Raiul si Iadul

Ce este raiul? Unde se află el? Este raiul un loc? Se află acesta „sus”?

Aşa cum se întâmplă şi cu toate problemele privitoare la viaţa după moarte, nu ar trebui să punem asemenea întrebări din simplă iscodire, ci numai pentru a pricepe mai bine învăţătura despre acest subiect, pe care ne-a împărtăşit-o Biserica. Şi pentru a scăpa de întunecimea pe care o pot pricinui ideile moderne şi unele experienţe mediumnice chiar şi creştinilor ortodocşi.

Se întâmplă astfel că problema „localizării” raiului (şi iadului) este înţeleasă greşit în foarte mare măsură în vremurile moderne. Doar cu câţiva ani în urmă, dictatorul sovietic Hrusciov râdea de oamenii religioşi, care încă mai credeau în rai, căci el trimisese „cosmonauţi” în spaţiu şi aceia nu l-au văzut.

De bună seamă, nici un creştin care are dreaptă judecată, nu crede în strâmbătura ateistă a unui rai „în cer”, deşi sunt unii protestanţi necunoscători, care aşezau raiul într-o galaxie sau constelaţie îndepărtată. Întreaga lume văzută este căzută şi stricată, şi nu se află nici un loc în ea pentru raiul cel nevăzut al lui Dumnezeu, care este un adevăr duhovnicesc iar nu material. Dar mulţi creştini, pentru a scăpa de batjocura necredincioşilor şi pentru a ocoli chiar şi cea mai mică întinare a vreunei concepţii materialiste, au ajuns la capătul opus şi spun că raiul nu se află „nicăieri”. Printre romano-catolici şi protestanţi există explicaţii nefireşti, care spun că raiul este „o stare nu un loc”, că „sus” este doar o metaforă, că Înălţarea lui Hristos (Luca 24, 50; Fapte 1, 9-11) nu a fost cu adevărat o „înălţare”, ci numai o schimbare de stare.

Urmarea unor asemenea explicaţii este că raiul şi iadul ajung nişte concepţii foarte nedesluşite şi fără limpezime, şi adevăratul sens al lor începe să se piardă – cu urmări pierzătoare pentru viaţa creştină, căci acestea sunt tocmai adevărurile către care se călăuzeşte întreaga noastră viaţă pământească.

Toate aceste lămuriri, potrivit episcopului Ignatie Brianceaninov, se bazează pe ideea neadevărată a filosofului modern Descartes, că tot ceea ce nu este material este „spirit pur” şi nu este mărginit de timp şi spaţiu. Aceasta nu este învăţătura Bisericii Ortodoxe. Episcopul Ignatie scrie: „Închipuirea lui Descartes cu privire la libertatea duhurilor în spaţiu şi timp este o prostie hotărâtă. Tot ceea ce este mărginit depinde de spaţiu în mod necesar” (vol. III, pag. 312). „Numeroasele citate pe care le-am dat mai sus din cărţile de cult şi lucrările Părinţilor Bisericii Ortodoxe, hotărăsc cu deplină mulţumire problema localizării raiului şi iadului … Cu câtă claritate arată învăţătura Bisericii Ortodoxe de Răsărit că localizarea raiului este în cer, iar localizarea iadului este în măruntaiele pământului ” (vol. III, pag. 308-309); sublinierea aparţine Episcopului Ignatie. Vom arăta aici numai cum trebuie tâlcuită această învăţătură.

De bună seamă că este adevărat, după cum arată numeroasele citate ale Episcopului Ignatie, că toate izvoarele ortodoxe – Sfânta Scriptură, sfintele slujbe, Vieţile sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi – vorbesc despre rai şi cer ca fiind „sus” şi despre iad ca fiind „jos”, sub pământ. Şi este, de asemenea, adevărat faptul că, întrucât îngerii şi sufletele sunt mărginite în spaţiu (după cum am văzut în capitolul de mai sus, „Învăţătura ortodoxă despre îngeri”), acestea toate trebuie să se afle pururea într-un loc oarecare – fie în rai, în iad ori pe pământ. Am citat deja învăţătura Sfântului Ioan Damaschin că atunci „când îngerii se află în cer, nu se află pe pământ, şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, aceştia nu rămân în cer” (Expunere adevărată a credinţei ortodoxe, II, 3, pag. 206), care este aceeaşi învăţătură prezentată mai înainte de Sf. Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, cap. 23), Sf. Grigorie Teologul (Învăţături pilduitoare la Cartea lui Iov , Cartea a II-a, 3) şi de către toţi Părinţii Bisericii.

Prin urmare, raiul este cu adevărat un loc, şi acesta este cu adevărat sus din oricare loc de pe pământ, iar iadul este cu adevărat jos , în măruntaiele pământului; dar aceste locuri şi locuitorii lor nu pot fi văzuţi de oameni până când ochii lor duhovniceşti nu sunt deschişi, după cum am văzut mai înainte, cu privire la sălaşul din văzduh. Mai mult, aceste locuri nu se află între „hotarele” sistemului nostru spaţio-temporal: un avion de pasageri nu trece „în chip nevăzut” prin rai, nici un satelit pământesc prin cel de al treilea cer, nici sufletele nu pot să aştepte în iad până la Judecata de Apoi, ca să fie pregătite să ajungă pe pământ. Ele nu se află acolo, ci într-un loc de un fel deosebit, care începe chiar aici, dar se întinde într-o altă direcţie.

Sunt semne, sau cel puţin păreri, despre acest fel al adevărului chiar în experienţa acestei lumi, în fiecare zi. De pildă, existenţa vulcanilor şi a căldurii mari din centrul pământului este socotită de mulţi Sfinţi şi Părinţi ca un semn nemijlocit al existenţei iadului în măruntaiele pământului. De bună seamă, iadul nu este „material” în sensul în care curge lava de sub scoarţa pământului, care este materială. Se pare însă că este o „asemănare” între cele două lumi – întâi de toate, o asemănare se poate vedea chiar în firea omului, căruia îi stă în putinţă, în împrejurări oarecare, sau prin voia lui Dumnezeu să înţeleagă cele două feluri de realitate chiar în această viaţă. Oamenii de ştiinţă moderni au ajuns să recunoască faptul că ei nu mai sunt siguri de natura de bază a materiei şi de hotarele ei, şi nici unde se sfârşeşte aceasta şi unde începe realitatea „transcedentală”.

Numeroase întâmplări din Vieţile sfinţilor arată cum acel alt fel al spaţiului „pătrunde” în spaţiul „obişnuit” al acestei lumi. Adesea, de pildă, sufletul unui om care de-abia a murit este văzut ridicându-se la cer, ca atunci când Sf. Benedict a văzut sufletul Sf. Germanus de Capua ridicat la cer de îngeri într-o minge de foc (Sf. Grigorie, Dialoguri , II, 35), sau locuitorii din Afognak au văzut sufletul Sf. Gherman urcându-se într-un stâlp de foc, sau Cuviosul Filaret de Glinak a văzut sufletul Sf. Serafim de Sarov urcând. Proorocul Elisei l-a văzut pe Proorocul Ilie, cum a fost răpit la cer într-un car de foc (III Regi 2, 11). De asemenea, sufletele sunt văzute adesea trecând prin vămi; sunt astfel de împrejurări, mai ales în Viaţa Sf. Nifon de Constantia (23 decembrie) şi a Sf. Columba de Iona – unele dintre aceste întâmplări au fost citate în capitolul despre vămi. În Viaţa Cuviosului Teofil al Kievului, singurul martor al morţii unui om drept, a văzut cum atunci „ceva a străfulgerat în faţa lui şi un curent de aer rece i-a izbit faţa. Dimitrie a privit în sus cu uimire şi a împietrit. În chilie, plafonul a pornit să se ridice iar cerul albastru, ca şi cum şi-ar fi întins braţele, se pregătea să primească sufletul sfânt al celui drept care murea.”

Nu trebuie să iscodim, dincolo de cunoştinţele generale, că raiul şi iadul sunt cu adevărat „locuri”, dar nu locuri din lumea aceasta, din sistemul nostru spaţio-temporal. Aceste „locuri” sunt atât de deosebite de noţiunile noastre pământeşti de „loc”, că ne vom tulbura fără nădejde, dacă încercăm să reconstituim o „geografie” a lor. Unele Vieţi ale sfinţilor arată limpede că „cerurile” se află deasupra „raiului pământesc”; altele arată că sunt cel puţin „trei ceruri” – dar nu este de datoria noastră să aşezăm „hotarele” acestor locuri sau să încercăm să desluşim însuşirile lor. Prin Pronia lui Dumnezeu ne sunt dăruite asemenea descrieri pentru a ne însufleţi să luptăm ca să ajungem în aceste locuri, printr-o viaţă şi moarte creştină – iar nu pentru a ne folosi de chipuri de judecată lumească şi cunoştinţe care nu li se potrivesc. Sf. Ioan Gură de Aur ne aminteşte cu dreptate că trebuie să cercetăm în  chip potrivit cele ale raiului şi ale iadului: „Vă întrebaţi unde se află iadul; dar de ce trebuie să ştiţi voi asta? Voi trebuie să ştiţi că iadul există, nu unde se află el ascuns …. După părerea mea, iadul se află undeva în afara acestei lumi …. Nu trebuie să încercăm să aflăm unde se află iadul, ci cum să scăpăm de el” (Omilie la Romani 31, 3-4).

Nu ne este nouă dat să pricepem prea mult despre adevărul celeilalte lumi în această viaţă, deşi cunoaştem destule lucruri pentru a răspunde raţionaliştilor care spun că raiul şi iadul nu se află „nicăieri” şi de aceea nu există, pentru că oamenii nu le pot vedea. Aceste locuri se află cu adevărat „undeva”, şi unii locuitori de pe pământ au fost acolo şi s-au întors ca să povestească despre ele. Dar noi putem vedea aceste locuri când suntem în trup, mai mult prin credinţă decât prin cunoaştere. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu (I Cor. 13, 12).

 Pr. Serafim Rose, Sufletul dupa moarte

Citeste si

Realismul

Despre parastase, rugaciuni si viata dupa moarte

Parastasele, pomenirea mortilor in Biserica Ortodoxa

Drumul sufletului dupa moarte

Talharul de pe cruce

Vitalismul

Liberalismul şi realismul au condus oamenii timp de un secol şi mai bine, pe un drum fals, al cărui capăt, dacă drumul nu ar fi fost deviat, ar fi existat ca un fel de “utopii inverse” despre care auzim acum atât de mult, – poate o “lume bravă nouă” mai groaznică, un sistem tehnologic inuman în care toate problemele lumii s-ar rezolva cu preţul înrobirii sufletelor oamenilor. Împotriva acestei utopii a planificării raţionaliste s-au ridicat multe proteste în numele nevoilor naturii umane concrete şi personale, neplanificate şi nesistematice care sunt cel puţin la fel de esenţiale, chiar pentru o “fericire” pur lumească, după cum are nevoie materia mai clară; mai presus de toate un protest în numele “vieţii”, care, orice ar însemna, ar fi în mod clar înăbuşit în paradisul realist.

Principalul imbold intelectual al mişcării vitaliste a fost o reacţie împotriva eclipsei realităţilor mai înalte din “simplificarea” realistă a lumii. Această chestiune fiind împlinită, noi trebuie pe de altă parte să recunoaştem eşecul absolut al vitalismului la acest nivel. Fiind lipsiţi de o bază suficientă sau chiar de conştiinţa adevărului creştin, cei care s-au îndreptat spre corectarea defectelor radicale ale realismului, au inventat în general remedii pentru ei care nu au fost pur şi simplu fără putere, ci remedii foarte nocive care sunt de fapt simptome ale unei etape mai avansate a bolii pe care ei au intenţionat să o vindece.

Întrucât aşa cum realismul, în timp ce reacţiona împotriva liberalismului, s-a autocondamnat la sterilitate prin acceptarea întunecării liberale a adevărurilor înalte, tot aşa vitalismul şi-a compromis propriile sale aparenţe prin acceptarea ca presupunere esenţială a criticii adevărului absolut. Vitalismul a încercat să combată realismul în această problemă. Totuşi, oricât de mult poate tânji vitalistul după “spiritual” şi “mistic”, el niciodată nu va respecta adevărul creştin, pentru că acesta a fost “demodat” atât pentru el, cât şi, în mod sigur, pentru realismul cel mai orb. In această privinţă este tipic atitudinii vitaliste lamentarea lui W.B. Yeats în autobiografia sa asupra “deposedării de religia îngustă a copilăriei mele, realizată de către Huxley şi Tyndall, pe care eu i-am detestat…”. Orice justificare psihologică poate avea o asemenea atitudine, ea nu are de a face nimic cu adevărul lucrurilor; şi consecinţele nu au fost decât nocive. Nu există nici o formă a vitalismului care să nu fie naturalistă, nici una a cărui întreg program să nu înceapă şi să se termine în această lume, nici una a cărei abordare a altei lumi să nu fie nimic altceva decât o parodie. Să subliniem încă odată că drumul nihilismului a fost “progresiv”; erorile unei etape sunt repetate şi multiplicate în etapele următoare.

Atunci nu mai este nici o problemă în a găsi în vitalism o întoarcere la adevărurile creştine, sau de orice alt fel. Totuşi, există în mod inevitabil o oarecare pretenţie printre vitalişti de a face aşa. Mulţi critici au observat caracterul “pseudo-religios” chiar al marxismului, deşi acest epitet este aplicabil numai înflăcărării deplasate a adepţilor mai entuziaşti, şi nu doctrinei, care este în mod clar cu caracter antireligios. In vitalism problema “pseudo- religiei” devine cu mult mai serioasă. O lamentare destul de inteligibilă asupra pierderii valorilor spirituale devine mai puternică, pe de o parte faţă de fanteziile lor subiective şi (uneori) faţă de satanismul adevărat, pe care lipsa de discernământ îl consideră drept revelaţie a lumii “spirituale” şi, pe de altă parte, faţă de un eclectism dezrădăcinat care culege idei din fiecare civilizaţie şi epocă şi găseşte o legătură total arbitrară între aceste fragmente greşit înţelese şi propriile concepţii dezbătute. Pseudo-spiritualitatea şi pseudo-tradiţionalismul, unul sau ambele, sunt elemente integrale ale multor sisteme vitaliste. Atunci, noi trebuie să fim prudenţi în examinarea pretenţiilor celor care ar restabili un sens “spiritual” vieţii şi, în special, celor care se cred aliaţi sau aderenţi la “creştinism”. Erorile “spirituale” sunt cu mult mai periculoase decât simplul materialism. Şi noi vom găsi, în partea a treia a acestei cărţi, că majoritatea a ceea ce trece astăzi drept “spiritualitate” reprezintă de fapt o “nouă spiritualitate”, un cancer născut din nihilism care se ataşează organismelor sănătoase pentru a le distruge din interior. Această tactică este exact contrariul atacului realist îndrăzneţ asupra adevărului şi vieţii spirituale; dar aceasta este în acelaşi timp şi o tactică nihilistă, şi încă una mai adecvată.

Astfel, din punct de vedere intelectual, vitalismul presupune o respingere a adevãrului creştin împreună cu o anumită pretenţie pseudo-spirituală. Totuşi, dându-ne seama de aceasta, noi vom fi nepregătiţi să înţelegem mişcarea vitalistă dacă nu suntem conştienţi de starea spirituală a oamenilor care au devenit adepţii acesteia. In liberalism şi realism boala nihilistă este încă destul de superficială: în principal este încă o problemă de filosofie restrânsă la o elită intelectuală. Totuşi, în vitalism – ca şi în marxism, mentalitatea cea mai extremă dintre cele realiste -, boala nu se dezvoltă numai din punct de vedere calitativ, ea se extinde şi cantitativ; pentru prima dată şi oamenii de rând încep să arate semne ale nihilismului, ceea ce la început se restrângea numai la puţini oameni.

Desigur, acest fapt se află în acord perfect cu logica internă a nihilismului, care năzuieşte spre universalitate, care a fost creat împotriva creştinismului pentru a-l distruge. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, gânditori perceptivi îşi exprimau înţelegerea faţă de şansa mulţimilor “trezite”, cei care urmau să fie exploataţi de “simplificatorii groaznici”; şi până pe vremea lui Nietzsche, cel mai puternic “profet” vitalist, înţelegerea se adâncise şi devenise o certitudine. Nietzsche a putut observa că “moartea lui Dumnezeu” începuse să-şi “arunce primele umbre asupra Europei”. Şi cu toate că “evenimentul însuşi este cu mult prea important, prea îndepărtat şi cu mult dincolo de puterea de înţelegere a majorităţii oamenilor, pentru ca cineva să-şi dea seama de realitatea acestuia”, totuşi apariţia acestuia era sigură, şi au existat oameni ca Nietzsche care au fost “copiii cei dintâi născuţi şi prematuri ai secolului următor – secolul, “triumfului nihilismului”.

Adevărul creştin, pe care liberalismul l-a subminat şi realismul l-a atacat nu este un simplu adevăr filosofic, ci adevărul vieţii şi al mântuirii; şi odată ce începe să câştige teren, printre mulţimile care fuseseră hrănite cu acel adevăr, convingerea că nu mai este credibil, rezultatul nu va mai fi simplu scepticism urban ca cel cu care se consolează puţini liberali, ci o catastrofă spirituală de dimensiuni enorme, una al cărui efect se va face simţit în fiecare dimensiune a vieţii şi gândirii umane. Gânditori ca Nietzsche au simţit prezenţa primelor umbre ale acestei catastrofe, şi astfel au fost în stare să o descrie în amănunt şi să deducă anumite consecinţe. Dar aceste consecinţe nu s-au putut manifesta pe scară largă până când aceste umbre nu începuseră să se furişeze în inimile mulţimilor. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea un număr din ce în ce mai mare de oameni obişnuiţi începuseră această căutare fără odihnă – o mare parte a propriilor noastre scene contemporane -, pentru a găsi un substitut al lui Dumnezeu Care era mort în inimile lor. Această nelinişte a fost principalul imbold psihologic al vitalismului. Aceasta este materia primă, gata de a fi modelată după exemplul presupunerilor intelectuale pe care le-am examinat deja, de către maeştri inspiraţi de ultimul curent al “spiritului epocii”. Poate că noi avem tendinţa să ne gândim la această nelinişte în special în termenii ei de către dema-gogii nihilişti, dar aceasta a fost un stimulent important al artei vitaliste cât şi al religiei. Şi prezenţa acestei componente în majoritatea fenomenelor vitaliste este motivul pentru care ei – contrar “judecăţii sănătoase” aparente a liberalismului şi realismului -, prezintă simptome, nu pur şi simplu de deviere intelectuală, ci şi de dezorientare spirituală şi psihologică.

Inainte de a trece la o considerare a manifestărilor mai formale ale vitalismului în filosofie şi artă, va fi bine să privim mai atent unele manifestări obişnuite ale acestei nelinişti tăcute care stă la baza tuturor. In cele din urmă, este la fel de sigur că noi am dat de înţeles că aceasta este o caracteristică nihilistă. Mulţi vor obiecta că semnificaţia sa a fost adesea exagerată, că este pur şi simplu o nouă formă a ceva ce a existat întotdeauna, şi că este o pretenţie ridicolă să conferi demnitate unei chestiuni atât de obişnuite prin denumirea exaltată a nihilismului. Desigur, există o oarecare bază pentru o asemenea judecată. Totuşi, cu greu se poate nega faptul că fenomenul modern diferă în câteva aspecte importante de oricare dintre predecesorii lui. Pentru prima dată în istorie, acesta există astăzi, la o scară foarte vastă pentru a cuprinde aproape universul; remedii “normale”, remediile bunului simţ, par să nu mai aibă nici un efect asupra acestuia, şi dacă se întâmplă să aibă vreun efect, se pare că ele îl încurajează. Şi drumul său este exact comparabil cu acela al extinderii necredinţei moderne, astfel încât dacă unul nu este cauza celuilalt ele sunt cel puţin manifestări paralele ale unuia şi aceluiaşi proces. Aceste trei chestiuni sunt atât de strâns legate între ele că noi nu le vom separa în următoarea relatare, ci le vom examina împreună.

Regimurile fascist şi socialist naţionalist au fost cele mai dibace în exploatarea neastâmpărului popular şi utilizării lui în scopurile sale proprii. Dar este lucru “curios” – “curios” oricui nu înţelege caracterul epocii -, că acest neastâmpăr nu a fost potolit de înfrângerea exploatatorilor săi principali ci mai degrabă a crescut de atunci în intensitate şi – “cel mai curios” -, în special în ţările cele mai avansate în ceea ce priveşte ideologiile democratice şi liberale şi cele mai binecuvântate cu prosperitate lumească, şi în ţările “înapoiate”, în proporţie directă cu propriul lor progres spre aceste scopuri. Nici războiul, nici idealismul liberal, nici prosperitatea nu pot să-l potolească – şi nici idealismul marxist, pentru că prosperitatea sovietică a produs acelaşi fenomen. Aceste remedii sunt ineficiente, pentru că boala este atât de profundă încât nu se poate ajunge la ea.

Poate că manifestarea cea mai izbitoare a neliniştii populare este crima, şi în special crima juvenilă. In epocile anterioare crima a fost un fenomen localizat şi care avea cauze aparente şi clare în pasiunile umane ca şi lăcomia, desfrâul, invidia, gelozia şi aşa mai departe. Niciodată nu a fost ceva mai mult decât o prefigurare vagă a crimei care a devenit tipică pentru secolul nostru, crimă pentru care singurul nume pe care avangarda de astăzi îndrăzneşte să-l folosească în alt context nihilist este cel de “absurd”.

Un părinte care este ucis de copilul său, sau un copil de către un părinte. O persoană absolut străină este bătută sau ucisă dar nu jefuită -, de către un individ sau o “bandă”. Asemenea grupuri terorizează împrejurimi întregi dând târcoale după pradă sau bătându-se fără sens unii cu alţii. Şi pentru care scop? Este un timp al “păcii” şi “prosperităţii” şi cei care devin criminali provin din elemente ale societăţii care sunt atât dintre “cele mai bune” cât şi dintre “cele mai rele”. Nu există nici o raţiune “practică” pentru conduita lor şi există adesea o indiferenţă totală faţă de măsurile de precauţie, sau consecinţele lor. Când sunt interogaţi, cei care sunt suspectaţi pentru asemenea crime îşi explică comportarea în acelaşi mod: a fost un “impuls” sau un “imbold” care i-a îndemnat, sau a fost o plăcere sadică în comiterea crimei, sau a existat un pretext total irelevant, cu ar fi plictiseala, confuzia, sau resentimentul. Intr-un cuvânt, ei nu-şi pot explica deloc comportarea lor, nu există nici un motiv clar pentru aceasta şi, în consecinţă, – aceasta este poate trăsătura cea mai consecventă şi mai izbitoare pentru asemenea crime -, nu există remuşcare.

Pr. Serafim Rose

Citeste si

Epilogul lui Ianolide

Satanismul muzicii rock

Liberalismul

Despre vise

De ce ingaduie Dumnezeu suferinta?

Realismul

Opuse ambiguitatii liberale, punctele de vedere lumesti realiste par perfect de clare si deschise. In locul agnosticismului sau al unui deism evaziv, se afls ateismul deschis; in locul “valorilor mai inalte” vagi, materialismul deschis si interesul personal. Totul este claritate in universul realist – exceptia a ceea ce este cel mai important si necesita claritate in cea mai mare masura: inceputul si sfârsitul sau. Acolo unde liberalul este vag despre lucrurile fundamentale, realistul este copilareste de naiv: ele pur si simplu nu exista pentru el; nu exista decât ceea ce este cel mai evident.

[…]

Este corect sa se numeasca o asemenea filosofie nihilism? Mai precis, nihilismul exista in sensul in care am definit noi termenul? Daca adevarul este, in sensul cel mai inalt, cunoasterea inceputului si sfârsitului lucrurilor, a dimensiunii absolutului si daca nihilismul este doctrina care exprima faptul ca nu exista un asemenea adevar, atunci este clar faptul ca cei care merg pe drumul cunoasterii stiin]ifice numai pentru adevar, si neaga ceea ce se afla deasupra lui, sunt nihilisti in sensul exact al acestui termen. Slava adusa evidentei nu inseamna in nici un caz iubire de adevar; ea este, dupa cum am sugerat deja, parodia lui. Este luat in considerare fragmentul pentru a inlocui intregul. Este incercarea mândra de a construi un turn a lui Babel, o colectie de fapte clare pentru a ajunge pe inal]imile adevarului si ale intelepciunii de dedesubt. Dar adevarul este dobândit numai prin aplecarea in jos si acceptarea a ceea ce este primit de deasupra. Toata “smerenia” pretinsa a invatatilor si a oamenilor de stiinta realisti, acesti oameni cu putina credinta, nu pot ascunde mândria pentru uzurparea – pe care o realizeaza ei in colectiv -, a tronului lui Dumnezeu. Ei, in micimea lor, cred ca “cercetarea” lor sustinuta cântareste mai mult decât revelatia divina. Nici pentru acesti oameni “nu exista nici un adevar”; si putem spune despre ei ceea ce a zis Sfântul Vasile cel Mare despre oamenii de stiinta greci pagâni: “Groaznica lor condamnare va fi cu atât mai mare pentru aceasta intelepciune lumeasca, intrucât, privind cu atâta claritate in interiorul stiintelor amagitoare, ei si-au inchis de buna voie ochii ca sa nu cunoasca adevarul”

Pr. Serafim Rose, Cauzele revolutiei din epoca moderna.

Citeste si

Vitalismul

Liberalismul

Despre casatorie

Despre idolul sau dracul Noroc

Petre Tutea, Cuvantul care zideste

Liberalismul

Astăzi, nimeni dintre cei care se mândresc pentru că sunt “sofisticaţi” – adică cei care ocupă anumite funcţii în instituţii-academice, în guvern, în ştiinţă, în cercuri intelectual umaniste, nimeni dintre cei care doresc sau obişnuiesc să fie în pas cu “timpul” -, nu crede sau nu poate să creadă pe deplin în adevărul absolut, sau mai precis în adevărul creştin. Totuşi denumirea de adevăr a fost păstrată, aşa cum au fost denumirile acelor adevăruri pe care oamenii le-au considerat odată ca fiind absolute, şi puţini dintre cei care se află într-o poziţie cu autoritate sau influenţă ar ezita să le folosească, chiar atunci când ei sunt conştienţi că sensurile lor s-au schimbat. Intr-un cuvânt, adevărul a fost “reinterpretat”; au fost golite vechile forme şi s-a dat un conţinut nou, cvasi- nihilist. Aceasta se poate observa cu uşurinţă printr-o sumară examinare a câtorva dintre principalele sfere în care adevărul a fost “reinterpretat”.

Desigur, în ordinea teologică, primul adevăr este Dumnezeu. Omnipotent şi omniprezent Creator a toate, e dezvăluit credinţei şi în experienţa credinciosului (şi nu este contrazis de raţiunea acelora care nu neagă credinţa), Dumnezeu este ţelul suprem al întregii creaţii, Şi El Însuşi, spre deosebire de creaţia Sa, îşi găseşte scopul în Sine Însuşi. Tot ceea ce este creat se află în relaţie şi dependenţă de El, Care singur nu depinde de nimic în afara Lui Însuşi. El a creat lumea care ar putea trăi în bucurie cu El, şi totul în lume este îndreptat către acest ţel, pe care oamenii, totuşi, îl pot pierde printr-o folosire greşită a libertăţii lor.

Mentalitatea modernă nu poate tolera un asemenea Dumnezeu. El este prea intim – prea “personal”, chiar prea “uman” -, şi prea absolut, prea intransigent în cerinţele Lui faţă de noi. Si El se face cunoscut numai credinţei smerite – un fapt destinat să înstrăineze inteligenţa modernă mândră. Pentru omul modern este necesar în mod clar un “nou dumnezeu”, un dumnezeu mai adecvat modelului unor interese moderne majore ca ştiinţa şi afacerea. De fapt, este o intenţie importantă a gândirii moderne de a furniza un asemenea dumnezeu. Această intenţie, deja clară la Descartes, este adusă în starea de a da roade în deismul iluminismului, şi este dezvoltat până la capăt în idealismul german: noul dumnezeu nu este o fiinţă, ci o idee, care nu este dezvăluit credinţei şi smereniei, ci construit de mintea mândră care simte încă nevoia “explicaţiei”, atunci când şi-a pierdut dorinţa pentru mântuire. Acesta este dumnezeul mort al filosofilor care cer doar o “primă cauză” pentru a completa sistemele lor, ca şi al “gânditorilor pozitivi” şi ale altor sofişti religioşi care inventează un dumnezeu pentru că ei “au nevoie” de el, şi atunci ei se gândesc să-l “folosească” la nevoie. Fie că omul este “deist”, “idealist”, “panteist”, sau “imanent”, toţi dumnezeii moderni sunt construcţii mentale, fabricate de suflete moarte datorită pierderii credinţei în Dumnezeul adevărat.

Argumentele ateiste împotriva unui asemenea dumnezeu, pe cât sunt de lipsite de sens, pe atât sunt de irelevante; pentru că, de fapt, un asemenea dumnezeu este acelaşi cu inexistenţa nici unui dumnezeu. Neinteresându-l omul, lipsit de puterea de a acţiona în lume (în afară de faptul că inspiră un “optimism”), el este un dumnezeu cu mult mai slab decât oamenii care l-au inventat. Inutil de spus că pe o asemenea fundaţie nu se poate construi nimic sigur. Si afirmăm cu temei faptul că liberalii, deşi pretind de obicei credinţa în această zeitate, îşi construiesc de fapt punctul lor de vedere care este mai clar, deşi nu este mai stabil. Ateismul nihilist este formularea explicită a ceea ce a fost deja nu pur şi simplu implicit ci, în realitate, prezent într-o formă confuză în liberalism.

[…]

Liberalul, omul lumesc, este omul care şi-a pierdut credinţa; şi pierderea credinţei adevărate este începutul sfârşitului ordinii construite pe acea credinţă. Cei care caută să păstreze prestigiul adevărului fără să credă în el oferă arma cea mai puternică tuturor duşmanilor lor; o credinţă pur şi simplu metaforică este nimicitoare. Radicalul atacă doctrina liberală la fiecare punct, şi aparenţa retoricii nu reprezintă nici o protecţie împotriva rănii realizată de lama sa ascuţită. Liberalul, sub acest atac persistent, se retrage punct după punct, forţat să admită adevărul acuzaţiilor aduse împotriva lui, fiind în stare să contracareze acest adevăr negativ, critic cu orice adevăr pozitiv de-al său propriu; până când, după o tranziţie lungă şi de obicei gradată, deodată el se trezeşte la o nouă realitate pentru a descoperi că vechea ordine, neapărată şi aparent nejustificată, a fost răsturnată, şi că un adevăr nou, mai “realistic” – şi mai brutal -, a cucerit terenul.

Liberalismul este primul stadiu al dialecticii nihiliste, atât pentru faptul că propria lui credinţă este goală, cât şi pentru faptul că această goliciune duce la o reacţie şi mai nihilistă – o reacţie care, în mod ironic, proclamă cu glas şi mai puternic decât liberalismul “iubirea sa pentru adevăr”, în timp ce împinge omenirea mai departe pe drumul greşelii.

Pr. Serafim Rose, Cauzele revolutiei din epoca moderna.

Citeste si

Satanismul muzicii rock

Realismul

Vitalismul

Cum stam in biserica

Despre idolul sau dracul Noroc