Tag Archives: iubire

Cui dam milostenie?

Standard

Când vrem să facem o milostenie adesea ne apare întrebarea: va fi ea un beneficiu pentru cel ce cere, sau îi va aduce mai multă pagubă. Doar cerşetetori sunt şi bețivii, ce strâng bani pentru o sticlă, și cei care şi-au făcut din asta o profesie, și chiar escrocii deghizaţi în călugări rătăcitori….

 În Evanghelie se spune, celui care cere de la tine, dă-i (Matei 5,42). Dar oare oricărui şi orice? Dacă criminalul îţi cere să-i dai otravă, ar trebui să o faci? Dar chiar și într-un caz mai puțin extrem există nevoia unei prudențe.

Deja în sec. II în tradiția creștină apar diferite opinii la acest subiect. În “Învățătura celor Doisprezece Apostoli” (Didahia) –textul căreea a fost pierdut şi redescoperit abia în secolul alXIX-lea, se spune: “Oricui îţi cere, dă-i. Binecuvântat este cel ce dă din poruncă, pentru că nu este vinovat! Vai de cel care ia! Deoarece dacă ia şi o face din nevoie, atunci e nevinovat, iar cel ce o face fără a avea nevoie, va răspunde pentru ce a luat”. Cu toate acestea, Didahia ne cheamă şi la o anumită precauţie: “fie ca milostenia ta să aburească în mână, înainte de a afla cui o vei da”.

 La mulţi dintre Sfinţii Părinți de mai târziu întâlnim sfaturi, să dăm fără raționament: tu dă, și Dumnezeu va avea grijă.

 Logica acestei poziții este următoarea: fie că am dat banii în  mâini nepotrivite și cel care i-a luat îi va folosi cu scopuri rele. De exemplu se va îmbată și se va duce şi să jefuiască vreo gheretă. Dar acesta este păcatul său, nu al meu. Dacă nu-i dau banii, el poate şi anume din acest motiv să meargă la un jaf. În acest caz, refuzul meu de a face o milostenie ar putea fi motivul crimei. Și atunci este şi păcatul meu…

 Cu toate acestea, Sfântul Vasile cel Mare insista asupra momentului: “Negreşit nu-i folositoare dărnicia celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie, însă, să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare”. În îndemn semilar îl avem şi Vechiul Testament- Dă celui binecredincios, şi să nu ajutorezi pe cel păcătos (Ecclesiasticul 12,4).

 Deoarece întâlnim diferite sfaturi chiar şi la sfinţii părinţi – fiecare creștin ar trebui singur să decidă care e alegerea sa. Pot doar să vă propun două repere pentru orientare.

 În primul rând, putem să găsim în anturajul nostru o persoană sau o familie care o duc mult mai greu ca noi. Și să încercăm să-i ajutăm și nu doar o singură dată, ci permanent. Deasemenea ţinând minte că omul are necesitate nu numai de alimente sau îmbrăcăminte. Copii și studenții au nevoie de cărți, au nevoie de informații care i-ar mai sustrage de la shourile televizate și i-ar învăța să gândească. Deaceea un film bun sau o carte ziditoare deasemenea pot fi o milostenie.

 Şi în al doilea rând, milostenia mereu trebuie să fie una suficient de mare. Dacă dai cu adevârat nişte bănuţi, atunci nu ţi-a fost milă de acel om, ci doat ţi-ai eliberat buzunarele de mărunţiş şi nimic mai mult. Aici nu este nici un sacrificiu, și, prin urmare nici dragoste pentru cel căruia i-ai dat. O milostenie adevărată, e una care ai fi putut să o cheltui pentru propriile necesităţi.

 Preluat din cartea De ce ortodocşii sunt aşa?, Diacon Andrei Kuraev

Citeste si

Mantuirea in lume

Milostenie

Despre smerenie si mantuire

Atitudinea in fata mortii

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

 

Chiar daca monahismul este separat de societate, el are un puternic caracter social

Standard

Esenţa monahismului ortodox este, în mod fundamental, socială (koinonike). Fugind de lume, călugărul caută adevărata sociabilitate, adică comuniunea (koinonia) cu Dumnezeu şi cu aproapele. Această comuniune divino-umană poate fi realizată foarte greu în lume, unde, de obicei, legăturile se realizează pe baze exterioare şi convenţionale.

Pentru a stabili o legătură nemijlocită cu Dumnezeu şi cu aproapele, monahul se luptă prin pocăinţă zilnică, prin asceză, prin ascultare, urmărind să se cureţe de patimile care izvorăsc din iubirea de sine şi formează principalul obstacol în calea unei autentice legături cu Dumnezeu şi cu aproapele. Sfinţii Părinţi au subliniat adesea faptul că cel ce se iubeşte pe sine nu poate să fie nici iubitor de Dumnezeu, nici iubitor de oameni. De aceea, de sine (filavitia) este rădăcina tuturor răutăţilor. Patimile ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu, pe om şi darurile lui Dumnezeu. Dacă le vedem, le vedem pătimaş, adică cu o vedere duhovnicească bolnavă şi contorsionată. Cosmosul este bun. Devine rău pentru noi deoarece îl vedem în mod pătimaş. „Lumea sunt patimile noastre” spune Sfântul Isaac Sirul.

Curăţindu-se de patimi, monahul îşi curăţă ochiul sufletului şi poate să vadă din profunzimea curăţiei sale, în chip nepătimaş, atât pe  semeni, cât şi cosmosul. Astfel, poate să aibă o adevărată comuniune cu oamenii şi să folosească în mod drept lucrurile şi cosmosul.

Este evident că sociabilitatea monahului nu constă într-o stare sufletească sentimentală şi într-o legătură omenească (prietenie, înrudiri, iubire trupească), ci într-o stare harismatică, dar al Sfântului Duh, Care dă ascetului darul curăţirii de patimi.

Câtă vreme eşti plin de iubirea de sine nu vei putea să-i încapi în inima ta nici pe oameni şi nici pe Dumnezeu. Pe cât curăţeşti inima de iubirea de sine, pe atât de mult îi cuprinzi în tine pe fratele tău şi pe Dumnezeu.
Aceste experienţe le dobândeşte monahul după ce depune o asceză până la sânge şi duce o luptă dură.
În textele Sfinţilor Părinţi neptici găsim o antropologie şi o sociologie realiste. Sfinţii Părinţi au scris din experienţa lor proprie şi din lupta pe care au dus-o personal cu patimile şi aşa au cunoscut faptul că omul devine prin patimi tot mai antisocial, câtă vreme prin nepătimire devine tot mai social. Să ne amintim cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Mintea, unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face bună, înţeleaptă, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti. Dar despărţindu-se de Dumnezeu şi lipindu-se de cele materiale, sau se face dobitocească, ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică, războindu-se cu oamenii pentru aceasta” (Cele 400 de capete despre dragoste, I, 52, FR 2, p. 91).

Retragerea monahului nu înseamnă antisociabilitate, după cum nici a vieţui în lume nu înseamnă a fi sociabil. Este un lucru minunat cum monahii care trăiesc retraşi sunt deschişi către fiecare om privindu-l ca pe însuşi chipul lui Dumnezeu, cum cei mai sporiţi şi mai haritofori dintre monahi pot să odihnească pe fiecare om, aşa cum spune şi cuvântul din Gheronticon: „Ai odihnit pe fratele tău, ai odihnit pe Dumnezeu”. Primirea închinătorilor în mănăstiri constituie o dovadă a caracterului social al vieţii mănăstireşti.

Însă monahii îşi exprimă iubirea lor pentru semeni într-un chip şi mai sublim, şi mai mistic: rugându-se pentru ei. Cu cât monahul este mai avansat duhovniceşte, cu atât mai des se roagă pentru cei vii şi pentru cei morţi. Sfântul Siluan Athonitul scrie: „Unii zic că monahii trebuie să slujească lumea ca să nu mănânce pe degeaba pâinea poporului. Dar trebuie bine înţeles în ce constă slujirea lor. Monahul este un om care se roagă şi plânge pentru întreaga lume. Aceasta este principala lui ocupaţie. Cine îl împinge să plângă pentru întreaga lume? Domnul lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El dă monahului iubirea Duhului Sfânt şi această iubire umple inima monahului de durere pentru toţi oamenii pentru că nu sunt pe calea mântuirii cu toţii. Domnul însuşi a fost atât de întristat pentru poporul Său încât S-a dat pe Sine însuşi morţii pe cruce. Dar şi Maica Domnului a avut în inima ei aceeaşi întristare pentru oameni. Şi Fiul ei preaiubit dorea până la sfârşit mântuirea tuturor”.

Aceeaşi sociabilitate exprimă monahii şi prin scrierile lor (de exemplu, Sfântul Nicodim Aghioritul), corespondenţa lor (cum ar fi Cuviosul Daniil Katunakiotul sau Gheron Iosif), prin călătoriile făcute de ei, din ascultare, în comunităţile creştinilor din lume pentru a ţine predici, a spovedi etc.
În anumite situaţii de grea încercare pentru neam – cum ar fi războaiele, prigonirile, înrobirile -, monahii îşi manifestă iubirea lor faţă de semeni prin lucrări folositoare societăţii, aşa cum a făcut Sfânta Filoteia în Atena, în perioada stăpânirii turceşti, sau prin predici care înflăcărează şi susţin credinţa, cum a făcut Sfântul Cosma Etolianul.
Un martor nemincinos al acestui adevăr este istorica Mânăstire a Lavrei care a luat parte Ia Revoluţia din 1821. De asemenea, sfaturile monahilor isihaşti ortodocşi pentru păstrarea credinţei ortodoxe, a limbii şi a naţionalităţii popoarelor ortodoxe în timpul dominaţiei turceşti este bine cunoscută.
Pentru monahi, sociabilitatea nu este ceva care se dobândeşte uşor. Ea este rod al unor lupte continue de ani de zile, fără de care monahul nu poate dobândi harul dumnezeiesc şi nu poate smulge iubirea de sine şi, deci, antisociabilitatea. Când chinoviile ortodoxe şi sinodiile mănăstireşti funcţionează corect, ele devin centre din care iradiază sociabilitatea creştină, după Hristos. La fel, fiecare monah luptător şi fiecare bun creştin devin un astfel de centru.

Scrieri athonite pe teme contemporane, Arhimandritul Gheorghios, Staretul Sf. Manastiri Grigoriu – Athos

Citeste si

„Avaton”-ul Sfântului Munte si hirotonia femeilor

Plansul calugarilor athoniti

Calugarii marilor orase

Prodromita

Psalmul 135 – Simonos Petras, Sf. Munte Athos

Convorbiri cu Parintele Petroniu Tanase

 

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

Standard

Daca cel ce intreaba aceasta ar fi cunoscut rolul si misiunea Bisericii in societate, cu adevarat nu si-ar fi avut rostul aceasta intrebare.

Insa, intrebarea nu este de ce facem un bine in detrimentul altui bine, ci de ce facem ceva rau in detrimentul binelui. Asadar, intrebarea ce arata adevarata cauza a problemei ridicate este defapt “De ce construim bodegi, discoteci, casinouri, sex-shopuri, bordeluri, fabrici de tigari si case de vanzare a drogurilor, in locul constructiei de gradinite, scoli, spitale, parcuri, adaposturi pentru saraci si batrani, si multe, multe altele?!?”. De ce atata risipa de bani, timp si sanatate aruncate pe betii, curvii, preacurvii, jocuri de noroc si patimi, cand iata ca societatea in care traim are nevoie atat de mare de educatie, asistenta medicala si sociala, dar si de sansa unui loc de munca decent!

Pe drept, aceasta este adevarata intrebare, caci oare nu sunt bodegile, cluburile de noapte si celelalte de care spuneam, pentru societate,  asemenea tumorilor si infectiilor din corpul unui om bolnav? Nu ele sunt pricina durerii si lipsurilor unei societati?

Va intrebati unde sunt banii de scoli si de scolarizare? Iata, intrebati mamele a caror soti sunt betivi ordinari si cheltuiesc si cel din urma banut ce i se cuvenea copilului la scoala, pe bautura! Va intrebati unde sunt banii de azile pentru batrani si orfelinate pentru copii? Iata intrebatii pe iubitorii de castiguri usoare si lacomii de bani care ii risipesc prin cazinouri! Va intrebati unde sunt banii de spitale, biblioteci si parcuri pentru joaca? Iata intrebatii pe cei care cheltuie banii pe desfrau prin bordeluri, pe cei care cheltuie banii pe tigari si in discoteci! Acolo sunt banii pentru cele bune si de folos oricui, dar risipiti pentru cele rele in detrimentul tuturor.

 Si singura care lupta impotriva acestor plagi ale societatii este Biserica lui Dumnezeu. Bisericile sunt in societate asemenea leucocitelor din corpul uman. Ele au menirea sa-l despatimeasca pe om, sa-l tina sanatos, departe de boala pacatului, pacatul care este singura cauza a suferintei umane.

Oare sunt prea multe biserici in detrimentul altor nevoi ale societatii? Dar oare sunt de vina limfocitele ca organismul nu-si poate dezvolta organele in mod normal, dobandind astfel lipsuri si infirmitati, sau de vina este tumoarea care consuma toate resursele de care are nevoie organismul, slabindu-l si mai tare? Tot asa stau lucrurile si cu bisericile lui Dumnezeu caci, luptand mereu impotriva imoralitatii, prin ele se mentine si inzdraveneste sanatatea societatii, precum fac limfocitele din organism, pe cand bordelurile, cazinourile, discotecile si celelalte, sunt asemenea tumorilor si infectiilor din corp. Acestea din urma sug societatea de resurse si nu o lasa sa se dezvolte armonios, ci o saracesc si o imbolnavesc pana la epuizare.

Nu Biserica este de vina ca nu sunt gradinite, scoli si spitale mai multe, caci tocmai ea binecuvinteaza, sfinteste si stimuleaza activitatea lor. Biserica ne invata sa avem initiativa binelui, sa ne implicam in societate in mod activ si constructiv! Biserica lui Dumnezeu sădeşte conştiinţa binelui în mintea noastră, ne invaţă să-i iubim pe cei din societate, ne arată pericolele lăcomiei şi egoismul. Biserica insufla frica lui Dumnezeu ca înţelepciune de viaţă, care ne va ajuta să fim cinstiţi, să nu ne răzbunăm, să iertăm, şi să fim înţelegători cu toţi oamenii. O biserică construită astăzi poate aduce 10 spitale si grădiniţe maine. Biserica formează copii de azi, care vor fi oamenii de mâine… Ei vor decide ce să construiască şi cum. Biserica pune în inimele tuturor dorul după Dumnezeu şi după împărăţia cerurilor şi prin asta ne aminteşte tuturor că va veni o vreme când toti ne vom înfăţişa la judecată doar cu faptele noastre fără bogăţii.

De ce credeti ca se straduiesc atat de mult unii sa scoata Biserica si dreapta credinta din sanul scolilor si al liceelor? Cine se straduieste oare sa alunge sanatatea (invatatura Bisericii) din societate, decat boala (imoralitatea umana)? Imoralitatea noastra este de vina, caci ea este generata si intretinuta de toti cei care iubesc rautatea, manifestandu-se in mod fatis prin toate constructiile deprevarii umane, ce le vedem la toate colturile de strada!

Si cum am putea spune ca sunt prea multe biserici construite, cand tocmai in ele ajung sa se reabiliteze si sa se insanatoseasca curvarii, betivii, narcomanii, si toti cei care au cazut victime ale patimilor?! Cum am putea sa ne lipsim de singura noastra sursa de insanatosire sufleteasca? Pe drept am spune ca este inconstient bolnavul care isi arunca perfuzia de la mana, sau cel cu cangrena care refuza tratamentul cu antibiotice.  Asemenea sunt inconstienti si cei care spun ca sunt prea multe biserici, atata timp cat societatea boleste de imoralitate.

Pentru insuficienta si proasta dotare a scolilor, spitalelor si a adaposturilor sociale, de vina  sunt cei care ar fi avut puterea sa le construiasca dar in loc au construit bodegi, discoteci, bordeluri si cazinouri. Dar mai de vina sunt cei care frecventeaza astfel de locuri, intretinand si intinzand si mai mult aceste tumori ale societatii. Insa nu numai acestia sunt de vina, ci si cei care nu au invatat pe cei ai casei sa se fereasca de astfel de locuri, desi era in puterea si raspunderea lor sa o faca. Si in categoria aceasta intram majoritatea dintre noi.

Vrem mai multe scoli, spitale si locuri de joaca pentru tineri? Atunci “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Ev. Matei 6:33)

Doar atunci cand vom cauta dreptatea lui Dumnezeu vom avea si scoli destule, si toate cate trebuiesc, iar copiii abandonati de pe strada ii vom putea numara cu degetele de la o singura mana. Pana atunci, pe drept ne culegem ceea ce semanam.

Preluat de pe ortodoxiatinerilor.ro

Cititi si

Haosul numit INTERNET

De la icoana bizantina la “icoana” Playboy

Existenta lui Dumnezeu

Cat de ortodox este poporul roman?

De ce ingaduie Dumnezeu suferinta?

Drumul sufletului dupa moarte

Unde sa ne cautam jumatatea

Comunicarea prin tacere

Standard

Păstrasem un citat în minte al Sfântului Isaac Şirul: „Vorbirea este a lumii acesteia iar tăcerea este a lumii ce va să vină.” Nu-l înţelesesem foarte mult atunci, dar că să văd pentru a mia oară cât de mare este înţelepciunea Lui Dumnezeu şi că toate-s rânduite de El, mai târziu am început, dintr-un motiv deloc cunoscut mie atunci, să caut a desluşi profunzimea tăcerii. Şi asta în momentul când vizualizând filmul „Patimile Lui Iisus Hristos”, regizat de Mel Gibson, film în care mă scufund de fiecare dată când simt că-s la pământ, când mă încarc cu putere doar trăind acele momente cu El. E ca o lecţie de practică a trăirii în Hristos, am observat o atitudine, pe care doar văzând-o am înţeles-o, o atitudine a Mântuitorului cu-n impact atât de mare pentru mine: lecţia tăcerii.

Era scuipat, era înjosit, era bătut, era dezbrăcat, hule groaznice i se aduceau, învinuirii de neimaginat, cuie îi erau bătute în palmele Lui în care odinioară ne adăpase cu ele, ne ţinuse, ne mângâiase, coroană de spini avea pe cap, pentru noi spinii ăştia care şi acum Îl răstignim şi El… El răbda şi tăcea, se smerea şi tăcea, îndura şi tăcea, nu s-a văitat, nu a înjurat, nu a blestemat, nu a ţipat şi Doamne, cât de mare îi era durerea, cât de adâncă şi profundă, dar El a purtat-o cu tăcere. Iubirea a stat la bază, căci fără de iubire nu ar fi fost nimic posibil, durerea Lui, în mod tacit, vorbea iubirea, nu şi-a strigat-o ci chiar tăcând s-a auzit şi-n veşnicii.

Fiind în spital, pentru o programare, pe un perete văd lipit un afiş pe care, într-un mod atât de imperativ dar întru totul ziditor, stătea scris un decalog al tăcerii:

1. Taci, dacă nu ai de spus ceva valoros!

2. Taci, atunci când ai vorbit destul!

3. Taci, până când îţi vine rândul să vorbeşti!

4. Taci, atunci când eşti provocat!

5. Taci, când eşti nervos şi iritabil!

6. Taci, când intri în biserică, pentru ca Dumnezeu să-ţi poată vorbi!

7. Taci, când pleci de la biserică, pentru că Duhul Sfânt să poată imprima în mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit!

8. Taci, când eşti ispitit să bârfeşti!

9. Taci, când eşti ispitit să critici!

10. Taci, cât să ai timp să gândeşti înainte de a vorbi!

M-a uimit pentru că nu numai că nu mă aşteptam să-l văd acolo, dar a venit într-un moment când şi mai mult vroiam să-mi îndrept atenţia către această taină, să o cunosc, să o învăţ, să o înţeleg. Deşi, cu siguranţă că-l mai citisem dar atunci mai mult ca oricând mi-a atras atenţia.

Şi mi-am dat seama că nu ştiu să tac şi din acest motiv am spus mereu cele mai mari grozăvii, cele mai crunte lipsite nu numai de valoare dar şi de cel mai mic gram de bun simţ, am trăncănit şi am tot vorbit neţinând cont de nimic şi de nimeni, nu numai că am luat cuvântul atunci când nici nu era rândul meu la a vorbi, ci chiar călcând peste toţi şi chiar făcându-mă de râs de multe ori, aşa cam ca în pildele lui Solomon: ”Cel ce răspunde la vorbă înainte de a o fi ascultat, este nebun şi încurcat la minte.” N-am ştiu să tac şi de zeci de ori am replicat cu totul în afara Lui Dumnezeu, dacă eram provocată şi pentru că sunt o persoană iute, impulsivă, mânioasă – câte discuţii nu am provocat, câte vorbe grele, câte certuri, câte cicatrici n-am produs cu netăcerea mea. Cât îmi dorisem să ajung să nu mai critic, să nu mai judec şi ce uşor era – dacă aş fi tăcut de multe lucruri grele m-aş fi scăpat.

Până ajungem să scoatem răul din noi, mai înainte de a ne curăţi inima un prim pas este să-ţi înăbuşi mânia, hula, vorba urâtă. După o viaţă de mizerii, sunt multe dar foarte multe adunate. Cu mila Lui Dumnezeu poate că va veni o vreme când nici inima nu le va afla acolo, căci cel mai de folos ar fi ca nicăieri în sufletul nostru să nu se mai regăsească nici o patimă. Şi chiar de nu putem să nu ripostăm măcar să învăţăm un exerciţiu foarte uşor şi accesibil tuturor: opreşte-te puţin, respiră adânc, întreabă-L pe Dumnezeu ce să spui şi caută răspunsul dat de El în inima ta şi dacă l-ai găsit vorbeşte dacă nu mai bine taci.

Câte lucruri frumoase nu se pot spune prin tăcere, câţi dintre noi mai reuşesc să vorbească celuilalt prin tăcere, când inimile sunt curate nu mai este nevoie de vorbe, tacit îl îmbrăţişezi, îi vorbeşti, îl alini, te înţelegi din priviri, te foloseşti de sfinţenia unora doar privindu-i. Astfel de oamenii nu ne mai vorbesc cu buzele, ci lasă inima care devine, din dragostea Lui Dumnezeu, ca un cer izvorâtor de lăuntrică Liturghie, dar nu este o Liturghie ascunsă ci tacit e manifestată în toate clipele vieţii.

Să învăţăm să ne înfrânăm limbile, cele pline de otravă şi de multe ori aducătoare de moarte, să fim cumpătaţi la vorbă, pururea să avem dreapta socoteală şi-n tăcere şi-n vorbire, să căutam să comunicăm mai mult cu inima decât cu buzele, să tăcem atunci când suntem osândiţi, nedreptăţiţi, batjocoriţi, să răbdăm şi tacit să ne rugăm.

Să învăţăm să tăcem din când în când ca şi Dumnezeu să ne poate vorbi, să putem să-L ascultăm, El mereu stă de vorbă cu noi, atunci când nu ştim ce să facem, El e în inima noastră şi ne învaţă, ne povăţuieşte, ne arată căile Sale, cărările Sale numai că ne-am obişnuit să vorbim numai noi, El nu mai are când. Să ne coborâm în inima noastră, acolo e tot cerul, acolo sunt toate răspunsurile, toată înţelepciunea, acolo e Dumnezeu, să facem un scaun vrednic pentru El.

Mi-a plăcut foarte mult răspunsul Sfântului Nicodim Aghioritul dat cuiva ce întrebase dacă este bine ca în mijlocul slujbelor Bisericii să ne rugăm cu o rugăciune scurtă dar care să aibă ca scop adunarea minţii şi inimii la slujba la care participăm şi acesta îi spune cam aşa: ” Mintea este preot, inima este altar, jertfa care se aduce pe acest altar este alegerea şi bunăvoinţa, căci de bunăvoie aleg să mă rog Lui Dumnezeu, iar mirosul de bună mireasmă, tămâia, care se ridică de pe altarul inimii este rugăciunea. Omul este un fel de biserică în Biserică.

Noi suntem slujitori Iubitului nostru Dumnezeu, tot ce facem este o permanentă Liturghie, o liturghie de după Liturghie şi atunci când gătim sau când spălăm rufe, sau când mergem pe stradă sau când legăm rănile fraţilor noştri sau când dormim, de vorbim sau de tăcem, tot ce facem trebuie să fie doar pentru El, doar cu El, doar întru El. Restul… doar deşertăciuni.

Slavă şi Lui Dumnezeu laudă!

Preluat de pe ortodoxiatinerilor.ro

Citeste si

Parintele Ioan Larion Neagoe de la Sihastria Raraului

Despre smerenie si mantuire

Indrumari duhovnicesti

Departarea de lume

Rugaciunea inimii

Unde sa ne cautam jumatatea

Standard
Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea!
– De ce spun ca e o minciuna? 
– Pentru ca fiecare om e chip al lui Dumnezeu, nu jumatate de chip. Si nu relatia mea cu alt om ma implineste, ci relatia cu Dumnezeu. 
Daca stau mereu in legatura cu Dumnezeu prin rugaciune, simt adevarul celor spuse de Mantuitorul: “Imparatia Cerurilor este inlauntrul vostru”. Simt pace, bucurie, mangaiere, echilibru.
Abia atunci relatia mea cu alti oameni poate deveni relaxata, neposesiva, iar gelozia, controlul, invidia si toate celelalte care ne chinuie cad de la sine.
Doi oameni care traiesc in Dumnezeu nu pot avea decat o relatie foarte buna. Altminteri, eu n-am fericirea si o astept de la celalalt si el o asteapta de la mine.
De aici vin atatea dezamagiri, nefericiri si drame. Omul crede ca si-a ales partenerul gresit si de asta nu e fericit. Isi cauta alt partener si, dupa un timp, simte acelasi gol si aceeasi neimplinire. Dar problema nu este acel partener, ci raportarea gresita la viata, ca tu crezi ca exista o jumatate cu care poti sa formezi un intreg.
Noi, de fapt, ne avem radacinile in Dumnezeu, nu in alt om, iar seva, puterea noastra de viata vine de la Dumnezeu si nu de la om. E clar atunci ca implinirea nu poate sa fie decat in El. Nu de la alt om trebuie sa astept fericirea, ci de la Dumnezeu. Daca am acea implinire profunda in Dumnezeu, pot sa am si implinirea familiala, sociala…
Si mai e ceva: noi nu putem schimba pe nimeni, fiecare se schimba numai…. daca vrea.Multi sunt nefericiti pentru ca incearca sa-si schimbe “jumatatea”. Femeile, de exemplu, stiu ca barbatii cu care se casatoresc au anumite defecte, vicii, neimpliniri. Dar se insotesc cu ei, sperand sa-i schimbe.
FUNDAMENTAL GRESIT !!!!Cand iubesti pe cineva, nu te cazni sa-l schimbi, caci nu vei putea. Roaga-te pentru el, da-i un sfat, o carte, si mai departe ramane lupta lui cu el insusi.
Eu pot sa-ti pun in farfurie, dar nu pot sa mananc in locul tau, iti arat drumul, dar nu pot sa merg in locul tau.
Parintele Ghelasie de la Frasinei spunea ca nu conteaza atat duhovnicul, cat ravna ucenicului. Duhovnicul poate sa fie un om sfant, dar daca tu n-ai pic de ravna, samanta ta ramane tot neincoltita.
Tu insuti trebuie sa pui samanta in pamant, sa o ingrijesti, sa fii gradinarul propriei tale vieti.
Problema nu e sa-i schimbi pe altii, ci sa te schimbi pe tine. Odata ce vom face asta mai multi, se schimba si lumea din jurul nostru.
Preot DAN POPOVICI
Citeste si

Despre casatorie

Standard

– Părinte, astăzi se întelege din ce în ce mai putin rostul bărbatului si al femeii în căsnicie. Puteti să ne spuneti care este rostul lor în viata de familie?

– Adevărul este că nu sunt de părere cu cuvântul acesta “astăzi”. Bărbatul si femeia sunt aceeasi cu cei pe care i-a creat Dumnezeu la început, cu un scop bine definit.

S-a făcut o constatare: întrucât femeia a fost roabă mii de ani, si cu ocazia Edictului de la Milan, Sfântul Constantin cel Mare a dat libertate si femeii, ca să nu mai fie omorâtă fără judecată – s-a transmis atavic, adică a trecut peste veacuri teama femeii de bărbat, si a rămas femeia cu spaimele acestea atavic transmise. Nu este permis acest lucru.

Femeia înseamnă “împărăteasă dăruitoare”. Femeia, dacă zici că-i slabă, totusi, din momentul în care te-ai angajat să te numesti sot, nu te poti numi sot, decât lângă o sotie. Trebuie să o pui pe tron, cu orice chip! Să nu se mai vadă în femeie numai un scop meschin sau un lucru de caznă.

Femeia este extraordinară în creatia lui Dumnezeu! Dati-vă seama că destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Maria, libere: Fie mie după cuvântul Tău (Luca 1, 15). Si s-a schimbat destinul întregii omeniri, si chiar al lui Dumnezeu în lume.

Maica Domnului este o femeie care a deschis portile fericirii, libertătii si vesniciei în lume.

Femeia trebuie cu orice chip respectată, pentru că dacă Dumnezeirea ar întreba omenirea: “Ce este în omenire?”, n-ar întreba paternitatea, ci maternitatea! Deci, femeia joacă un rol primordial în ceea ce priveste creatia lui Dumnezeu, bărbat si femeie.

Putem noi, oare, să desprindem o Taină atât de importantă de cuvintele Mântuitorului: Fără de Mine nu puteti face nimic! Acestea sunt cuvinte dumnezeiesti, si tot ce a spus Hristos este adevărat.

Lumea crestină, dacă ar fi atentă numai la aceste cuvinte, ar fi mult mai controlată si s-ar descoperi mai repede ori valorile, ori defectele. Pentru că El este Vita si noi suntem mlăditele. Poate mlădita să rodească ceva fără vită?

Maica Domnului reprezintă neamul omenesc. Femeia nu trebuie văzută ca o roabă. Pentru că, desi spunem în rugăciunile Tainei Cununiei, că femeia trebuie să se supună bărbatului, acesta din urmă trebuie să fie atent că i se spune, tot în aceeasi rugăciune, că trebuie să o iubească. Dacă nu o iubeste, nu o să-l asculte. Bărbatul, dacă nu ascultă de acest cuvânt, se face răspunzător de îndărătnicia femeii. Deci, trebuie să o iubească cu orice chip.

În căsnicie se intră prin foarte multe transformări si lucruri neprevăzute, datorită marilor intimităti: nastere de copii, care nu se face numai citind cum se face, ci se naste în modul cel mai normal de către toate femeile, fie împărăteasă, fie femeie de rând.

Cuvântul femeie trebuie, cu orice chip, mult mai respectat, pentru că, vă repet, cuvântul femeie înseamnă “împărăteasă dăruitoare”, si dăruirea este toată Scriptura.

– Dar putem identifica, în viata de familie, un rost diferit al femeii de al bărbatului, si al bărbatului de al femeii?

– În ce priveste idealurile, nu. Dar în ceea ce priveste preocupările, fiecare are îndeletnicirea lui.

– Ne puteti spune care este scopul ascultării în viata de familie?

– Dacă este iubire lucrurile se rezolvă de la sine: se uită unul la altul si stiu ce au de făcut.

În ce priveste copiii, ei trebuie educati de mici, să le imprime în suflet ideea de Dumnezeu cu orice chip, ca astfel, încet-încet, să crească în învătătura crestină.

– De ce spune că bărbatul este cap femeii?

– Si femeia ce este, dacă bărbatul este cap? Unde este situată fată de cap?

Bărbatul este cap femeii în sensul unei armonii care trebuie să existe, respectându-se îndeletnicirea fiecăruia. Când se spune că femeia este grozav de valoroasă în creatia lui Dumnezeu, asta nu însemnă că bărbatul nu este nimic. Pentru că supunerea, în sine, înseamnă mântuirea în sine.

Femeia nu se supune pentru că este miloagă, ci se supune pentru ca să întregească armonia lucrurilor. Ea este cea care face efortul cel mai mare pentru ca bărbatul să-i fie cap, din momentul în care îl iubeste.

Între cei doi soti nu există grad de rudenie. Dacă bărbatul este capul, femeia este tot cap. Trebuie să se supună unul fată de altul; fiindcă sunt foarte dese situatiile în care bărbatul o întreabă si-si ascultă femeia.

Ei trebuie să se iubească. Dacă nu se iubesc, relatia dintre soti este numai o ordinară gâlceavă.

Dacă bărbatul este cap, femeia este inima! Si inima este mai mult decât orice, este adâncul cel mai adânc al fiintei omenesti, este chiar locul unde Dumnezeu si-a făcut locas. Si dacă ea este inima, e si el inimă, fiindcă iubirea armonizează căsnicia.

Pr. Arsenie Papacioc

Citeste si

A avea sau a nu avea copii

Clevetirea si judecarea aproapelui

Duhovnici Romani despre Ecumenism

Tradarea fidelitatii conjugale

„Avaton”-ul Sfântului Munte si hirotonia femeilor

Deznadejdea omului apasat de pacate