Tag Archives: Athos

Chiar daca monahismul este separat de societate, el are un puternic caracter social

Standard

Esenţa monahismului ortodox este, în mod fundamental, socială (koinonike). Fugind de lume, călugărul caută adevărata sociabilitate, adică comuniunea (koinonia) cu Dumnezeu şi cu aproapele. Această comuniune divino-umană poate fi realizată foarte greu în lume, unde, de obicei, legăturile se realizează pe baze exterioare şi convenţionale.

Pentru a stabili o legătură nemijlocită cu Dumnezeu şi cu aproapele, monahul se luptă prin pocăinţă zilnică, prin asceză, prin ascultare, urmărind să se cureţe de patimile care izvorăsc din iubirea de sine şi formează principalul obstacol în calea unei autentice legături cu Dumnezeu şi cu aproapele. Sfinţii Părinţi au subliniat adesea faptul că cel ce se iubeşte pe sine nu poate să fie nici iubitor de Dumnezeu, nici iubitor de oameni. De aceea, de sine (filavitia) este rădăcina tuturor răutăţilor. Patimile ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu, pe om şi darurile lui Dumnezeu. Dacă le vedem, le vedem pătimaş, adică cu o vedere duhovnicească bolnavă şi contorsionată. Cosmosul este bun. Devine rău pentru noi deoarece îl vedem în mod pătimaş. „Lumea sunt patimile noastre” spune Sfântul Isaac Sirul.

Curăţindu-se de patimi, monahul îşi curăţă ochiul sufletului şi poate să vadă din profunzimea curăţiei sale, în chip nepătimaş, atât pe  semeni, cât şi cosmosul. Astfel, poate să aibă o adevărată comuniune cu oamenii şi să folosească în mod drept lucrurile şi cosmosul.

Este evident că sociabilitatea monahului nu constă într-o stare sufletească sentimentală şi într-o legătură omenească (prietenie, înrudiri, iubire trupească), ci într-o stare harismatică, dar al Sfântului Duh, Care dă ascetului darul curăţirii de patimi.

Câtă vreme eşti plin de iubirea de sine nu vei putea să-i încapi în inima ta nici pe oameni şi nici pe Dumnezeu. Pe cât curăţeşti inima de iubirea de sine, pe atât de mult îi cuprinzi în tine pe fratele tău şi pe Dumnezeu.
Aceste experienţe le dobândeşte monahul după ce depune o asceză până la sânge şi duce o luptă dură.
În textele Sfinţilor Părinţi neptici găsim o antropologie şi o sociologie realiste. Sfinţii Părinţi au scris din experienţa lor proprie şi din lupta pe care au dus-o personal cu patimile şi aşa au cunoscut faptul că omul devine prin patimi tot mai antisocial, câtă vreme prin nepătimire devine tot mai social. Să ne amintim cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Mintea, unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face bună, înţeleaptă, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti. Dar despărţindu-se de Dumnezeu şi lipindu-se de cele materiale, sau se face dobitocească, ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică, războindu-se cu oamenii pentru aceasta” (Cele 400 de capete despre dragoste, I, 52, FR 2, p. 91).

Retragerea monahului nu înseamnă antisociabilitate, după cum nici a vieţui în lume nu înseamnă a fi sociabil. Este un lucru minunat cum monahii care trăiesc retraşi sunt deschişi către fiecare om privindu-l ca pe însuşi chipul lui Dumnezeu, cum cei mai sporiţi şi mai haritofori dintre monahi pot să odihnească pe fiecare om, aşa cum spune şi cuvântul din Gheronticon: „Ai odihnit pe fratele tău, ai odihnit pe Dumnezeu”. Primirea închinătorilor în mănăstiri constituie o dovadă a caracterului social al vieţii mănăstireşti.

Însă monahii îşi exprimă iubirea lor pentru semeni într-un chip şi mai sublim, şi mai mistic: rugându-se pentru ei. Cu cât monahul este mai avansat duhovniceşte, cu atât mai des se roagă pentru cei vii şi pentru cei morţi. Sfântul Siluan Athonitul scrie: „Unii zic că monahii trebuie să slujească lumea ca să nu mănânce pe degeaba pâinea poporului. Dar trebuie bine înţeles în ce constă slujirea lor. Monahul este un om care se roagă şi plânge pentru întreaga lume. Aceasta este principala lui ocupaţie. Cine îl împinge să plângă pentru întreaga lume? Domnul lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El dă monahului iubirea Duhului Sfânt şi această iubire umple inima monahului de durere pentru toţi oamenii pentru că nu sunt pe calea mântuirii cu toţii. Domnul însuşi a fost atât de întristat pentru poporul Său încât S-a dat pe Sine însuşi morţii pe cruce. Dar şi Maica Domnului a avut în inima ei aceeaşi întristare pentru oameni. Şi Fiul ei preaiubit dorea până la sfârşit mântuirea tuturor”.

Aceeaşi sociabilitate exprimă monahii şi prin scrierile lor (de exemplu, Sfântul Nicodim Aghioritul), corespondenţa lor (cum ar fi Cuviosul Daniil Katunakiotul sau Gheron Iosif), prin călătoriile făcute de ei, din ascultare, în comunităţile creştinilor din lume pentru a ţine predici, a spovedi etc.
În anumite situaţii de grea încercare pentru neam – cum ar fi războaiele, prigonirile, înrobirile -, monahii îşi manifestă iubirea lor faţă de semeni prin lucrări folositoare societăţii, aşa cum a făcut Sfânta Filoteia în Atena, în perioada stăpânirii turceşti, sau prin predici care înflăcărează şi susţin credinţa, cum a făcut Sfântul Cosma Etolianul.
Un martor nemincinos al acestui adevăr este istorica Mânăstire a Lavrei care a luat parte Ia Revoluţia din 1821. De asemenea, sfaturile monahilor isihaşti ortodocşi pentru păstrarea credinţei ortodoxe, a limbii şi a naţionalităţii popoarelor ortodoxe în timpul dominaţiei turceşti este bine cunoscută.
Pentru monahi, sociabilitatea nu este ceva care se dobândeşte uşor. Ea este rod al unor lupte continue de ani de zile, fără de care monahul nu poate dobândi harul dumnezeiesc şi nu poate smulge iubirea de sine şi, deci, antisociabilitatea. Când chinoviile ortodoxe şi sinodiile mănăstireşti funcţionează corect, ele devin centre din care iradiază sociabilitatea creştină, după Hristos. La fel, fiecare monah luptător şi fiecare bun creştin devin un astfel de centru.

Scrieri athonite pe teme contemporane, Arhimandritul Gheorghios, Staretul Sf. Manastiri Grigoriu – Athos

Citeste si

„Avaton”-ul Sfântului Munte si hirotonia femeilor

Plansul calugarilor athoniti

Calugarii marilor orase

Prodromita

Psalmul 135 – Simonos Petras, Sf. Munte Athos

Convorbiri cu Parintele Petroniu Tanase

 

Advertisements

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Standard

Interviu cu Arhimandritul Gheorghios, Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos, apărut în periodicul Xristianiki , 6 martie 1997, p. 1-4.

Întrebare: Prea Cuvioase Părinte Egumen, cum priviţi Sfinţia Voastră mişcarea de apropiere interreligioasă la care iau parte şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe?

Răspuns: Din capul locului se vede că această mişcare este dirijată de romano-catolici. Începe cu declaraţiile de la Assisi şi se sfârşeşte la Roma. întrevăd aici o încercare a Papei de a se impune nu numai ca şi conducător al tuturor creştinilor, ci şi al tuturor religiilor. Această afirmaţie a mea este întărită dacă luăm în considerare şi alte acţiuni asemănătoare ale Vaticanului, cum ar fi poziţia dominantă pe care şi-o asumă Papa în negocierile creştinilor cu Vaticanul, sau în cele cu evreii legate de situaţia Locurilor Sfinte. Este clar că Papa încearcă să preia conducerea spirituală a Europei Unite, nu doar a tuturor „bisericilor şi confesiunilor creştine” (lucru cu neputinţă, deocamdată), ci să-şi asigure primatul într-o Europă polimorfă religios.

Sunt caracteristice în acest sens şi declaraţiile pe care le-au făcut conducătorii Uniunii Europene, Jacques Santer şi Romano Prodi, vorbind despre „un câmp comun de colaborare a cultelor cu societatea civilă” pentru întruparea ideilor unei Europe noi, “atât în viaţa politică, cît şi în aspectele ei religioase”.

Vaticanul încearcă de fiecare dată cât se poate mai mult:

– prin uniaţie: atragerea nemijlocită a ortodocşilor şi a altor creştini răsăriteni (monofiziţi, anticalcedonieni);

– prin dialogul cu ortodocşii recunoaşterea Bisericii Romano-Catolice de către oertodocşi drept Biserică-soră, avînd credinţă apostolică, Taine valide şi succesiune apostolică;

– prin participarea şi organizarea, la Vatican, a declaraţiilor şi rugăciunilor interreligioase pentru pace urmăreşte primatul în toate religiile.

Roma întrevede că, datorită înfrumuseţării şi aggiornamentoului creştinismului apusean, romano-catolicismul poate ieşi din dificultăţile în care se află, instituind un soi de ideologie pan-religioasă cu colorit creştin. În acest scop, încearcă să se impună ca şi conducător al noilor structuri politico-religioase ale Europei. Aceasta este în conformitate cu poziţia teologică a Vaticanului, conform căreia “orice bun care există în afara Bisericii Romano-Catolice îi aparţine virtual”.

Întrebare: Nu credeţi că în această mişcare generală este necesară şi prezenţa Ortodoxiei, astfel încât evoluţia aceasta să nu fie monopolizată de romano-catolici?

Răspuns: Biserica nu este un sistem ideologico-politic. Mai cu seamă Biserica noastră Ortodoxă, care niciodată nu încetează a fi Una, Sfântă, Sobornicească ( = universală, ecumenică) şi Apostolească, singura cale sigură spre mântuire. Din această cauză, astfel de „necesităţi” sunt de neînţeles. Credinţa noastră pură se înstrăinează atunci când este folosită în spatele acestor declaraţii pe care conducătorii ortodocşi n-ar trebui să le susţină nici măcar cu prezenţa lor.

Înrebare: Sfinţia Voastră, în special, ca şi cleric ortodox şi cunoscător al Dreptului canonic, cum vedeţi împreună-rugăciunca cu reprezentanţii altor religii? Este permisă de către Sfintele Canoane şi de tradiţia Bisericii noastre?

Răspuns: În cazul acesta nu avem de a face cu o împreună-rugăciune în sensul participării tuturor la o rugăciune comună, deoarece fiecare reprezentant religios se roagă pe rând la Dumnezeul său. Împreună-rugăciune săvârşesc ierarhii ortodocşi cu romano-catolicii şi cu alţi creştini eterodocşi. Desigur că şi această împreună-rugăciune este interzisă de către SfinteleCanoane, din motive eclesiologice serioase. Dar nici rugăciunea reprezentanţilor diferitelor religii în acelaşi loc, pe rând şi pentru acelaşi scop, nu poate fi acceptată de către conştiinţa creştină ortodoxă din mai multe motive:

– deoarece dumnezeii către care se roagă reprezentanţii celorlalte religii sunt mincinoşi. Profetul David spune „toţi dumnezeii neamurilor sunt draci” (Ps. 95, 5 – traducere după Septuaginta) şi că „urechi au şi nu vor auzi” (Ps. 113, 14). Hinduşii, de exemplu, cred într-o sumedenie de zeităţi. Şintoiştii cred în sufletele înaintaşilor şi cinstesc zidirea în locul ziditorului (soarele, luna etc.). Budiştii au un dumnezeu impersonal. Iudeii şi musulmanii cred într-un dumnezeu monopersonal, considerând ca blasfemie credinţa în Dumnezeul Treimic şi în dumnezeirea lui Hristos. Cum putem noi, creştinii ortodocşi, să luăm parte la rugăciuni acolo unde nu se dă nici o importanţă celui către care se îndreaptă rugăciunea, considerându-se suficient faptul că te rogi la un oarecare dumnezeu? Astfel de situaţii amintesc de New Age şi de duhul masonic sincretist. Iar această situaţie nu este doar împotriva Sfintelor Canoane, ci şi a Vechiului Testament.

– ar fi acceptat vreodată profetul Ilie sau altul dintre profeţi să ia parte la aşa ceva? Este cunoscut faptul că profeţii au propovăduit lupta neîncetată împotriva oricărui fel de syncretism religios, şi cei mai mulţi dintre aceştia au fost alungaţi şi ucişi din acest motiv.

– ar fi acceptat vreodată Sfinţii Apostoli şi nenumăraţii sfinţi martiri şi mărturisitori ai Credinţei noastre o astfel de participare? Cum îndrăznim noi astăzi să acţionăm împotriva lor, a Profeţilor, a Apostolilor, a Martirilor şi a Sfinţilor noştri Părinţi?

Întrebare: Mulţi teologi accentuează că Ortodoxia este ecumenică (i.e. universală). Nu credeţi că a sosit timpul ca în zilele noastre să se impună această dimensiune a Ortodoxiei?

Răspuns: Cu certitudine, Biserica Ortodoxă este ecumenică (i.e. universală). Una este însă ecumenicitatea (i.e. universalismul, sobornicitatea) şi alta este însă ecumenismul. Biserica Ortodoxă este ecumenică dar nu este ecumenistă. Şi rămâne ecumenică, câtă vreme nu cade în ispita ecumenismului. Ecumenicitatea constituie expresia deplinătăţii Bisericii şi se propune şi celorlalţi fără să se împartă sau să se ajusteze după concepţiile omeneşti. Aşadar, deoarece Biserica noastră Ortodoxă este ecumenică şi deoarece întreaga lume are cu adevărat nevoie de ecumenicitatea ei, este necesar ca ea să se menţină ca ecumenică şi să nu cadă în ecumenism. Iar aceasta nu numai pentru a-şi păstra identitatea ei, ci şi pentru a ajuta cu adevărat lumea.

Întrebare: Care credeţi că sunt consecinţele probabile ale ecumenismului în sânul poporului credincios?

Răspuns: Consecinţele unor astfel de manifestări şi declaraţii sunt numeroase şi neplăcute nu numai pentru credincioşii Bisericii, ci şi pentru cei ai celorlalte culte. Astăzi, prin folosirea mijloacelor de informare în masă, toate informaţiile din lume pot ajunge şi în cel mai îndepărtat colţ.

Credincioşilor ortodocşi practicanţi şi cu conştiinţă bisericească vie care urmează hotărât „credinţa încredinţată o dată pentru totdeauna sfinţilor” (Iuda 3), aceste manifestări şi declaraţii le produc indignare, întristare şi gânduri de a părăsi o Biserică ce îngăduie aşa ceva, cu intenţia de a mări numărul credincioşilor schismatici zelotişti şi să lovească astfel şi mai mult Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Celor credincioşi doar cu numele, ecumenismul le produce slăbirea şi diluarea conştiinţei dogmatice şi un şi mai mare dezinteres pentru credinţa şi viaţa ortodoxă, câtă vreme toate religiile sunt la fel.

În plus, pe cei care nu cunosc Ortodoxia, dar caută un răspuns la diferite probleme, îi încurajează să accepte soluţii de la diferite eresuri şi religii. Se ştie că în Grecia există mai mult de 500 de astfel de mişcări religioase şi creştine şi că tot mai mulţi ortodocşi le devin adepţi. Ca să nu amintesc decât de mişcările religioase extrem orientale şi de penticostalii la a căror adunare în Atena vin pentru a asculta predica şi pentru a lua parte la rugăciuni şi la aşazisele vindecări cam 500-600 de ortodocşi sau fost-ortodocşi. Cum vor putea duhovnicii şi preoţii să interzică credincioşilor ortodocşi să meargă la astfel de adunări, câtă vreme ierarhi ortodocşi iau parte nu doar la rugăciuni intercreştine, ci şi interreligioasc?

Un cunoscut profesor universitar de la Universitatea din Atena arată în articolul său „Liturghia comună ecumenistă” din ziarul „Eleftheroutopia” (25-10-1995) că aceste mişcări ridică o serioasă problemă pastorală. Această parodie de Liturghie a avut loc în insula Sinos, la biserica episcopiei romano-catolice, unde au cântat ortodocşi, au slujit latinii, şi au fost împărtăşiţi toţi, inclusiv protestanţii prezenţi, cu ostia, de către episcopul romano-catolic al Sinos-ului.

Să vă mai citez şi un pasaj care vizează direct subiectul nostru:

,,Cu evlavie treceau prin faţa icoanei Maicii Domnului, mulţi aprinzând chiar lumânări, ortodocşi, catolici, protestanţi, musulmani, budişti, şintoişti, câţiva cu religie nedeclarată, după cum şi atei convinşi. (…) Atmosfera din biserică era «ca un pod ce ducea de la pământ la cer», deşi unul se închina la Hristos, altul la Mohamed, altul la Buddha ş.a.m.d. (…)

Aceeaşi senzaţie am mai avut-o cu trei ani înainte, într-un templu budist din Kioto… Tot aşa, şi acolo, budiştii localnici se prosternau în faţa unei statui, aprindeau tămâie, identică cu cea folosită de creştinii apuseni, ardeau lumânări fiecare la dumnezeul său…”.

Încheind răspunsul meu, vreau să subliniez faptul că, prin astfel de acţiuni, dăm senzaţia necreştinilor că suntem unul şi acelaşi lucru cu ei, că nu are importanţă că ei nu sunt creştini, şi că mântuirea se află şi în alte religii. Cum vor mai căuta credincioşii altor religii mântuirea în Hristos sau ce înţeles va mai avea pentru ei propovăduirea ortodoxă a Evangheliei?

Întrebare: Într-un text al P.S. Damaschin al Elveţiei se face referinţă la dialogul ortodocşimusulmani.

Citez: „O biserică sau o moschee – locuri în care omul îşi cunoaşte nimicnicia sa – ţintesc ambele spre aceeaşi valorizare spirituală a omului” (Episkepsis, nr. 494, p. 23).

Această frază ne-a şocat şi ne interesează opinia Sfinţiei Voastre.

Răspuns: Din păcate, această frază, ca şi altele de acest fel ale Prea Sfinţitului Damaschin sau ale altor teologi ortodocşi şi eterodocşi care se ocupă cu dialogul cu musulmanii, exprimă spiritul sincretist în care se ţine dialogul.

Personal, mă îndoiesc profund că o biserică şi o geamie (sau o sinagogă, sau orice alt locaş religios monoteist) pot conduce pe om la aceeaşi stare duhovnicească. Vreau să cred că astfel de fraze s-au rostit din greşeală şi că nu exprimă convingerile profunde ale acestor teologi, deoarece, dacă ar exprima credinţa celor care le publică, îmi pare rău să o spun, au căzut din credinţa creştină. Dar este nepermis să fie rostite astfel de cuvinte chiar din greşeală. Cu credinţa Bisericii nu ne jucăm. Cum este posibil ca într-o geamie unde se propovăduieşte Coranul cu toate rătăcirile lui, unde nu se cinsteşte şi nu se propovăduieşte credinţa în Dumnezeul Treimic, unde „credincioşii” nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi nu primesc harul dumnezeiesc prin ele şi nu devin mădulare ale Trupului lui Hristos, cum pot ei să aibă aceeaşi stare duhovnicească cu ortodocşii dintr-o biserică în care se cinsteşte Sfânta Treime şi se săvârşesc Sfintele Taine? Dacă am lua în serios chiar şi numai cuvintele slujbei săvârşite la înnoirea unei biserici ortodoxe, n-am putea să mai spunem aşa ceva.

Deoarece problema dialogului acestuia este gravă trebuie să ne străduim să păzim systematic şi cu grijă credinţa noastră. Dacă astfel de concepţii domnesc înseamnă că se propovăduieşte „o altă Evanghelie”, deoarece în Evanghelia lui Hristos se spune că „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc. 16, 16) şi că „nu este în altcineva mântuirea (decât în Iisus Hristos), căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (F.A. 4, 12).

Întrebare: Aţi atins deja tema dialogului şi aş vrea să vă întreb: ce credeţi despre dialogurile intercreştine?

Răspuns: Tema este foarte largă, iar răspunsul ar trebui să fie o carte întreagă. Pe scurt, vă răspund că nu putem, ca ortodocşi, să acceptăm concluziile dialogului cu romano-catolicii, deoarece documentul de la Balamand, care deocamdată este considerat „de lucru”, e utilizat în practică drept înţelegere încheiată, şi care recunoaşte Biserica Romano-Catolică ca având credinţă apostolică, participare la aceleaşi taine cu ortodocşii, aceeaşi preoţie şi succesiune apostolică a episcopilor.

Nu putem accepta nici concluziile dialogului cu anticalcedonienii deoarece, aşa cum s-a arătat în lucrarea „Observaţii cu privire la dialogul ortodocşilor cu anticalcedonienii” a Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos, ortodocşii au acceptat abia acum, pentru prima dată în istorie, faptul că anticalcedonienii au hristologie ortodoxă, în ciuda hotărârilor Sinoadelor IV, V, VI şi VII Ecumenice şi a scrierilor celor mai mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii: Fotie, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Sofronie al Ierusalimului ş.a.

Între altele: ce noimă mai poate avea dialogul cu anglicanii, când, pe lângă celelalte rătăciri, hirotonesc femei ca episcop şi preot? Sau când binecuvîntează căsătorii homosexuale şi alte fapte imorale? După cum se ştie, chiar în sânul cercurilor anglicane, aceste situaţii au declanşat mişcări şi nemulţumiri.

Întrebare: Nu credeţi că ar fi bine să se facă concesii acolo unde nu există diferenţe mari?

Răspuns: Dintru început, precizez că, în domeniul credinţei, chiar şi diferentele mici sunt mari. Concesiile amintite mai sus faţă de catolici şi anticalcedonieni nu reprezintă oare un minimalism dogmatic?

Mă tem că cea mai mare concesie a ortodocşilor făcută în aceste dialoguri este recunoaşterea – fie directă, fie implicită – a faptului că nu doar Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, ci ea constituie o astfel de Biserică împreună cu catolicii, protestanţii şi anticalcedonienii. Mă tem că pe această erezie eclesiologică se bazează dialogurile.

Nu e lipsit de importanţă faptul că anticalcedonicnii au încetat să mai fie caracterizaţi drept monofiziţi, sau anticalcedonieni sau precalcedonieni sau creştini vechi-orientali, ci sunt recunoscuţi ca şi ortodocşi orientali, iar Biserica noastră drept una dintre cele două familii de ortodocşi, cealaltă familie fiind anticalcedonicnii.

Cu smerenie considerăm că această erezie eclesiologică trebuie să fie condamnată sinodal pentru ca mireasa lui Hristos să rămână neatinsă şi fără pată, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Noi rămânem mereu credincioşi hotărârilor sinodalilor din Constantinopol care, în 1895, au declarat că Biserica papală a căzut din credinţa evanghelică pe care o păstrează Biserica Ortodoxă care singură este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Întrebare: Nu cumva acesta este doar punctul dumneavoastră de vedere?

Răspuns: Critica făcută de Biserica Greciei documentului de la Balamand (vezi „Ekklistiastiki Alitheia”, 16.01.1995), şi observaţiile Sfântului Sinod legate de dialogul cu anticalcedonienii, ca şi alte texte ale ierarhilor şi profesorilor de teologie, mă îndreptăţesc să spun că acest punct de vedere nu este numai al meu sau al călugărilor atoniţi.

Întrebare: O altă temă gravă care interesează pe mulţi ortodocşi este participarea ortodocşilor la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ce credeţi despre aceasta?

Răspuns: Pe drept cuvânt, această temă nelinişteşte pe mulţi ortodocşi. C.M.B. este condus, cum se ştie, după concepţii necreştine, chiar păgâne, cum s-a văzut şi la Adunarea Generală de la Canberra, unde Duhul Sfânt a fost înfăţişat într-un chip animist idolatru.

Ortodocşii nu au posibilitatea să-şi facă cunoscută poziţia, aşa cum au făcut-o până la Adunarea generală de la Delhi din 1961, unde, din nefericire, au renunţat la acest drept, pentru ca ecumeniştii ortodocşi să fie mai plăcuţi protestanţilor.

Până în 1961 a avut sens participarea ortodocşilor la C.M.B., câtă vreme au vorbit acolo nu ca reprezentanţi ai unei fracţiuni a creştinismului divizat, ci ca reprezentanţi ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Textele reprezentanţei ortodoxe, alcătuite de venerabilul teolog Pr. George Florovski, citite şi publicate la aceste adunări, exprimau conştiinţa de sine ortodoxă.

Astăzi, însă, vocea ortodocşilor se pierde în ghiveciul protestant. Protestanţii, consecvenţi eclesiologiei lor, conform căreia există Biserica văzută (nedesăvârşită şi fragmentată) şi cea nevăzută (unită şi desăvârşită), vin la C.M.B. pentru a-şi aduce fiecare părticica lui de adevăr, astfel încât toţi la un loc să desăvârşească Biserica cea nevăzută.

Ce sens are participarea ortodocşilor la acest Consiliu aproape exclusiv protestant, unde glasul nostru răsună într-un Babel al ereziilor protestante, câtă vreme eclesiologia noastră este radical diferită? Nu cumva acceptând participarea la C.M.B. cădem indirect de la eclesiologia noastră ortodoxă?

Mulţi ecumenişti ortodocşi cred că dacă ar creşte numărul reprezentanţilor ortodocşi în Birourile C.M.B., hotărârile şi textele sale ar fi mai ortodoxe. Cunoscând, însă, marea criză a credinţei prin care trece întreg protestantismul, criză care conduce tot mai mult spre liberacugetare şi necredinţă, o astfel ele supoziţie mi se pare absolut nefondată.

Dacă vrem să fim consecvenţi cu credinţa şi cu eclesiologia noastră şi să nu scandalizăm poporul credincios ortodox, consider că Biserica Ortodoxă poate participa la C.M.B. doar dacă vorbeşte ca Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, şi cu condiţia ca ierarhii şi ceilalţi clerici să nu se roage împreună cu protestanţii de diferite nuanţe (între care destui neagă toate elementele Tradiţiei Bisericii noastre), şi mai ales cu femei episcop sau preot.

Întrebare: Unii ortodocşi susţin că Tradiţia moare şi omoară dacă nu se înnoieşte, şi că Tradiţia pură nu se concepe fără înnoire. Ce credeţi?

Răspuns: Există diferenţe între înnoire şi înnoire. Înnoirea autentică a Tradiţiei s-a făcut de către sfinţi, de către de Dumnezeu inspiraţii Părinţi ai Bisericii noastre şi de către sfintele ei Sinoade Ecumenice şi locale. Toţi aceştia, rămânând înrădăcinaţi în Adevărul Evangheliei, au purces la tâlcuirea lui în limba accesibilă şi înţeleasă de oamenii epocii lor. Nu au alterat deloc esenţa Evangheliei şi a învăţăturii apostolice, ci au îmbinat-o organic în epoca lor. Încercări de înnoire au făcut şi ereticii care, însă, dezlipiţi de Trupul Bisericii şi lipsiţi de dumnezeiescul har, s-au rătăcit de la Adevărul credinţei. Biserica a îndepărtat acest tip de ,,înnoire” ca pe un cancer de pe trupul ei sfânt şi sănătos.

Vă dau un exemplu: folosirea termenului filosofic „de o fiinţă” de către Sfinţii Părinţi ai primului Sinod Ecumenic a fost primită de către Biserică ca exprimând adevărul veşnic şi ca o înnoire pozitivă. Pe de altă parte, înnoirile filosofice necreştine ale lui Arie au fost condamnate şi îndepărtate ca neconforme cu credinţa Bisericii şi ca o înnoire rea.

Judecând după ceea ce se înţelege astăzi prin înnoire, considerăm că aceasta vizează elementele esenţiale ale Tradiţiei şi alterarea lor.

Îmi amintesc o frază scrisă de cuviosul, înţeleptul şi Sfântul arhimandrit Iustin Popovici către ucenicii săi care studiau în Atena (care acum au ajuns episcopi ai Bisericii Serbiei): „Orice vă scriu, să judecaţi şi să analizaţi în funcţie de ceea ce spun Sfinţii Părinţi şi, dacă concordă, atunci să-mi primiţi îndrumările; aceasta este mucenicia ortodoxă care atrage harul lui Dumnezeu şi care-i deosebeşte pe martirii sfintei noastre credinţe şi Tradiţii”.

Întrebare: Cei mai mulţi dintre creştini aşteaptă mărturia Sfântului Munte şi a monahilor şi o primesc cu bucurie. Sunt însă unii (puţini) care spun că atoniţii şi, în genere, monahii, trebuie să se ocupe doar de rugăciune şi nu cu chestiuni de credinţă. Nu cumva au dreptate?

Răspuns: Bineînţeles că principala ocupaţie a monahului este rugăciunea. Dar când credinţa este pusă în pericol, monahii trebuie să se implice în problemele bisericeşti, mai ales cei instruiţi pentru dreapta îndrumare a credincioşilor atât în viaţa duhovnicească cât şi în problemele dogmatice şi e de folos ca ei să vorbească, nu ca să înveţe Biserica, ci ca să mărturisească credinţa lor, după porunca Domnului: ,,cine va mărturisi întru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt 10, 32).

Mărturisirea lui Hristos nu este o obligaţie de serviciu, ci o expresie a vieţii. Mai precis este expresia participării la viaţa lui Hristos. Hristos nu spune ,,oricine Mă va mărturisi”, ci „oricine va mărturisi întru Mine”. Mărturisirea lui Hristos este deci expresie a împărtăşirii cu Hristos sau a vieţii în Hristos. Viaţa în Hristos are ca şi urmare firească mărturisirea lui Hristos. Monahii trăind în Hristos mărturisesc şi astfel îi învaţă pe creştini. O fac smerit, nu ca să înveţe, ci pentru a mărturisi. Aceasta este tradiţia în monahismul ortodox şi aghioritic.

Astăzi (21 ianuarie) sărbătorim doi sfinţi călugări, dascăli şi mărturisitori: pe Sfântul Maxim Mărturisitorul şi pe Sfântul Maxim Grecul, luminătorul Rusiei.

Ce ar fi fost Răsăritul ortodox şi universal fără mărturisirea şi învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul? Şi ce ar fi ajuns Rusia ortodoxă fără învăţătura Sfântului Maxim Grecul? Nu cumva au greşit în această privinţă toţi sfinţii aghioriţi, printre care Sfântul Grigorie Palama şi cei împreună cu el semnatari ai Tomului Aghioritic, în care sunt condamnate erori catolice, sau sfinţi ca Nicodim Aghioritul sau Cosma Etolianul şi atâţia alţii?

În fiecare zi citim şi auzim vieţile sfinţilor şi ale mărturisitorilor credinţei. Putem oare să ne astupăm urechile? Putem să spunem că credem cele contrare Tradiţiei Bisericii noastre? O asemenea poziţie ar însemna un soi de schizofrenie duhovnicească.

Întrebare: Nu cumva menţinerea acestor elemente tradiţionale poate fi privită astăzi ca o încremenire în nişte extreme învechite?

Răspuns: Hristos „ieri, azi şi în veci este Acelaşi”, iar mântuirea pe care o aduce Biserica Lui este aceeaşi de-a lungul secolelor. Conştiinţa noastră ortodoxă este modelată de cele învăţate de la părinţii credincioşi, duhovnici, din scrierile Apostolilor, ale Părinţilor, Martirilor, Mărturisitorilor, Cuvioşilor. Dacă credem că toate câte le-am primit şi le-am învăţat sunt drepte şi plăcute lui Dumnezeu, atunci trebuie să avem curajul să le şi mărturisim, chiar dacă ne-am pune în pericol viaţa sau am fi batjocoriţi pentru aceasta. Nu se potriveşte creştinilor şi călugărilor să-şi subordoneze credinţa şi teologia ideilor practice sau altor interese de moment lumeşti.

Pentru noi au putere nepieritoare cuvintele Domnului: „veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32). De aceea ne este de folos să „ţinem adevărul în iubire” (Ef. 4, 15), adică cu îndrăzneală şi discernământ. Această nevoie o împlinim faţă de toţi fraţii noştri, mai cu seamă faţă de toţi cei ce se scandalizează şi caută de la noi cuvinte de mângâiere şi de întărire în credinţa ortodoxă într-o epocă a ereziilor şi de trădare a Sfintei noastre Tradiţii Ortodoxe.

Citeste si

Mantuirea este sigura doar in Biserica Ortodoxa

Filioque

Duhovnici Romani despre Ecumenism

Practici necanonice in Biserica Ortodoxa

Despre idolul sau dracul Noroc

„Avaton”-ul Sfântului Munte si hirotonia femeilor

Standard

Avaton inseamna literal „neumblat”, referindu-se la interdicţia intrării femeilor în Sfântul Munte Athos, precum si în alte mănăstiri cu rânduiala „avaton”

În ultima vreme se vorbeşte mult despre desfiinţarea „avaton-ului Sfântului Munte şi despre hirotonirea femeilor. Mi s-a cerut şi mie părerea pe care o şi dau tiparului, deoarece, după înţeleptul Solomon, „vreme este să taci şi vreme să grăieşti” (Eccl. 3,7).

Feministele cer desfiinţarea „avaton”-ului Sfântului Munte deoarece consideră că este atins dreptul lor personal de a vizita şi, probabil, chiar şi de a vieţui în Sfântul Munte. Uită însă că şi monahii au dreptul lor personal de a trăi călugăreşte într-un loc pe care ei înşişi l-au ales, ei înşişi l-au amenajat şi ei înşişi l-au dorit să fie „avaton”. În plus, uită şi că cei ce au ajutat la construirea Sfântului Munte, împăraţi ortodocşi şi voievozi, greci şi negreci, precum şi Patriarhi ecumenici, aşa l-au şi vrut, iar prin hrisoavele şi sigiliile lor l-au statornicit astfel.

Încă şi Păzitoarea Sfântului Munte, Doamna de Dumnezeu Născătoare, cu semne şi minuni a arătat voinţa ei ca Sfântul Munte să rămână „avaton”. Am întrebat odată un părinte aghiorit de ce vor monahii „avaton”-ul, iar el mi-a dat un răspuns paradoxal: „Pentru că iubesc femeile”.

Într-adevăr, monahii vor să iubească pe toţi oamenii, şi pe bărbaţi şi pe femei, cu o iubire care nu este trupească sau egoistă. Adică să iubească duhovniccşte, aşa cum a iubit Hristos. Pentru ca monahii să dobândească această iubire a lui Hristos, trebuie să se nevoiască într-un cadru în care să nu existe ispitele şi atracţiile venite din partea celuilalt sex.

Monahii sunt realişti. Nu trec cu vederea neputinţa şi caracterul schimbător al firii omeneşti, după cuvântul Domnului: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5, 28). Când monahii au dobândit, după o luptă şi asceză de mulţi ani, nepătimirca, pot să iubească nepătimaş. De această iubire nepătimaşă au trebuinţă în orice epocă, şi până astăzi, bărbaţii şi femeile. Monahii care au această iubire se roagă pentru confraţii lor oameni, mai ales pentru cei ce pătimesc, iar rugăciunile lor sunt primite de Dumnezeu. Sfântul Antonie, cum cântăm în troparul lui, cu rugăciunile lui a sprijinit lumea.

Aceşti monahi, şi mai ales duhovnicii care spovedesc, ies în lume întru ascultare de Biserică, primind mărturisirile bărbaţilor şi ale femeilor, şi îi ajută duhovniccşte. Toţi cei ce au alergat la fericiţii Părinţi Gavriil Dionisiatul, Paisie şi alţii, cunosc câtă odihnă au găsit.

Dacă feministele ar avea criterii duhovniceşti şi creştine, nu s-ar lăsa purtate de o ideologie materialistă şi ateistă, şi nu numai că nu ar dori desfiinţarea „avaton”-ului, ci chiar ar cere instituirea lui, dacă el nu ar fi existat.

Această poziţie materialistă şi egoistă a feministelor e legată şi de acceptarea din partea lor a îngrozitorului păcat al avortului, ca un drept personal al femeii. Şi în acest caz, ele nu iau în considerare faptul că şi embrionul are dreptul lui personal să vină la viaţă, chiar dacă nu şi-1 poate exprima.

Aşadar, se pune o serioasă problemă morală şi de drept (juridică). Până la ce punct dreptul personal al cuiva poate să exercite o impunere asupra dreptului personal al altcuiva sau al altor persoane? Cu bucurie am aflat că la recenta statistică realizată de colaboratorii Postului radiofonic al Bisericii Greciei, 95% din femeile chestionate au răspuns că nu doresc desfiinţarea „avaton”-

ului. Această constatare e plină de mângâiere. Marea majoritate a femeilor din Grecia întâmpină problema cu seriozitate.

Desigur că femeile cucernice şi smerite se bucură de existenţa rânduielii „avaton”-ului, deoarece cunosc ce importanţă are pentru întreaga Biserică şi pentru întreaga lume faptul că există monahi ce se roagă neîmprăştiat şi care se sfinţesc. Aceşti monahi susţin cu rugăciunile lor şi cu pilda lor familiile creştine, iar cu lupta ce o duc pentru a trăi cu consecvenţă fecioria în Hristos întăresc pe creştinii căsătoriţi să trăiască cu consecvenţă virtutea corespunzătoare lor, anume a credincioşiei conjugale. Cu cât mai duhovniceşti sunt chinoviile (obştile) şi monahii Ortodoxiei, cu atât mai duhovniceşti devin şi familiile creştine.

În ceea ce priveşte tema hirotoniei femeilor, punctul de plecare al feministelor este acelaşi: aroganţa cu care-şi pun voia lor mai presus de Tradiţia Bisericii, mai presus de Sfintele

Canoane şi de Sfinţi. În concepţia lor, Biserica este o organizaţie religioasă omenească ce poate de fiecare dată când e cazul să se preschimbe în mod corespunzător ideologiilor la modă. Această poziţie, precum se ştie, constituie secularismul.

Dacă Biserica ar fi urmat şi ar fi adoptat secularismul, adică ar fi acceptat schimbarea ei sub influenţele fiecărei epoci, nu ar mai fi Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos, ci biserica domnului cutare sau a domnului cutare. După cum scrie Antioh al Pandectului: „toate ereziile numite după numele omului, adică arienii, nestorienii, severienii şi altele asemenea, sunt eresuri ale diavolului. Căci Biserica Sobornicească (Ortodoxă) niciunde nu se cheamă după numele vreunui om, ci toţi, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, ne numim creştini” (PG 89, 1844D).

Biserica a împlinit acum 2000 de ani, luptată fiind adesea din diferite părţi, împotrivirea şi continuitatea ei se datorează identităţii sale neschimbate de-a lungul veacurilor. Această identitate neschimbată a sa constituie Sfânta Tradiţie, pe care o păstrează harul Duhului Sfânt. Toţi cei care au smerenie primesc şi se supun Sfintei Tradiţii, sunt mădulare vrednice ale Bisericii. Cei care din mândrie o tăgăduiesc sau doresc în chip antropocentric să-i schimbe caracterul dumnezeiesc-omenesc (teantropic) ies din trupul Bisericii, care e trupul lui Hristos. Hirotonia femeilor schimbă Tradiţia apostolică, deoarece niciodată nu a existat vreun semn al prezenţei ei. Diaconiţele (din Biserica primară) nu erau preoţi sau episcopi. Aveau numai slujirea de a ajuta la botezul femeilor, la care, din pricini de bună cuviinţă, nu ajutau preoţii (bărbaţi).

Nu vom face greşeala eterodocşilor de a schimba Sfânta noastră Tradiţie apostolică cu cea a vreunui „infailibil”, papa sau oricare protestant, care în mod „infailibil” şi individual explică Sfânta Scriptură.

Să ia aminte doamnele feministe ce scrie rusoaica Tatiana Gorişeva, referindu-se la educaţia ateistă care s-a făcut în Uniunea Sovietică: „Atunci a venit Aceea. Aceea care-i mântuieşte pe cei ce bolesc cu sufletul. Mulţumită Ei am putut să mă găsesc pe mine însămi, găsindu-L pe Dumnezeu. Legătura duhovnicească cu Maica Domnului m-a ajutat să descopăr şi să arăt înlăuntrul meu, în mod clar şi deplin, femeia … Femeia demonizată de către religiile idolatre, precum şi de jalnicul păgânism contemporan, se sfinţeşte în Maica Domnului de către Duhul Sfânt până la o asemenea măsură încât să poată primi Cuvântul în chiar trupul ei şi să devină cu adevărat vas al Duhului” (în revista Synaxe, t. 3, 1982, p. 46-49).

Într-adevăr, fiecare femeie creştină poate să urmeze pilda Maicii Domnului, care, fără să fie „preot” sau „episcop”, s-a făcut Maică a Izbăvitorului, deoarece şi-a dăruit întreaga ei libertate şi întreaga ei iubire lui Dumnezeu şi aşa s-a făcut mai presus nu numai decât preoţii şi episcopii, ci şi decât Apostolii şi mai cinstită şi mai slăvită decât cetele îngereşti.

Scrieri athonite pe teme contemporane, Arhimandritul Gheorghios, Staretul Sf. Manastiri Grigoriu – Athos

Citeste si

Psalmul 135 – Simonos Petras, Sf. Munte Athos

Convorbiri cu Parintele Petroniu Tanase

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Parintele Cleopa despre Irineu Protcenco, monahism si rugaciune

Talharul de pe cruce

Convorbiri cu Parintele Petroniu Tanase

Standard

– Părinte, cum a ajuns omul să creadă că starea de păcat în care trăiește în momentul de față este cea naturală?

– Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu trebuind să ajungă până la asemănarea cu Dumnezeu, să fie asemenea cu Dumnezeu. I-a dat Domnul și putere să facă acest lucru, dar omul n-a înțeles de la început care era menirea lui, pentru că a venit vrăjmașul cu înșelăciunile lui și l-a îndepărtat de la calea cea dreaptă. Și atunci a trimis Dumnezeu pe Fiul Său pe pământ să arate oamenilor cum să ajungă asemenea cu Dumnezeu. Cum spune sfântul Ioan Evanghelistul că „cel care crede în Dumnezeu să facă cele ale lui Dumnezeu”. Și atunci a venit Iisus spunând: „Eu sunt Calea Adevărul și Viața”! Nu există altă cale sau învățătură! și nu compari învățătura lui Dumnezeu cu vreo învățătură omenească; acesta este sfântă, desăvârșită, este deplină, n-are nevoie de completare, nu-i lipsește ceva, n-are nevoie de schimbări sau adăugiri și trebuie crezută așa cum a lăsat-o Dumnezeu. Nu există alte adevăruri! Deci Dumnezeu, făcătorul cerului și al pământului, a iubit așa de mult lumea încât a venit pe pământ ca să scoată din nevrednicie și necaz pe om. Și atuncea învățătura Lui trebuie să aibă toată încrederea noastră și de aceea trebuie să ne-o împropriem și s-o cunoaștem cât mai bine. Există bineînțeles diferite secte zise creștinești, care s-au îndepărtat de la învățătura cea adevărată a lui Dumnezeu, întunecați fiind de uneltirile vrăjmașului. Spun Sfinții Părinți, părinții mari ai Bisericii, că „dacă omul se abate de la viața cea bună, face greșeli, face păcate, atunci el de fapt deschide larg ușa diavolului. Și primul lucru pe care-l face diavolul când intră în om este să-i întunece mintea. Dumnezeu a dat omului minte și învățătură pe care dacă o păstrează va ști să deosebească binele de rău. Altfel diavolul îi întunecă mintea și omul nu mai înțelege ce e bine și ce e rău și după aceea vrăjmașul îi sugerează toate păcate posibile și toate răutățile. El nu mai poate săvârși binele fiind întărit în păcat și vrea să-l facă pe om cât mai vinovat în fața lui Dumnezeu, ca să se asigure că-l va dobândi pentru iadul său. De aceea lumea înțelege altfel lucrurile, sau chiar nu le înțelege defel. Odinioară, spre exemplu, ți-era jenă să vorbești despre desfrânare; vreau să spun că era o vreme de adâncă evlavie și pe om nu-l atrăgeau murdăriile acestea din timpurile moderne. Tot Sfinții Părinți spun că dacă omul duce o viață bună, curată, cinstită, când se-ntâlnește cu păcatul, acesta nu-l atrage și se rușinează de el. Și atuncea cum îți explici că oameni învățați, oameni de cultură, instituțiile, ba chiar și Biserica, acceptă și chiar încurajează aceste păcate, manifestările acestea stradale neobrăzate? Cui i-ar fi dat prin cap altădată să iasă gol pe stradă, așa dezmățat? Doamne ferește! și mai văd și copiii la televizor toate aceste dezmățuri și se murdăresc și ei din vederile și auzirile acestea!

De-asta o fugit dintru început monahul de lume! Or fugit în marginea satelor sau la pustie, ca să nu mai vadă sau să audă devierile lumii acesteia. Însă greul de abia acum începea, pentru că omul poartă cu el toate vederile și auzirile din lumea de care tocmai a fugit și unele păcate pe care poate le-a făcut. Avem drept pildă cazul Mariei Egipteanca pe care 17 ani au chinuit-o în pustie amintirile păcatelor săvârșite în lume. Atâția ani de păcat fac ca răul să se încuibe în om, iar el devine rob al păcatului și își schimbă felul de a cugeta, de a vedea, de a înțelege. Așezarea minții lui făcută de Dumnezeu se strică și se modifică după formele păcatelor pe care le face. Omul pe dinafară rămâne om, fiindcă pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârșește. Toate gândurile și cugetările lui sunt strâmbate după contururile păcatelor făptuite. Gândiți-vă la un om căzut în patima beției căruia îi este foarte greu să se mai oprească din acest păcat fiindcă el nu mai este stăpân pe sine. „Dușmanul omului, casnicii săi”! El este de pe acum rob și face ceea ce îi poruncește stăpânul său, moare de acum din viața aceasta, fiind arvunit nefericirii veșnice, fiindcă omul acesta se săvârșește cu toate păcatele sufletului său, cu toate amăgirile sale din lumea asta. Însă dincolo nu mai are nici băutură, nici bani și n-are cum săvârși păcatul său care-l va chinui veșnic.

Dumnezeu însă ne-a chemat să moștenim Împărăția Sa cea veșnică și ne-a promis lucrul acesta de la facerea lumii. Avem cărți de învățătură, avem și propovăduirile Bisericii care ne arată și calea cea dreaptă care să ne ducă acolo. Omul zilelor noastre însă le face toate împotrivă; săvârșește toate relele, care sigur îl vor lipsi de Împărăția Cerurilor. Bunăoară am auzit de noi învățături care îi spun omului să nu-i fie teamă de moarte, că nu există iad și că totul se consumă aici, pe pământ. Și bietul om, care și așa are o mulțime de probleme inventate de vrăjmașul diavol, primește cu mare ușurință și astfel de învățături.

– Ce cale de îndreptare vedeți gheronda?

– Trebuie ca omul să ajungă la conștientizarea păcatului ce-l stăpânește și în care trăiește. Și mai trebuie să vrea să scape de tirania păcatului – că fără voia omului, remediu nu există! Restul îl face Dumnezeu!

– Părinte, avem nevoie de fapte pentru mântuire, sau este suficientă credința, care ne va face oricum să făptuim cele bune?

– Asta este teză protestantă. Însă Scriptura spune clar: „credința fără fapte este moartă”! Ai făcut o faptă bună, ai ajutat pe  cineva, te-ai ostenit cu folos, toate faptele bune și toate efectele lor sunt pomenite pană la sfarșitul lumii, când se vor judeca toate, bune și rele. Când fiecare om va apărea în fața celorlalți în trup duhovnicesc, cu chipul conform cu propria lui structură, pe care singur și-a alcatuit-o, prin tot ce a gândit și a făcut. Toate relele și necurațiile vor apărea și cine oare, va putea suferi rușinea aceea ? Însă chipurile drepților ce au făcut fapte bune și daruri plăcute lui Dumnezeu, care au ajutat la îmbunătățirea lumii, vor străluci cu darul Duhului Sfânt. Omul intră in veșnicie cu ceea ce agonisește aici. Cum se modelează în lumea asta, așa se prezintă în fața lui Dumnezeu. Cum bine spun Sfinții Părinți: băgați de seamă pe ce ziditi: pe paie, pe lemne ori pe piatră! Pentru că paiele și lemnele ard și nu rămâi cu nimic. Să fie zidăria voastră pe lucru rezistent la foc, adică la proba veșniciei. Cel ce a făcut cele bune va avea un „sfârșit creștinesc, neînfruntat, în pace” și se va bucura de cele veșnice, dar pentru cel ce a trăit în păcat, moartea va fi cumplită.

– Avva, dacă Dumnezeu e bun și numai bun, poate hărăzi El iadul pentru „lucrul mâinilor Sale”?

– Nu Dumnezeu îl condamnă pe om, el își alege locul din timpul vieții acesteia. Nu Dumnezeu ne hărăzește iadul. Dimpotrivă, El ne spune: “Mergeți și moșteniți Împărăția Cerurilor”. Omul este cel care aduce iadul cu dânsul. Pentru că și raiul și iadul ni le pregătim noi, aici. Nu este pedeapsă, ci omul e chinuit de propriile lui opțiuni greșite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem. Cum am spus și mai înainte, el se duce pe lumea cealaltă cu păcatele de aici: desfrânat ai fost, bețiv sau drogat, învrăjbit sau răutăcios, așa pleci dincolo, în veșnicie. Aici, pe pământ, el își poate satisface toate aceste porniri. Omul rămâne cu aceste porniri păcătoase și pe lumea cealaltă, numai că acolo nu și le mai poate satisface. Pentru păcătos, acestea sunt chinuri în iad.

– Părinte, am putea împăca porunca iubirii aproapelui cu ecumenismul ?

– Mie mi-ajunge învățătura ortodoxă a Sfinților Părinți. Mi-e deajuns cât mi s-a dat prin ortodoxie pentru mântuire. Nu-mi lipsește nimic. Dacă cineva de altă religie simte că îi lipsește ceva pentru salvarea sufletului său și găsește în dreapta noastră credință, cu toată dragostea îl primesc în Ortodoxie! Dar nu pot renunța la nimic din credința mea pentru că nu am voie să schimb nici o cirtă din dogma ortodoxă!

Omul nu mai ia în serios învățătura lui Dumnezeu și inventează, găsește tot felul de sensuri și învățături ascunse prin evanghelii (unele chiar gnostice, cum e cea a lui Iuda) și s-a depărtat de la dreapta credință.

Marea diferență dintre noi și catolici sau protestanți mi se pare a fi lipsa ideii de înduhovnicire a omului la apuseni. Pentru noi ortodocșii, dacă vrem să ne asemănăm cu Dumnezeu și să ne mântuim, trebuie să ne înduhovnicim. Aici pe pământ purtăm trupul și sângele acesta, dar nu vom intra în Împărăția Domnului cu el. Chiar și Mântuitorul a luat materia aceasta îmbibată de păcat, dar n-a intrat „dincolo” cu ea. Omul urăște moartea, dar ea este urmarea păcatului; Domnul nu avea însă păcat, dar a primit moartea tocmai pentru ca să omoare păcatul prin ea. Ne-a arătat apoi Iisus după învierea Sa cu ce fel de trup înduhovnicit vom intra în veșnicie. Cu cel cu care „trecea prin ușile închise”! Ce înseamnă un trup înduhovnicit? Un trup care să iasă de sub regulile obișnuite ale păcatului. Căci corpul nostru are nevoie de mâncare, este supus patimilor, se îmbolnăvește. Cel înduhovnicit nu mai este supus acestor reguli materialnice. Trupul nostru cel material, fiind compus, se va descompune în țărână, iar cel care va răsări spre viață fără de sfârșit va fi trupul cel înduhovnicit.

De ce avem duhovnici la mănăstiri și biserici? Pentru ca omul să se sfințească! Să mai ușureze trupul de greutatea păcatelor și în aceeași măsură să-l înduhovnicească! Iar noi trebuie să-i mai subțiem hrana și să ne îndeletnicim, ca și vechii părinți, cu postul, cu privegherea și mai ales cu rugăciunea. Părinții din vechime posteau mult și nu mureau de foame, ba dimpotrivă, trăiau mulți peste 100 de ani, „căci nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iasă din gura lui Dumnezeu”.

Aceasta este chemarea omului în astă lume: înduhovnicirea sa, care se dobândește prin fuga de păcate, faptele bune, postul, privegherea și rugăciunea.

La catolici și protestanți nu există ideea de înduhovnicire. Te mântuiești (ca în cazul catolicilor) cu fapte bune și/sau merite prisositoare și nu prin sfințire. Filioque, primatul și infailibilitatea papală, sunt destule elemente despărțitoare între catolici și ortodocși. Cu protestanții avem chiar mult mai multe diferențe. Însă noi, orice vom face pentru mântuirea noastră, trebuie să avem mărturie de la înaintașii noștri că ceea ce am făcut este bine cum a fost făptuit. Făcând astfel ne vom asemăna cu ei, dar și cu Fiul care făcea cele ale Tatălui.

– Până la urmă se va construi totuși „Catedrala mântuirii neamului”, părinte. Ce părere aveți despre asta?

– Nu e treaba mea, însă noi românii am construit biserici mici, modeste, dar adevărate bijuterii. Să nu uităm că slava deșartă este legată mai totdeauna de măreție. Și Sfânta Sofia, a îngăduit Dumnezeu să ajungă în mâinile musulmanilor…

-Avva, ce părere aveți despre frații noștri ortodocși de stil vechi și despre diferența de 13 zile dintre noi?

– Diferendul pornește dintr-o înțelegere greșită a lucrurilor. Dar pe om ca și pe pom îl vei cunoaște după roadă, dacă stăruie în vrajbă și ponegrirea aproapelui, sigur nu e în regulă ceva cu el. Mi-aduc aminte că era și o controversă legată de timpul când se sfințesc apele: la Boboteaza pe nou, sau pe vechi?

– Părintele Iulian are o vorbă: astăzi „banul face planul”! Despre civilizația banului din ziua de astăzi, ce părere aveți?

– Măi, pe timpuri se spunea că „numai domnii au bani”. Astăzi însă „dacă ai bani ești domn”, ceea ce este puțin diferit. Nu vă speriați de sărăcie, că Dumnezeu nu-l lasă pe cel ce caută ale Sale și la vreme potrivită îi dă cele trebuincioase. Și știe El mai bine ca noi și când e vremea potrivită. Dar noi cu adevărat trebuie să căutăm cele ale Domnului, că nepurtarea de grijă, adică moartea față lucruri, este cea care naște dorul de Dumnezeu.

– Vom ajunge „o turmă și un păstor” avva?

– Cu siguranță! Însă doar…dincolo!  Dumnezeu încă ne așteaptă!

Articol preluat din Revista Lumea Credinței

Citeste si

Parintele Cleopa despre Irineu Protcenco, monahism si rugaciune

Parintii bisericii despre Maica Domnului

Parintele Ioan Larion Neagoe de la Sihastria Raraului

Indrumari duhovnicesti

Balada Sfintilor Martiri Brancoveni

Prodromita

Standard

Icoana Maicii Domnului numita “Prodromita” este una dintre icoanele facatoare de minuni, pastrate in Schitul romanesc Prodromu, in Sfantul Munte Athos. Praznuirea acestei icoane are loc in fiecare an, pe data de 12 iunie, cu priveghere de intreaga noapte. Schitul Prodromu mai pastreaza si alte icoane facatoare de minuni, printre care: icoana Sfantului Ioan Botezatorul si icoana Maicii Domnului Aparatoarea de Foc.

Schitul Prodromu a fost intemeiat in anul 1820, sub arhipastorirea Mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei. Ctitoria schitului a fost recunoscuta prin hrisoavele domnesti semnate de Grigorie Alexandru Ghica al Moldovei, in data de 7 iulie 1853, si de Carol I al Romaniei, in data de 19 iulie 1871.

Zidirea ansamblului monahal de la Prodromu a avut loc intre anii 1852-1866, drept ctitor al vremii fiind ieroschimonahul Nifon Ionescu, ajutat de ucenicul sau, ieroschimonahul Nectarie. Schitul tine de Manastirea Marea Lavra.

“Istoria Manastirilor Athonite”, carte in zece volume, scrisa de schimonahul Irinarh, mentioneaza: “Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfantului Grigorie Sinaitul, avandu-si locuinta deasupra Manastirii Lavra, pe dealul ce se numeste Palama, iata ca intr-o noapte, iesind din chilie si stand la rugaciune, vazu in partea dinspre rasarit, la locul ce se numeste Vigla, o doamna sezand pe un tron precum cele imparatesti, inconjurata de ingeri si sfinti, care tamaiau imprejur, cantand si inchinandu-se Imparatesei a toate. Si intreband cuviosul Marcu pe Sfantul Grigorie, staretul sau, ce va fi insemnand oare aceasta, i s-a talcuit ca Maica Domnului voieste ca in timpurile mai de pe urma sa se ridice in acele parti un locas dumnezeiesc, spre slava Sfintiei sale.” Pe locul amintit va fi ridicat Schitul Prodromu.

Icoana Maicii Domnului de la Schitul Prodromu – Prodromita

Prodromita este una dintre icoanele nefacute de mana omeneasca, ci anume zugravite in chip minunat, prin dumnezeiasca randuire. Icoana a fost zugravita in chip minunat, in anul 1863, in Tara Romaneasca. In acel an, Parintii Nifon si Nectarie, ctitorii Schitului Prodromu, din Sfantul Munte Athos, mergand in tara pentru trebuintele schitului, aveau in inima lor o mare dorinta pentru o icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, care sa fie asezata in biserica cea noua, dupa cum mai toate manastirile Sfantului Munte au cate o icoana facatoare de minuni.

Deci aflandu-se Parintii Nifon si Nectarie in Iasi, au inceput a cerceta acolo pentru a afla un zugrav mai iscusit si cu viata placuta lui Dumnezeu, care sa le zugraveasca o icoana a Nascatoarei de Dumnezeu. Si au gasit un zugrav batran, Iordache Nicolau, cu care s-au invoit sa le faca aceasta icoana, dupa modelul primit de la parinti. Insa s-au tocmit ca sa lucreze numai cu post si aspra randuiala. Randuiala implica urmatoarele nevointe: de dimineata pana cand va flamanzi sa nu ia nimic in gura, iar dupa-masa sa nu mai picteze, ci alt lucru sa faca pana a doua zi, urmand aceasta randuiala pana la terminarea ei. Batranul zugrav primi invoiala cu toata evlavia si multumirea.

Iata ce scria el, in data de 29 mai 1863, despre zugravirea icoanei cea cu dumnezeiasca minune savarsita, intr-o scrisoare pastrata in arhiva Schitului Prodromu: “Eu, Iordache Nicolau, zugrav din orasul Iasi, am zugravit aceasta Sfanta Icoana a Maicii lui Dumnezeu, cu insasi mana mea, si in vremea lucrului a urmat o minune preaslavita, in modul urmator: Dupa ce am terminat vesmintele, dupa mestesugul zugravirii mele, m-am apucat sa lucrez fata Maicii Domnului si a Domnului nostru Iisus Hristos; iar dupa ce am dat gata mana intaia si a doua, apucandu-ma de noapte ca sa termin de zugravit, privind eu la chipuri am vazut ca totul a iesit dimpotriva, pentru care foarte m-am mahnit, socotind ca mi-am uitat mestesugul. Si asa, facandu-se seara, m-am culcat mahnit, nemancand nimic in ziua aceea, dar socotind ca a doua zi sculandu-ma, sa ma apuc mai cu dinadinsul de lucru.

Dupa ce m-am sculat a doua zi, mai intai am facut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugandu-ma sa-mi lumineze mintea, ca sa pot ispravi Sfanta Icoana; si cand m-am dus sa ma apuc de lucru, o! preaslavite minunile Maicii lui Dumnezeu! S-au aflat chipurile terminate desavarsit, precum se vede. Eu vazand aceasta minune, n-am mai indraznit a-mi pune condeiul pe ea, fara numai am dat lustrul cuviincios, desi greseala am facut aceasta, ca sa mai dau lustru la o asemenea icoana. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane.”

Icoana este zugravita pe lemn de tei, ea avand un metru inaltime si 0.70 metri latime. Zugravul a lucrat icoana in Manastirea Bucium, judetul Iasi. O caracteristica a acesteia este faptul ca icoana, cercetata la microscop, nu prezinta urme de pensula, acest lucru intarind credinta cum ca Sfintele Fete au fost pictate in chip minunat de mana nepamanteasca. Praznuirea acestei icoane are loc in fiecare an, pe data de 12 iunie, cu priveghere de intreaga noapte.

Icoana Prodromita a facut multe minuni, de-a lungul vremii. Maica Domnului a vindecat in chip minunat bolnavi de friguri, oameni surzi, pe cei care aveau dureri de cap si masele, bolnavi de ochi si alte feluri de suferinte.

Rugaciune la icoana Maicii Domnului Prodromita

Rugaciunea pe care preotii o rostesc inaintea acestei icoane este urmatoarea: “Prea Sfanta Stapana, de Dumnezeu Nascatoare, pururea Fecioara Marie, protectoarea si aparatoarea noastra, cerem a Ta nebiruita aparare. Imparateasa Cerului si a pamantului, ceea ce ai cu dreptate numele de “Prodromita”, adica inainte-mergatoare, intareste-ne intru lucrarea faptelor bune si ne du de mana intru Imparatia cea cereasca. Povatuieste-ne pe noi, toti drept credinciosii crestini, spre a vedea si vesnic a ne indulci de marirea Fiului Tau si Dumnezeul nostru, ca Binecuvantata si Prea Proslavita esti, in vecii vecilor. Amin.”

Preluat de pe crestinortodox.ro

Citeste si

Parintii bisericii despre Maica Domnului

Emanciparea femeii din perspectiva crestina

„Avaton”-ul Sfântului Munte si hirotonia femeilor

Psalmul 135 – Simonos Petras, Sf. Munte Athos

De ce ingaduie Dumnezeu suferinta?