luptă nu este la cheremul duhurilor rele şi, din fericire, avem arme duhovniceşti cu care să-i stăm împotrivă. Argumentul cel mai puternic pe care poate să-l aibă sau să şi-l pună în minte, în suflet, un monah ca să rămână în mănăstire, este faptul că odată cu taina călugăriei pe care o primeşte, el a murit. Haina neagră pe care o îmbracă este tocmai adeverirea faptului că el este un om care a murit, de bună-voie, pentru lume.

Există şi latura cealaltă – a bunătăţilor sau a binecuvântărilor pe care Dumnezeu le trimite celor care fac acest pas – iar gustarea din acestea este un argument foarte puternic şi o întărire care-l face pe monah să treacă peste momentele de cumpănă. Un părinte spunea că ispita nu trebuie refuzată, ci trebuie primită, pentru că îţi arată care este slăbiciunea ta. Acolo unde te atacă ea înseamnă că este o uşă la care tu trebuie să pui întărire. Şi dacă reuşeşti să-ți întărești punctul acela, cu siguranţă că vei merge mai departe.

Ce înseamnă mort pentru lume? Este monahul complet rupt de lume? El e acuzat că nu face nimic, că e scursura societăţii, că mănâncă degeaba.

Cea mai importantă lucrare a monahului este rugăciunea pentru lume. Iar înţelesul morţii pentru lume, de fapt, este acela de a muri păcatului, plăcerilor, lumii în sensul negativ. Termenul lume, de altfel, are două înţelesuri. Mântuitorul spune, la un moment dat: „Voi sunteţi lumina lumii”. Lumen înseamnă „lumină”. Rădăcina cuvântului lume poate fi legată de termenul „lumină”. Putem vedea, aşadar, în lume, lumina. Mântuitorul le spune ucenicilor: „Voi nu mai sunteţi din lume. Pe voi v-am ales din lume”. Aşa şi monahul este ales din lume, dar nu se mai întoarce în ea în sensul acesta negativ, al plăcerilor, al răutăţilor. Deci, monahul este cel care se desparte de patimile, de răutăţile lumii, dar, în acelaşi timp, paradoxal, el nu o părăseşte, ci o îmbrăţişează în rugăciune. N-o îmbrăţişează pătimaş, ci cu un dor sfânt. Sfântul Vasile cel Mare spune că dacă ar lipsi rugăciunea monahilor pentru lume, Dumnezeu ar grăbi sfârşitul ei. Aceasta este îndatorirea primordială a lor. Gândiţi-vă, de pildă, într-un oraş, la o anumită oră a nopţii, când monahii pleacă la biserică spre a-şi face rugăciunea de noapte – miezonoptica. În acel moment în oraş sunt foarte multe răutăţi, însă cineva se roagă pentru întreaga cetate. Este o lucrare duhovnicească de care nu ne dăm seama decât dacă avem ochi duhovnicesc şi cunoaștem şi latura nevăzută a lumii.

Aşadar, lumea este dependentă de rugăciune, în primul rând de rugăciunea monahului. Dar vreau să vă dau exemplul ţărilor din vest, unde oamenii o duc foarte bine din punct de vedere material, dar unde nu prea mai sunt mănăstiri, au fost desfiinţate, mai ales în lumea protestantă.

Nu ştiu dacă o duc chiar foarte bine. Ceea ce vedem noi la nivelul bunăstării poate să fie ceva înşelător. Există însă o directă legătură între bunăstarea Occidentului şi dispariţia mănăstirilor şi a vieţii de rugăciune. Atunci când a sporit bunăstarea, a slăbit flacăra duhovnicească. Pe de altă parte, Orientul, care a fost întotdeauna o parte a lumii mai lipsită de aceste bogăţii materiale, a avut un ataşament mai puternic faţă de valorile spirituale şi mai ales faţă de viaţa duhovnicească. Chiar şi dacă am vorbi nu doar de creştinism – vă rog să observaţi că lumea arabă este foarte religioasă. Explicaţia primordială este faptul că oamenii sunt foarte sărmani, foarte săraci. Ei nu au decât pe Dumnezeu deasupra şi câteva bunuri, o colibă, soarele care arde şi nisipul. În rest nu au nimic. De aceea, singurul lor sprijin este Dumnezeu. Dacă am face un exerciţiu al minţii, cum ar arăta lumea Orientului dacă ar fi avut acces la bunăstarea şi la organizarea Occidentului, probabil am constata acelaşi proces al răcirii duhovniceşti, al golirii mănăstirilor de care spuneţi că se observă în Apus. De aceea, ideal ar fi să existe un echilibru între bunăstare şi viaţa duhovnicească. Însă omul, fiind supus păcatului, mai uşor alege bunăstarea decât viaţa duhovnicească. Aşadar şi criza, uneori, are rolul ei de la Dumnezeu: să reînvăţăm să ne rugăm. Când este încercat, omul îşi dă seama că, de fapt, ajutorul vine de la Dumnezeu. Acesta este, poate, rolul mănăstirilor din oraş: să-i înveţe pe oameni să se roage, să-şi readucă aminte de Dumnezeu.

Aminteaţi la început că, odinioară, mănăstirile erau în pustie şi că acum lumea a devenit o pustie. E adevărat şi acest lucru – pustie în sensul de loc în care nu mai găseşti nimic care să bucure viaţa lăuntrică, duhovnicească. Şi mănăstirile din oraşe sunt, într‑adevăr, chemate astăzi ca, într-o lume pustiită, să readucă această bucurie a prezenţei lui Dumnezeu. Şi constatăm că acest lucru se petrece. Dacă veţi merge la mănăstirile din marile oraşe, veţi observa că biserica şi curtea lor sunt pline de credincioşi. Nu că ar exista o competiţie între mănăstire şi bisericile de enorie, pentru că Liturghie se săvârşeşte în toate aceste locuri. Dar mănăstirea, prin faptul că are un anumit program de rugăciune zilnic, pentru faptul că obştea monahilor locuieşte şi vieţuieşte în acelaşi loc, imprimă locului din duhul lor, duh pe care cei care trec pragul acestor mănăstiri îl simt.

 lumeacredintei.com

Citeste si

Parintele Ioan Larion Neagoe de la Sihastria Raraului

Existenta lui Dumnezeu

Despre mandrie

Definitia catolicismului

Zodiacul si ortodoxia

Mantuirea este sigura doar in Biserica Ortodoxa

Standard

Mantuirea este sigura doar in biserica Ortodoxa

Mantuirea este posibila doar prin mijlocirea Bisericii, a preotilor si prin Sfintele Taine. 

Biserica este asezamantul sfânt intemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos, prin intruparea, moartea si invierea Sa, si apoi desavarsit prin pogorarea Duhului Sfânt si prin propovaduirea si jertfa Sfintilor Apostoli si a urmasilor lor – martiri, episcopi, preoti, diaconi si toti sfintii. Biserica este deci obstea tuturor crestinilor care cred în Hristos, care marturisesc aceeasi dreapta credinta în Tatal, Fiul si Duhul Sfânt si care asculta de slujitorii sfintiti randuiti de Sfintii Apostoli si de urmasii lor.

Sfântul Apostol Pavel ne invata ca Hristos este Cap al Bisericii, iar Biserica intemeiata de El este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 22-23). În alt loc Biserica este numita “mireasa lui Hristos” (II Corinteni 11, 2), “stalpul si temelia adevarului” (I Timotei 3, 15) sau “trupul tainic al Domnului”. Sfintii Parinti, inspirati de Duhul Sfânt, ne invata ca mirele si mireasa, despre care se vorbeste în Cantarea Cantarilor, sunt Hristos si Biserica. Si precum capul are un singur trup si mirele o singura mireasa, asa si Hristos are un singur trup si o singura mireasa – Biserica – numita si “mama noastra cea de obste”, care ne-a nascut pe toti prin baia Sfântului Botez si prin celelalte Sfinte Taine. De aceea si Sfântul Ciprian spune: “Cine nu are Biserica de mama, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată”. Deci, chiar daca oamenii stapaniti de mandrie si de neascultare, s-au dezbinat intre ei si s-au departat mai mult sau mai putin de adevarata Biserica intemeiata de Hristos si de Sfintii Apostoli, formand mai multe “biserici”, confesiuni, culte si grupari crestine sectare, schismatice si anarhice, nu trebuie sa credem ca Biserica cea una s-a rupt în mai multe biserici. Biserica intemeiata de Hristos este dumnezeiasca, este una, căci unul este si Hristos intemeietorul ei, si este vesnica. “Este un trup si un Duh”, o Evanghelie si o Biserica; “un Domn si o credinta, un Botez, un Dumnezeu si Tatal tuturor, care este peste toate si prin toate si intru toti ” (Efeseni 4, 4-6).

Este mântuire în afara Bisericii?

Nu. Afara de Biserica intemeiata de Hristos nu este mântuire, pentru ca nu este episcop, nici preotie, nici Sfintele Taine prin care primim harul mântuirii. Adevarul, care este Hristos, Crucea, Sfânta Evanghelie, harul mântuirii si urmasii Sfintilor Apostoli, adica episcopii si preotii, se afla numai în Biserica. Aici este Duhul Sfânt, Botezul, Sfânta Impartasanie, Preotia, Sfânta Liturghie, bucuria vietii si mântuirea. Aici se afla sfintii toti impreuna cu Maica Domnului si insusi tronul nevazut al Prea Sfintei Treimi. Cei care au iesit din sanul Bisericii si s-au lepadat de Tainele ei, de păstorii ei randuiti de Apostoli, de Cruce, de sfinti, de Sfânta Liturghie si de toate darurile Duhului Sfânt ce izvorasc din Biserica, aceia s-au lepadat de harul mântuirii, căci au iesit din corabia Bisericii si din staului oilor lui Hristos, Mântuitorul si Pastorul nostru Cel bun. Ei se pot mântui numai daca se caiesc si revin în sanul Bisericii. Domnul nostru Iisus Hristos zice: “Pe aceasta piatra (a dreptei credinte) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Portile iadului sunt sectele crestine de tot felul care lovesc în unitatea si temelia Bisericii, dar nu o vor putea birui, căci la carma ei este Insusi Hristos Mântuitorul lumii.

De ce sa credem în Biserica?

Pentru ca ea ne uneste cu Dumnezeu si pentru ca în ea se afla neincetat Hristos, Mântuitorul nostru si Sfântul Duh. De aceea Biserica nu greseste niciodata, fiind “stalpul si temelia adevarului” (I Tim 3, 15). Credem în Biserica lui Hristos, căci numai în ea ne putem boteza, pocai si impartasi cu Sfintele Taine. Numai în ea ne putem mântui. Nu este mântuire afara de Biserica, spune Sfântul Ciprian, pentru ca numai Biserica, numita trupul tainic al lui Hristos, pastreaza toate darurile mântuirii.

Care este Biserica cea adevarata?

Biserica cea adevarata este Biserica Ortodoxa, pentru ca ea singura are dreapta credinta în Dumnezeu. Insusi cuvantul “ortodoxie”, în limba greaca, inseamna dreapta credinta. Ea singura pastreaza neschimbate, fara lipsuri si adaugiri, învatatura si randuielile Domnului nostru Iisus Hristos, asa cum le-au propovaduit Sfintii Apostoli si cum le-au explicat si fixat în Simbolul de Credinta Sfintii Parinti la Sinoadele ecumenice si locale din primele secole crestine, cand toata crestinatatea era una si nedespartita. De aceea numai în Biserica Ortodoxa se gasesc mijloacele sigure de mântuire.

Prin ce se dovedeste concret ca Biserica Ortodoxa este cea adevarata?

Numai Biserica Ortodoxa pastreaza învatatura de credinta adevarata, intreaga si neschimbata, primita de la Sfintii Apostoli, cuprinsa în Crez sau Simbolul de Credinta, asa cum l-au stabilit Sfintii Parinti în primele doua Sinoade ecumenice din anii 325 si 381 de la Niceea si Constantinopol, la care a luat parte si Biserica de Apus (Catolica). Mai tarziu, Biserica de Apus a modificat Crezul credintei (adăugând termenul “filioque”) si s-a indepartat de la Traditia comuna a Sfintilor Parinti, atat în ce priveste viata sacramentala, cat si forma de conducere a Bisericii (Reforma protestanta si dogmele papale romano-catolice);

Slujbele în Biserica Ortodoxa sunt si ele recunoscute de toata lumea crestina ca fiind cele mai mistice si mai conforme cu Traditia Bisericii nedespartite din primul mileniu. Asceza si postul nu au fost schimbate în Ortodoxie, asa cum s-a intamplat în Bisericile catolice si protestante.

 

Ce marturisim în Simbolul de Credinta despre Biserica?

În articolul IX marturisim ca noi, crestinii, credem „Si într-una sfânta, soborniceascsa si apostoleasca Biserica”. O numim “una”, pentru ca unul este Hristos Capul si Intemeietorul ei si nimeni nu poate sa puna alta temelie Bisericii Sale, nici oamenii, nici ingerii. O numim “sfânta”, pentru ca Biserica este Trupul lui Hristos Care a iubit Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, curatind-o prin baia apei prin cuvant … ca sa fie sfânta si fara prihana (Efeseni 5, 23 – 27). Biserica lui Hristos este sfânta si pentru ca în ea se afla harul Duhului Sfânt, Sfânta Evanghelie, Crucea, icoanele, sfintele moaste, Sfântul si Marele Mir, prin care se pecetluieste cel botezat cu pecetea harului Duhului Sfânt, precum si Sfânta Impartasanie. Biserica lui Hristos este sfânta si pentru ca aici se savarseste zilnic Sfânta Liturghie, se hirotonesc preotii, se impartasesc credinciosii, se boteaza copiii si aici oamenii lauda neincetat pe Dumnezeu impreuna cu Sfintii Ingeri. În Biserica se afla toate harurile mântuirii oamenilor. Biserica este numita “soborniceasca”, adica universala, chemata sa cuprinda toata lumea. Mântuitorul a poruncit Apostolilor: Mergand, invatati toate neamurile…(Matei 28, 19). Biserica este soborniceasca pentru ca are plinatatea Adevarului si a darurilor mântuitoare ale lui Hristos. Biserica se numeste si “apostolica”, pentru ca a fost organizata si raspandita în lume de Sfintii Apostoli, a caror învatatura neschimbata numai ortodocsii o pastreaza pana astazi.

Citeste si

Parintele Ioan Larion Neagoe de la Sihastria Raraului

Ortodoxia

Practici necanonice in Biserica Ortodoxa

Taina Sfantului Maslu

Acatistul Sf. Nectarie de la Eghina

A avea sau a nu avea copii

Standard

Unul dintre primele şi cele mai importante subiecte pe care doi tineri care vor să se căsătorească le abordează este acela al copiilor: câţi, când, în ce condiţii? Aş fi tentată să spun că e problemă nouă, aceasta a planificării familiale, dacă nu aş fi auzit chiar eu de tot felul de licori pe care înaintaşele noastre le beau pentru a nu rămâne grele.

Ce e nou e lungimea perioadei pe care un cuplu o doreşte fără copii, din felurite motive: ori vor să trăiască în tihnă bucuria „vieţii în doi“, ori vor să-şi facă mai întâi casă, ori au o carieră de construit, ori sunt săraci, ori, pur şi simplu, sunt „prea tineri“.

Mai trist e că nu numai cei „fără Dumnezeu“ nu-şi doresc copii prea curând, ci şi credincioşii practicanţi, care în numele libertăţii cu care ne-a înzestrat Dumnezeu spun că pot alege câţi copii şi când să-i aibă şi că taina căsătoriei „mare este“, iar planificarea familială – atunci când nu implică metode care ar afecta viaţa unui prunc – este recomandabilă (nu vorbesc aici despre cei ce practică abstinenţa).

Un părinte spunea: „Dom’le, aud spunându-se că vor doi copii, trei copii, maximum patru, dar nu aud pe nimeni zicând că vrea zece copii!“ Sau altcineva zicea: „Părinte, eu fac câţi copii îmi dă Domnul, dar îi trimit la dumneata să-i creşti, că nu-mi permit“ (nu avea mai mult de doi copii)

Mă voi lega puţin în acest articol de această posibilitate a alegerii, menţionată mai sus. Aşa e, cei doi parteneri (sau chiar numai femeia) pot alege, dar nu chiar cum cred ei. Pot alege câţi copii să nu aibă. Prin metode contraceptive sau avort poţi hotărî ca acum să nu ai un copil: pentru că mergi în străinătate la muncă şi nu e momentul, pentru că încă nu te-ai căsătorit, pentru că mai ai încă doi sau trei şi e şi aşa viaţa grea, pentru că nu ţi-ai terminat studiile ori casa, pentru că ai două cezariene şi deja e riscant – deşi se face şi a 4-a cezariană ori chiar se naşte natural după cezariană.

Câţi copii să ai nu poţi alege

În încercarea de a avea un copil, luând în considerare faptul că nu sunt probleme de fertilitate, că sunt condiţiile ideale pentru conceperea unui copil, chiar în această situaţie, într-o lună, probabilitatea de a concepe, conform statisticilor, este de doar 20%. Dar se pot scurge zeci de luni în care să nu fii în acel procent. Nu ştiu cum de nu vedem cu toţii aici minunea lui Dumnezeu; facem calcule, numărăm zile, stabilim care sunt sau nu fertile, căutăm cauze şi remedii pentru infertilitate, dar nu ne punem nicio clipă problema că a avea un copil e o minune. Chiar şi la familiile cu mai mulţi copii.

O femeie tânără, citind cele scrise mai sus, ar putea răsufla uşurată. Sau, temătoare: „nu ştiu cum se face că atunci când îţi doreşti mai puţin eşti în zona celor 20 de procente“. Probabil că din cauza aceasta nu vedem minunea.

Omul se joacă din ce în ce mai mult de-a Dumnezeu; din ce în ce mai mult spune „nu vreau copil acum“, iar mai târziu spune „acum vreau copil“ şi recurge la tot felul de metode de concepţie de această dată, ajungând până la a lua în considerare varianta de a folosi sperma cuiva despre care nu ştie nimic ori de a ucide mai mulţi embrioni care ar putea fi şi ei copii.

Pierde din vedere însă mai multe lucruri:

Unul dintre acestea ar fi că niciun copil nu vine pe lume fără ştirea, dar mai ales fără voia lui Dumnezeu; iar dacă Dumnezeu pune suflarea Lui de viaţă în unirea a două celule care vor deveni un copil cu sindrom Down, cine suntem noi să nu îngăduim? Dacă Dumnezeu pune suflet şi mai vine un copil într-o familie în care deja sunt mulţi, cine suntem noi să spunem „Nu! E destul!“

Un alt lucru pe care-l pierdem din vedere e că perioada de fertilitate a unei femei – chiar dacă sunt femei care nasc şi la 50 de ani – diferă atât de mult de la o femeie la alta, încât, chiar şi să fi avut copii şi să fii relativ tânără – 35 de ani să presupunem -, dar după ultimul copil să fi zis că nu mai vrei o perioadă şi ai ajuns acum, când iar vrei – ei bine, s-ar putea să fi pierdut ocazia acelui „încă un copil“ pe care îl vrei acum şi pe care „l-ai amânat“.

De asemenea, noi, ca părinţi, nu le dăm ceva copiilor din ce-i al nostru. Pare foarte ciudat: „păi ce, nu muncesc 16 ore pe zi ca să-i ofer un trai decent? Să-i ofer casă? Să-i ofer o maşină? În definitiv, să-i pun mâncare pe masă?“, ar putea întreba cineva. Şi totuşi, Dumnezeu, Care ştie câte fire îţi cad din cap într-o zi, este Cel care are grijă de fiul tău. Acelaşi Dumnezeu face ca din copii fără părinţi ori provenind din familii disfuncţionale să ajungă personalităţi de renume. Ce facem noi, ca părinţi, e să ne punem la dispoziţia lui Dumnezeu, Care îi îngrijeşte prin noi.

Preluând comanda propriei vieţi, ne întoarcem cu spatele la Dumnezeu

Îmi zicea cineva, o tânără mămică însărcinată, că ea va face un singur copil şi că acel copil va fi sănătos şi va avea tot ce-i trebuie, pentru că ea va avea grijă. Tristă naivitate! Alături era o mămică a unui copil ce avea malformaţii din naştere. Noi nici măcar să naştem un copil sănătos, adică să avem grijă de el cât e în uterul nostru, nu putem. De unde să putem controla toate, atunci când vine pe lume, când sunt pericole la tot pasul, când în orice clipă se poate întâmpla ceva neprevăzut şi pur şi simplu nu putem să-l apărăm; când sunt boli pe care nici sute de mii de euro nu le pot vindeca; de unde ştim noi că noi avem grijă?

Noi ne raportăm la toate lucrurile din viaţa noastră ca şi cum noi le-am face şi desface, ca şi cum noi am fi „la comandă“, uitând că, preluând această comandă în mod abuziv, ne întoarcem cu spatele la Dumnezeu şi, oricât am spune că facem voia Lui sau oricât „ne-am smeri“, spunând că nu avem suficientă credinţă pentru a concepe şi a naşte toţi copiii pe care ni i-ar da, faptul acesta nu ne face „mai buni“ decât aceia despre care Mântuitorul spunea că sunt „Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!“, adică fariseii, şi despre care spunea doar „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi“.

Preluat de pe doxologia.ro

Citeste si

Instrumentele torturii, sau cu ce sunt omorati copiii in burtile mamelor lor

De la icoana bizantina la “icoana” Playboy

Emanciparea femeii din perspectiva crestina

Tradarea fidelitatii conjugale

Patima curviei

Unde sa ne cautam jumatatea

Despre casatorie