Tag Archives: media

Ce putere au preotii?

Standard

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci.

Asistăm de ceva vreme la un atac concertat, bine plătit şi sistematic asupra preoţilor ortodocşi. Nimic de alte confesiuni. Orice buletin de ştiri din media e musai să conţină ceva de scandal, vreun popă beat, vreo bazaconie, corupţie probabilă, clopot furat, ceva acuzaţii isterice însă fără fond, orice numai să dea senzaţia unei grave erori sistemice în ceea ce priveşte preoţimea.

Dacă priveşti o dată sau de două ori la asemenea făcături, ca om normal la cap, cu copii şi părinţi, te amuzi teribil, dai din cap îngăduitor, te încrunţi uşor sau chiar slobozeşti o consderaţie generală. Dacă şi ăştia s-au nărăvit, atunci noi ce să mai spunem, adică, dacă şi oamenii virtuţii, avocaţii lui Dumnezeu, sfinţiile lor, cad în păcat, atunci despre bieţii oameni ce să mai vorbim?

Însă dacă auzi mereu, aceeaşi prezentatoare ineptă cu voce seacă vorbind în fiecare seară despre ororile reale sau închipuite ale preoţilor, încetul cu încetul se infuzează în minte o generalitate a corupţiei, o breaslă a păcatului legiferat, purtătoare de stigmate teribile şi de secrete băneşti uriaşe. Oamenii ajung să creadă ceea ce aud, indiferent cât de stupidă ar fi afirmaţia, numai dacă o aud foarte des. Este una dintre prevederile oricărui manual de manipulare. Orice minciună devine adevăr prin repetare…

Ceea ce frapează este faptul că niciodată nu va fi prezentat preotul sărac de la ţară, care luminează lumea prin Scriptură, gârbovit de muncă, plin de noroiul fecund al marilor germinaţii spirituale. Doamne fereşte de vreun reportaj cu un duhovnic bun, cu vreun călugăr purtător de duh sau cu vreun preot de mir care strânge sute de oameni sub predica şi patrafirul său. Dacă e vreo sărbătoare, niciodată nu se vor prezenta sensurile duhovniceşti sau teologice ale ei, ci doar îmbulzeala, baba leşinată de căldură sau bien sur de frig, vociferările, bulucul, tradiţiile vrăjitoreşti, botezul cailor et caetera.

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci. Canoanele şi legile lor nu sunt obligatorii, există oricând alţi câteva sute prin preajmă dacă nu-ţi convine ce-au spus, ce mai, poţi să ai o viaţă tihnită, lipsită total de prezenţa lor nefericită, fără ghinioane, sutane negre şi alte tradiţionalisme medievale.

Însă dacă privim mai de aproape, înţelegem din vreo 2000 de ani de istorie a umanităţii făurită pe principiile lui Hristos, că preoţii au totuşi o putere, care e cea mai mare din lume: aceea de a ierta păcatele. Această putere le-a fost dată apostolilor şi urmaşilor lor când Hristos a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi”. Asta înseamnă că nu prea poţi să fii creştin adevărat fără să dai pe la preoţi. Spovedania nu poate exista la psiholog, vecină, amic de pahar, ci doar în faţa lui Dumnezeu, ca Sfântă Taină purtătoare de Duh. Ea e curăţirea sufletului de tina patimilor, de rănile vechi şi agravante ale păcatului făcut iar şi iar, redundant spre moarte veşnică. Aşa zişii creştini care nu dau pe la Biserică nu au igiena spirtuală minimă pentru a-l primi pe Dumnezeu. Şi fără Împărtăşanie, sufletul lor literamente moare veşnic, existând doar la nivel intenţional, ca proorocie a osândei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea chiar că dacă te întâlneşti pe drum cu un înger şi cu un preot, dă bineţe şi cere binecuvântare preotului, şi apoi îngerului, pentru că primul poate să îţi ierte păcatele iar al doilea nu. Nu era nicidecum o epatare clericalistă, nici un encomion ascuns al tagmei, ci realitatea pură şi simplă. Preoţii, aşa răi cum or fi, au puterea de la Dumnezeu, nemeritată, de a binecuvânta, ierta şi umple de harul Duhului Sfânt pe credincioşi.

Moralitatea şi râvna lor sunt necesare în primul rând lor, pentru a moşteni viaţa veşnică. Puterea de a predica fulgerător e semnul minunat al lucrării Duhului. Vocea pătrunzătoare şi lină, dicţia, înţelepciunea şi experienţa, trăirea liturgică, dragul de oameni şi interioritatea rugătoare, toate sunt pietre nestemate pe cununa nevăzută a preotului. Însă şi dacă nu le-am vedea noi, sau Doamne fereşte, chiar dacă nu le-ar avea, preotul are ceva mai de preţ decât toate bogăţiile acestei lumi: puterea de la Duhul Sfânt de a-L aduce pe Dumnezeu în viaţa oamenilor, prin Trupul şi Sângele lui Hristos.

Fără preoţi creştinătatea se transformă în asociaţie locativă, în oficină filantropică sau în companie de spectacole ritualice. Protestantismul a dovedit că atunci când a declarat iresponsabil că toţi oamenii sunt preoţi, atunci nimeni nu a mai fost preot, şi nimeni n-a mai săvârşit la ei Dumnezeiasca Liturghie a lui Hristos. Lumea s-a pustiit de nefiinţă, a murit de inaniţie euharistică. Confesiunea rezultată s-a rupt şi s-a dezintegrat în mii de grupări, care au temeiuri filosofice, harismatice, istorice, filantropice, numai mântuitoare şi sacerdotale nu. Cel mai cumplit atac al celui viclean asupra Bisericii a fost acela când prin reformă s-a desfiinţat Sfânta Liturghie şi a fost înlocuită cu o cină ritualică sau cu predici inutile fără Cuvântul lui Dumnezeu.

Preoţii de bună seamă trebuie să se pregătească toată viaţa lor pentru taina Jertfirii lui Dumnezeu în faţa lor. Inimile lor trebuie să devină Cruci de taină pe care se pironeşte în iubire însuşi Dumnezeu. Mâinile lor nevrednice, împrumutate de Împăratul cerurilor şi care ridicate la cer aduc pe Duhul Sfânt printre oameni, trebuie curăţite mereu şi mereu, spălate cu lacrimi, căci poartă în căuşul palmelor lor pe Mielul cel veşnic, străpuns pentru păcatele noastre. Oricât am fi de deschişi la minte, sau mai bine zis cu cât suntem mai înţelepţi, avem nevoie de preoţi pentru a ne mântui. Plini de imperfecţiuni, diferiţi unii de alţii, lipsiţi de militarizare sau de uniformizare piramidală, cu reverenda impecabilă sau prăfuită de mers prin colbul inimilor, preoţii noştri sunt singurii care ne pot scoate din iadul pe care ni-l construim cu sârg prin păcate. Asta e singura lor şansă de a se mântui şi aş spune singura noastră şansă.

Preluat de pe doxologia.ro

Citeste si

Atacurile presei din Romania impotriva bisericii

Azi pacatul este o moda

Pr. Sofian Boghiu despre Maica Domnului

Cuvant despre un calugăr Martirie care l-a purtat pe Hristos

Existenta lui Dumnezeu

Maica Crinilor

Advertisements

Cu cine tine Dumnezeu la un meci de fotbal?

Standard

Fie că se joacă pe nisip, în sală, pe teren sau chiar pe apă ca mijloc de distracţie în unele ţări, sportul rege a trecut de la un simplu joc menit să-i distreze pe oameni, la o adevărată afacere şi chiar o chestiune de viaţă şi de moarte în unele ţări din America Latină şi nu numai.

Arbitrii bătuţi, imnuri huiduite, peluze incendiate, intrări dure la balon şi bătăi în stradă între suporterii echipelor rivale. Sunt doar câteva din imaginile apocaliptice pe care fotbalul le aduce în faţa întregii lumi. A început ca un mijloc de distracţie şi relaxare, dar treptat s-a transformat într-un fenomen social, afacere, front de luptă sau ocazie de a prejudicia casele de pariuri. Pe lângă toate astea, în unele ţări, fotbalul este văzut ca o religie. Să fii brazilian, de exemplu, şi să nu-ţi placă fotbalul este o ciudăţenie mai mare decât să fii călugăr şi să nu-ţi placă rugăciunea. Într-o ţară în care şi femeile practică în masă acest sport, fotbalul a devenit sfânt si aproape în toate campionatele din lume există echipe care au fotbalişti brazilieni în lot. Din păcate, ceea ce se întâmplă pe multe dintre stadioanele din America de Sud, dar şi din Europa şi Asia, face ca fotbalul să pară un joc inuman, huliganic şi greu de înţeles. Recent, în Indonezia, o persoană a decedat şi alte două au fost rănite în urma unor incidente violente izbucnite între grupuri rivale de suporteri pe tema Cupei Mondiale de fotbal din Africa de Sud. În 1994, jucătorul columbian Andres Escobar a fost ucis de suporteri pentru că şi-a dat autogol în meciul pierdut de naţionala sa în faţa Statelor Unite, iar exemplele ar putea continua.

De la ce a început

Ştim cu toţii expresia „banul este ochiul dracului”. Raportându-ne la fenomenul fotbalistic, să nu câştigi un meci înseamnă bani pierduţi. Dacă privim din perspectiva financiară, o înfrângere sau ratarea unui obiectiv, înseamnă: sponsori puţini, contracte diminuate, tensiune printre jucători şi antrenori. De aici totul duce la nervi şi supărare, iar etapa viitoare nu înseamnă decât un eventual meci pe viaţă şi pe moarte (uneori la propriu). Dacă privim prin ochiul suporterului, un meci pierdut înseamnă jigniri din partea rivalilor, înecarea amarului în băutură şi lupte stradale. Dacă privim din perspectiva telespectatorului, un meci pierdut înseamnă urlete animalice, ţipete, lovituri cu pumnul în masă şi în unele cazuri chiar televizoare aruncate pe geam.

Cu cine ţine Dumnezeu?

O întrebare copilărească, dar care a apărut în mintea multor suporteri, mai ales a celor aşa-zişi credincioşi, care merg la biserică doar ca să se roage pentru victoria echipei favorite. Să ne imaginăm un scenariu simplu. Joacă Steaua cu Dinamo, eternul derby, unde rivalitatea dintre cele două echipe atinge cota maximă. Să zicem că la scorul de 0-0 în ultimul minut de joc, arbitrul acordă penalty pentru Steaua. Execută Nicolae Dică. Omul îşi zice în gând: „Doamne-ajută să dau gol, am nevoie să înscriu, nu îmi pot permite să ratez. Dar nu fie voia mea, ci voia Ta”.

Dincolo, portarul Dolha, se roagă şi el. „Doamne-ajută să nu iau gol, înseamnă mult pentru mine să apăr şutul acesta pentru că-mi va creşte cota şi prind un transfer în străinătate”. Trage Dică şi marchează. E clar, Dumnezeu ţine cu Steaua. Dintre cei doi, Dică s-a rugat cel mai corect, voia Domnului a fost ca Dică să dea gol, pe când portarului dinamovist i-a stat gândul numai la bani. Nu degeaba patronul Becali face atâtea donaţii. Dacă ar fi să ne luăm după acelaşi principiu, ar însemna că la Barcelona joacă numai apostoli. Dar dacă gândim aşa, înseamnă că nu am înţeles nimic din Evanghelie. Dumnezeu nu aşteaptă etapa din weekend ca să vadă cine câştigă meciul. Nu, îmi veţi spune, nici nu are nevoie, El ştie scorul dinainte. Iisus Hristos nu a murit pe cruce ca să ia Steaua campionatul. Dincolo de toate rivalităţile, ambiţiile nesăbuite şi injuriile dintre suporteri, fotbalul nu este decât un joc, frumos ce-i drept, inventat de oameni pentru oameni. Un meci pierdut sau câştigat nu ne face nici mai buni, nici mai răi, dar ne poate pierde spiritual. Fotbalul nu este un păcat în sine, modul în care ne raportăm la acest joc, da. Dacă fotbalul ajunge patimă, înjurăm când tragem pe lângă poartă, urlăm de nervi când nu câştigăm, sărim la bătaie când suntem faultaţi, toate acestea ne arată că nu facem altceva decât să ne pregătim trupul şi sufletul pentru cel mai urât „meci” din deplasare pe care îl poate juca cineva, acela din Infern. Dumnezeu nu ne-a creat doar pentru atât. Sigur că ne lasă în naivitatea noastră să ne bucurăm de nimicurile acestei vieţi, cum ar fi jocul de fotbal, dar ne dă posibilitatea să alegem să-l jucăm frumos. Fără certuri, fără ţipete, fără duşmănie, fără patimă. Dacă se va întâmpla aşa, indiferent de rezultatul jocului, au câştigat ambele echipe şi fiecare jucător în parte. Pentru frumuseţea jocului şi pentru ca să fim bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu, să facem totul cu înţelepciune.

Preluat de pe www.orthograffiti.ro

Cititi si

Atacurile presei din Romania impotriva bisericii

Azi pacatul este o moda

Mantuirea in lume

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Despre mandrie

Cat de ortodox este poporul roman?

Atacurile presei din Romania impotriva bisericii

Standard

“De puțină vreme (cam vreo 20 de ani, așa) s-a dezlănțuit un adevărat taifun mediatic împotriva Bisericii (comunitatea formată din credincioși, preoți, călugări și ierarhi).  După primii ani de confuzie, în care niște “golani” le-au făcut niște necazuri, noii tovarăși s-au instalat în fotolii și au început să lucreze.

Unii dintre ei și-au făcut propriile trusturi de televiziune, alții au fost subvenționați din exterior pentru a-și face. Nu vreau să intru în detaliile fiecărei acuze aduse Bisericii, ci o să mă refer la cadrul general, la tiparul folosit pentru a ajunge la concluzia dorită.Merită să citiți ce urmează. Chiar și pentru voi, ateii

 Cea mai des întâlnită temă în atacurile Bisericii este cea economică. Atât de multă notorietate aduce această temă încât se caută cea mai infimă, indirectă și imposibil de dovedit legătură cu Biserica pentru a se titra: “Afacerile/banii/averea Bisericii”.   De-obicei, se uzează o așa zisă comparație pentru a se ajunge la concluzia dorită: “Uite câți bani are Biserica și ce puține școli, spitale, drumuri avem”. Sau: “Preotul X din orasul/comuna Y are vilă mare și mașină mică, deci toți preoții sunt corupți, Biserica vă ia banii din buzunar”.

Cei care fac asta se împart în mai multe categorii: ateii militanți, ignoranții religioși (toate religiile sunt la fel, credința e în suflet nu la Biserică, etc) și cei de altă confesiune decât ortodoxă( greco-catolici, romano-catolici, evrei). Majoritatea jurnaliștilor (peste 80%) provin din aceste categorii. Cei care sunt ortodocși sunt mai pe față, mai ascuns, eliminați. Vezi mărturia aceasta. Apartenența jurnalistului la una din cele trei categorii explică de ce ortodocșii sunt boicotați de mass-media, chiar și atunci când se strâng în număr mare, îndeplinind formele legale de asociere.

Ce fac acești jurnaliști în articolele/emisiunile lor? În primul rând, MINT. Cu nerușinare. Prin omisiune sau intenționat. Fără minciună, presa din România ar fi redusă la 10% din ce este acum. Mulți din acești prestatori de servicii ar fi rămas la meseriile lor de bază: taximetriști, bucătari, ingineri sau agenți de vânzări.

Cum minte presa când e vorba de “averea Bisericii”? În primul rând, ei transferă scandalurile occidentale ale romano-catolicilor asupra Bisericii Ortodoxe Române. Dacă în Occident se află că nu-știu-ce cardinal catolic e acuzat de pedofilie, la noi, în România se titrează: “Un nou scandal sexual zguduie Biserica”. Observați că se confundă intenționat cele două planuri: românii prin Biserică înțeleg Biserica Ortodoxă,  nu toate Bisericile . Dar tot ei știu că dacă ar scrie corect, Biserica Catolică, articolul nu ar fi citit de nimeni…Și atunci, în schimbul audienței aducătoare de bani, MINT.

O altă modalitate de a minți este manipularea. Presa folosește dubla-măsură în ceea ce privește Biserica. Dacă un preot X este prins cu ceva nereguli, știrea se transformă în “un nou scandal în Biserica Ortodoxă” sau “toți preoții sunt așa”. În schimb, domnii și doamnele din presă au grijă să sublinieze, de fiecare dată, că deși se încalcă deontologia profesională cu nemiluita, NU TOȚI JURNALIȘTII SUNT AȘA și că NU TREBUIE SĂ JUDECĂM LA GRĂMADĂ. Se proclamă ca o axiomă: “Nu există pădure fără uscături, dar nu putem nega importanța instituției presei”. Dar e valabilă doar pentru ei, nu și pentru alții.

Un alt dublu-standard este acesta: presa, o instituție a PR-ului (Relatii Publice) prin excelență, este nemulțumită că există o alta care nu folosește PR-ul. Cu alte cuvinte, Bisericii îi este reproșat că nu face “ca toată lumea”, deși Biserica n-a pretins vreodată că a acceptat duhul lumii/secular, ba dimpotrivă : Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”

Dar cel mai jenant este atunci când pentru a justifica “goana după bani a Bisericii” se folosește următoarea afirmație:  “uite ce avere face Biserica (din nunți, înmormântări, etc) și nu ajută deloc săracii”.

Aici situația devine cu-adevărat gravă.  Ceea ce înțeleg ei prin “Biserică” este de fapt, Patriarhia. Astfel, ei reduc Biserica la o singură parte a ei, ignorând celelalte. Eu știu că atunci când scrii despre cineva, faci minimul efort de a citit statutele și regulamentele, legile, după care ființează acea persoană.  Dacă ar fi întreprins această epuizantă misiune, jurnalistul ar fi aflat ce este Biserica Ortodoxă: “Biserica este reprezentata in doua chipuri: Chipul ceresc, prin Hristos Iisus Mantuitorul care este capul Bisericii, si chipul pamantesc prin ceea ce se numeste Trupul Bisericii format din clerici si mireni (credincioși)”.

Și-atunci la cine vă referiți domnilor, când spuneți “averea Bisericii” sau “avere clădită pe credință”? Pentru că Biserica nu este o instituție centralizată, care împarte bani “sucursalelor”. Ci este o adunare a comunităților ortodoxe. Care însumează vreo 20 de milioane de suflete.  De ce nu spuneți adevărul? Banii nu aceștia nu se strâng într-un cont, din care Patriarhul își cumpără avion privat și reședințe la Nissa. Aceștia sunt banii însumați strânși în fiecare comunitate. Și aia de la Iași, și aia de la București, dar și aia de la Potârnichești sau Seaca.

Ca să judeci ce s-a făcut cu banii, trebuie mers în comunitățile respective. Câți jurnaliști pun astfel de problema? Zero. Aceasta nu este nici măcar o atitudine partizană pro-Biserică, pentru că asta nu exclude existența neregulilor într-o comunitate. Aceasta este doar “legea” după care se împart banii. Așa zisa avere. Normal că dacă socotești (Patriarhia NU administrează) aceste sume, iese mult. Pentru că suntem mulți. Exemplu: 1 euro pe an/ fiecare ortodox și se strâng 20 de milioane.

Doar că banii pe care-i dau eu parohiei mele, nu ajută cu nimic o altă parohie. Deci există posibilitatea să existe parohii bogate, înfloritoare și altele foarte sărace. Nu poate fi învinuită, din punct de vedere economic/secular, o parohie din Moldova, că este o alta săracă în Dobrogea. Biserica este o adunare a comunității de creștini-ortodocși.  Singurii vinovați pentru starea comunității păstorite de preotul paroh sunt chiar membrii comunității. Acestea sunt regulile, de 2000 de ani. Greu de aflat, nu?

Și mai sunt cazurile în care presa reprezintă niște interese economice, care se plâng că Biserica îi împiedică să-și “maximizeze” profiturile. Și îi împiedică respectându-și tradiția și propriile dogme…  Curat-murdar!

Presa din România tratează Biserica Ortodoxă după model cezaro-papist. “Cine e capul Bisericii? Patriarhul. Aha, deci când dau eu bani la nuntă, banii se duc la el. Și se îmbuibă, am văzut eu cât aur are pe el(sic!).De-aia n-ajută săracii!”

Apropo de săraci: toți oamenii săraci din această țară (și știu ce vorbesc) au primit, măcar o dată în viața lor, o masă din partea Bisericii. Cel puțin atât. Fie că a fost la o pomană, la un parastas sau la o acțiune filantropică mai de amploare. Și sunt milioane de astfel de oameni. Ei sunt “jegoșii”, “sărăntocii”, “mizerabilii”, “pomanagii”, “aurolacii”, “cerșetorii”  pe care nu suportați nici să-i priviți, jurnaliștilor. Ei nu au bani să angajeze un PR-ist (specialist în relații publice). Ei nu știu să scrie comunicate pompoase prin care să vă dea de știre că au fost ajutați. Ei nu au acces la voi, să vă spună poveștile lor, pentru că nu vă înjosiți deschizându-le ușa sau geamul de la mașină.

Ei sunt și vor fi “pietrele care vorbesc”. Ei sunt cei care depun mărturie tăcută pentru binele făcut de Biserica lui Hristos.  Aștia sunt ei. Voi? Voi sunteți reprezentanții unei logici meschine, pizmașe, egoiste . Falșii idealiști care abstractizează binele și omul  pentru a le servi propriilor interese. Sunteți reprezentanții celui care ținea contabilitatea ucenicilor lui Hristos. Îl chema Iuda.

Preluare codrul.wordpress.com

 Citeste si

Azi pacatul este o moda

Chiar daca monahismul este separat de societate, el are un puternic caracter social

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

Cat de ortodox este poporul roman?

Realismul