Tag Archives: Iisus Hristos

Romanilor le este rusine cu Hristos?

Standard

Suntem o țară majoritar creștin-ortodoxă dar abia câteva procente din totalul populației își mărturisește credința în Dumnezeu prin fapte, restul calcă pragul bisericilor doar la botez, cununie, înmormântare și la Îniverea Domnului.

La nivel oficial în România nu se mai vorbește despre Dumnezeu, despre Iisus Hristos, Domnul nostru. Numele lui Hristos este pomenit doar în slujbele Bisericii, în predicile de la amvon și în întâlniri sporadice. În rest, liniște, deplină.

În Parlamentul României, în instituțuia Președintelui României, în Guvern, în primării, în prefecturi, în tribunale, în judecătorii, la Curtea de Apel, la Curtea Constituțională, și în toate instituțiilr statului român nu se mai vorbește de Iisus Hristos. Politicienii nu se mai raportează în ceea ce fac la poruncile lui Dumnezeu, la Evanghelia Mântuitorului Hristos, ci urmează orbește ”valorile europene”.

Nici Sfântul Sinod nu se mai raportează la Iisus Hristos ca la modelul suprem pe care trebuie să-L urmeze în faptă, în cuget, în smerenie și jertfă, ci îl percepe doar ca un Dumnezeu ce stă departe, un Dumnezeu ce a dat în mâna lor toată conducerea Bisericii.

Nici Sinodul nu mai are curaj să vorbească public, în fața românilor, despre mizeria valorilor europene, despre puzderia de păcate și nelegiuri pe care ni le împropriem aderând la o cultură păgână.Europa, astăzi, deși botezată, l-a lepădat pe Hristos în mod oficial. Europa este mai păgână decât înainte de a fi creștinată, căci deși a primit atâta mulțime de daruri de la Hristos, s-a întors iarăși în păcatul ei, fiind căderea cea de pe urmă mai rea decât cea dintâi, cum spune Sfânta Scriptură.

Mint fraților, cei ce zic că au credință și prețuiesc credința, dar nici nu respiră, nici nu scriu, nici nu cugetă, nici nu vorbesc, nici nu lucrează, nici nu simt întru Dumnezeu. În această epocă europeană a istoriei, Dumnezeu este la muzeu. Nu se găsește în viață, nici în natură, nici în societate, nici la curțile ocârmuitorilor, nici în Biserici, nici în istorie, ci la muzeu, numai la muzeu. Dar Dumnezeu nu vrea să fie lăsat la muzeu, ca un exponat. De aceea El lovește. Nu lovește des, ci rar. Dar și când lovește, atunci mii și mii de oameni cad în mormânt precum frunzele galbene pe pământ.” (Sfântul Nicolae Velimirovici, 1945).

Astăzi mass-mediat și oamenii politici flutură înaintea poporului ”valorile europene” și visul unui trai occidental, dar nu ne spun care este prețul asimilării acestora.

Unde sunt conducătorii României care veneau în fața poporului și spuneau cu curaj că singura izbăvire a neamului nostru este Iisus Hristos, singurul dătător de Viață, singurul Doctor al bolilor omenești, singurul care poate rezolva toată problemele lui, singurul care poate scoate diavolii răutății din oameni!?

Traiul greu al românilor se datorează zgârceniei lor, hoției lor, lăcomiei după bani și putere… România are resurse naturale destule încât să trăim mai bine decât cel mai bogat popor al lumii.

România l-a avut pe Hristos. Unii români îl mai ai pe Hristos.

Dar la nivel oficial, România l-a exclus pe Dumnezeu din ecuație viitorului ei. De ce? Vă dau un singur argument:

Copiii Românei creștin-ortodoxe, cu mii de biserici și mănăstiri care-L slăvesc pe Hristos, învață în școli despre omul care se trage din maimuță, despre Universul care s-a creat singur, despre o natură fascinantă care a ajuns la acest stadiu prin evoluție, prin selecție naturală… și multe alte „neghiobii”, așa cum le numește Cuviosul Paisie Aghioritul. Școala din România, în afară de firava oră de religie, l-a dat pe Dumnezeu la o parte din educația copiilor ei, deși paradoxal încă Îl propovăduiește pe Dumnezeu în biserici.

România, la nivel oficial este un stat care-și dorește ca viitorii ei cetățeni, copiii de astăzi, să nu știe nimic despre Dumnezeu, creatorul Munților Carpați, Făcătorul Câmpiei Bărăganului, a Dunării, a Deltei, a minunatelor peisaje pitoreștei, a peșterilor și a întregului cadru natural românesc. România își dorește să fie un stat păgân, așa cum Europa este astăzi.

Dumnezeu este un subiect incomod pentru toți, căci ne cere să ne lepădăm păcatele.

Deciziile politice privind viitorul României nu se mai iau în funcție de credința și tradițiile poporului nostru, ci în funcție de interesele economice, chiar dacă acestea ne otrăvesc apele, ne poluează aerul, ne infectează copiii cu pornografie, ne robesc oamenii în fața monitoarelor la birouri, ne spală pe creier cu o propagandă păgână, ne distrug conștiința națională, și ne reduc la tăcere, cerșind doar cele ale trupului.

România Ortodoxă se leapădă de Hristos la nivel oficial, și aderă la valorile unei Europe care și-a pus pe piedestalul valorilor ei: banul și cultura.

România, cea care fascinează inimile și ochii occidentalilor prin mănăstirile ctitorite de voievozii care s-au închinat sincer lui Hristos, nu-și mai recunoaște valoarea ei fundamentală.

România este a lui Hristos. România este creștină. Și dacă noi românii ne vom îndepărta de Hristos, Mântuitorul lumii, vom suporta toate consecințele, iar Dumnezeu își va întoarce fața de la noi, și vom ajunge sclavi păcatelor noastre și sclavi ai Europei.

Românilor, mai știți cine este Hristos?

Este Cel care vă botează copiii și vi-i redă plini de har și de darurile Duhului Sfânt!

Este Cel care vă cunună tinerii, și vi-i unește strâns în familii pentru a-i ajuta să meargă pe drumul greu și strâmt al mântuirii!

Este Cel în care nădăjduiți ca morții voștri să dobândească Împărăția Cerurilor!

Este Cel care vă sfințește casele și mașinile, pentru a vă feri de tot răul!

Este Cel în care nădăjduiți atunci când sunteți bolnavi și cădeți în mari necazuri!

Este Cel care împodobește toate bisericile parohiilor și ale mănăstirilor cu sfinți și cu chipul preacurat al Său și al Maicii Sale!

Este inspirația țăranului român care ne-a lăsat o moștenire atât de frumoasă!

Hristos este totul pentru România! Dar România l-a lepădat oficial pe Hristos!

Mai marii României nu se mai sfătuiesc în deciziile lor cu Cel PreaÎnalt, cu Domnul Domnilor, ci merg duși de nas de bani și interese.

O, românilor treziți-vă! Citiți istoria lumii, și vedeți că toți câți au nădăjduit în marile imperii, în marii conducători, în oameni politici, filozofi, ingineri, economiști, în mass-media sau mari corporații., și în final au ajuns să le pară rău și să-și blesteme zilele.

Nădăjduiți în Hristos în tot ceea ce faceți! Cereți ajutorul lui Hristos pentru toate probleme voastre!

Nu mai așteptați ajutor de la Europa, căci Europa vrea să vă jefuiască beciurile, cămările și tot ce aveți mai bun în casele și în mințile voastre.

Europa nu-L mai recunoaște pe Dumnezeu și nu mai crede că omul are suflet veșnic. Pentru Europa, omul are doar trup. Pentru Europa nu mai există Înviere din morți și Judecata lui Hristos, pentru Europa există doar bani, bani, bani, bani și iar bani… îmbrăcați în diferite valori europene.

Românilor, treziți-vă! Europa vă jefuiește sufletul!

Nu vă ajută nici împăratul, nici regele, nici cneazul, nici despotul, nici voievodul, ci numai Eu, care în mâini țin toate marginile pământului, zice Domnul Dumnezeu, Ziditorul tău. Recunoașteți-Mă pe Mine și Eu vă voi recunoaște pe voi. Proslăviți-Mă pe Mine și Eu vă voi proslăvi pe voi. Fiți oamenii Mei, și eu vă voi fi Dumnezeu. Acum și în vecii vecilor. Amin.” (cuvinte ale Sfântului Nicolae Velimirovici, scrise în lagărul de la Dachau în anul 1945. Prin Fereastra Temniței, Editura Predania, pagina 163).

Preluat de pe ortodoxiatinerilor.ro

Citeste si

Atacurile presei din Romania impotriva bisericii

Lacrimi

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

„Avaton”-ul Sfântului Munte si hirotonia femeilor

Botezul prin afundare

Petre Tutea, Cuvantul care zideste

Advertisements

Cuvant despre un calugăr Martirie care l-a purtat pe Hristos

Standard

În pământul Savoriei a fost un călugăr Martirie, iubitor de Hristos, iubitor de săraci si milostiv, tânăr cu vârsta, dar bătrân cu mintea si viată curată având. Deci, acesta avea un obicei de mergea, de la mănăstirea sa, în alta, la un părinte duhovnicesc, pentru rugăciune. Si, odată mergând el, a aflat pe un sărac zăcând în cale si plin de răni, vrând să meargă si el tot acolo, dar nu putea pentru slăbiciunea sa. Si, fiindu-i milă fericitului Martirie de el, si-a întins mantia sa, si luându-l cu dragoste, l-a dus pe el în spate. Iar când s-a apropiat de mănăstire, părintele lui cel duhovnicesc, care cu ochi proorocesti îl văzuse pe el, îndată a strigat către călugării săi, zicând: „Alergati de grabă si deschideti portile mănăstirii că, fratele Martirie vine, aducând pe Dumnezeu”. Si ajungând fratele la poarta mănăstirii, s-a pogorât Săracul din spatele lui si i s-a arătat lui având chipul precum este zugrăvit pe icoană Izbăvitorul neamului omenesc, Dumnezeu si Omul, Mântuitorul Iisus Hristos, si se ridica la cer sub privirea lui Martirie. Iar pe când se înălta, a zis către dânsul: „O, Martirie, tu nu M-ai trecut pe Mine cu vederea pe pământ, nici Eu pe tine la cer nu te voi trece cu vederea. Tu acum ai căutat cu milă spre Mine, si eu în veci te voi milui pe tine.” Si, acestea zicând, S-a făcut nevăzut.

Deci, intrând el în mănăstire, i-a zis lui părintele cel duhovnicesc: „Frate Martirie, unde este acela pe care l-ai adus?” A răspuns zicând: „De as fi stiut, părinte, cine este, m-as fi tinut tare de picioarele Lui.” Atunci a spus tuturor călugărilor ceea ce se făcuse. Si l-a întrebat pe el părintele, zicându-i: „Oare el ti se părea greu tie, fiule?” Iar el a răspuns: „Nu, părinte, când îl duceam nu simteam nici o greutate. Că duceam pe Cela ce mă poartă El pe mine, Care poartă pe toată lumea cu neosteneală si numai prin Cuvânt pe toate le tine. A Căruia este slava, acum si pururea si în vecii vecilor!   Amin.

Citeste si

Calugarii marilor orase

Despre mandrie

Clevetirea si judecarea aproapelui

Milostenie

Despre vise

Mantuirea este sigura doar in Biserica Ortodoxa

Standard

Mantuirea este sigura doar in biserica Ortodoxa

Mantuirea este posibila doar prin mijlocirea Bisericii, a preotilor si prin Sfintele Taine. 

Biserica este asezamantul sfânt intemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos, prin intruparea, moartea si invierea Sa, si apoi desavarsit prin pogorarea Duhului Sfânt si prin propovaduirea si jertfa Sfintilor Apostoli si a urmasilor lor – martiri, episcopi, preoti, diaconi si toti sfintii. Biserica este deci obstea tuturor crestinilor care cred în Hristos, care marturisesc aceeasi dreapta credinta în Tatal, Fiul si Duhul Sfânt si care asculta de slujitorii sfintiti randuiti de Sfintii Apostoli si de urmasii lor.

Sfântul Apostol Pavel ne invata ca Hristos este Cap al Bisericii, iar Biserica intemeiata de El este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 22-23). În alt loc Biserica este numita “mireasa lui Hristos” (II Corinteni 11, 2), “stalpul si temelia adevarului” (I Timotei 3, 15) sau “trupul tainic al Domnului”. Sfintii Parinti, inspirati de Duhul Sfânt, ne invata ca mirele si mireasa, despre care se vorbeste în Cantarea Cantarilor, sunt Hristos si Biserica. Si precum capul are un singur trup si mirele o singura mireasa, asa si Hristos are un singur trup si o singura mireasa – Biserica – numita si “mama noastra cea de obste”, care ne-a nascut pe toti prin baia Sfântului Botez si prin celelalte Sfinte Taine. De aceea si Sfântul Ciprian spune: “Cine nu are Biserica de mama, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată”. Deci, chiar daca oamenii stapaniti de mandrie si de neascultare, s-au dezbinat intre ei si s-au departat mai mult sau mai putin de adevarata Biserica intemeiata de Hristos si de Sfintii Apostoli, formand mai multe “biserici”, confesiuni, culte si grupari crestine sectare, schismatice si anarhice, nu trebuie sa credem ca Biserica cea una s-a rupt în mai multe biserici. Biserica intemeiata de Hristos este dumnezeiasca, este una, căci unul este si Hristos intemeietorul ei, si este vesnica. “Este un trup si un Duh”, o Evanghelie si o Biserica; “un Domn si o credinta, un Botez, un Dumnezeu si Tatal tuturor, care este peste toate si prin toate si intru toti ” (Efeseni 4, 4-6).

Este mântuire în afara Bisericii?

Nu. Afara de Biserica intemeiata de Hristos nu este mântuire, pentru ca nu este episcop, nici preotie, nici Sfintele Taine prin care primim harul mântuirii. Adevarul, care este Hristos, Crucea, Sfânta Evanghelie, harul mântuirii si urmasii Sfintilor Apostoli, adica episcopii si preotii, se afla numai în Biserica. Aici este Duhul Sfânt, Botezul, Sfânta Impartasanie, Preotia, Sfânta Liturghie, bucuria vietii si mântuirea. Aici se afla sfintii toti impreuna cu Maica Domnului si insusi tronul nevazut al Prea Sfintei Treimi. Cei care au iesit din sanul Bisericii si s-au lepadat de Tainele ei, de păstorii ei randuiti de Apostoli, de Cruce, de sfinti, de Sfânta Liturghie si de toate darurile Duhului Sfânt ce izvorasc din Biserica, aceia s-au lepadat de harul mântuirii, căci au iesit din corabia Bisericii si din staului oilor lui Hristos, Mântuitorul si Pastorul nostru Cel bun. Ei se pot mântui numai daca se caiesc si revin în sanul Bisericii. Domnul nostru Iisus Hristos zice: “Pe aceasta piatra (a dreptei credinte) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Portile iadului sunt sectele crestine de tot felul care lovesc în unitatea si temelia Bisericii, dar nu o vor putea birui, căci la carma ei este Insusi Hristos Mântuitorul lumii.

De ce sa credem în Biserica?

Pentru ca ea ne uneste cu Dumnezeu si pentru ca în ea se afla neincetat Hristos, Mântuitorul nostru si Sfântul Duh. De aceea Biserica nu greseste niciodata, fiind “stalpul si temelia adevarului” (I Tim 3, 15). Credem în Biserica lui Hristos, căci numai în ea ne putem boteza, pocai si impartasi cu Sfintele Taine. Numai în ea ne putem mântui. Nu este mântuire afara de Biserica, spune Sfântul Ciprian, pentru ca numai Biserica, numita trupul tainic al lui Hristos, pastreaza toate darurile mântuirii.

Care este Biserica cea adevarata?

Biserica cea adevarata este Biserica Ortodoxa, pentru ca ea singura are dreapta credinta în Dumnezeu. Insusi cuvantul “ortodoxie”, în limba greaca, inseamna dreapta credinta. Ea singura pastreaza neschimbate, fara lipsuri si adaugiri, învatatura si randuielile Domnului nostru Iisus Hristos, asa cum le-au propovaduit Sfintii Apostoli si cum le-au explicat si fixat în Simbolul de Credinta Sfintii Parinti la Sinoadele ecumenice si locale din primele secole crestine, cand toata crestinatatea era una si nedespartita. De aceea numai în Biserica Ortodoxa se gasesc mijloacele sigure de mântuire.

Prin ce se dovedeste concret ca Biserica Ortodoxa este cea adevarata?

Numai Biserica Ortodoxa pastreaza învatatura de credinta adevarata, intreaga si neschimbata, primita de la Sfintii Apostoli, cuprinsa în Crez sau Simbolul de Credinta, asa cum l-au stabilit Sfintii Parinti în primele doua Sinoade ecumenice din anii 325 si 381 de la Niceea si Constantinopol, la care a luat parte si Biserica de Apus (Catolica). Mai tarziu, Biserica de Apus a modificat Crezul credintei (adăugând termenul “filioque”) si s-a indepartat de la Traditia comuna a Sfintilor Parinti, atat în ce priveste viata sacramentala, cat si forma de conducere a Bisericii (Reforma protestanta si dogmele papale romano-catolice);

Slujbele în Biserica Ortodoxa sunt si ele recunoscute de toata lumea crestina ca fiind cele mai mistice si mai conforme cu Traditia Bisericii nedespartite din primul mileniu. Asceza si postul nu au fost schimbate în Ortodoxie, asa cum s-a intamplat în Bisericile catolice si protestante.

 

Ce marturisim în Simbolul de Credinta despre Biserica?

În articolul IX marturisim ca noi, crestinii, credem „Si într-una sfânta, soborniceascsa si apostoleasca Biserica”. O numim “una”, pentru ca unul este Hristos Capul si Intemeietorul ei si nimeni nu poate sa puna alta temelie Bisericii Sale, nici oamenii, nici ingerii. O numim “sfânta”, pentru ca Biserica este Trupul lui Hristos Care a iubit Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, curatind-o prin baia apei prin cuvant … ca sa fie sfânta si fara prihana (Efeseni 5, 23 – 27). Biserica lui Hristos este sfânta si pentru ca în ea se afla harul Duhului Sfânt, Sfânta Evanghelie, Crucea, icoanele, sfintele moaste, Sfântul si Marele Mir, prin care se pecetluieste cel botezat cu pecetea harului Duhului Sfânt, precum si Sfânta Impartasanie. Biserica lui Hristos este sfânta si pentru ca aici se savarseste zilnic Sfânta Liturghie, se hirotonesc preotii, se impartasesc credinciosii, se boteaza copiii si aici oamenii lauda neincetat pe Dumnezeu impreuna cu Sfintii Ingeri. În Biserica se afla toate harurile mântuirii oamenilor. Biserica este numita “soborniceasca”, adica universala, chemata sa cuprinda toata lumea. Mântuitorul a poruncit Apostolilor: Mergand, invatati toate neamurile…(Matei 28, 19). Biserica este soborniceasca pentru ca are plinatatea Adevarului si a darurilor mântuitoare ale lui Hristos. Biserica se numeste si “apostolica”, pentru ca a fost organizata si raspandita în lume de Sfintii Apostoli, a caror învatatura neschimbata numai ortodocsii o pastreaza pana astazi.

Citeste si

Parintele Ioan Larion Neagoe de la Sihastria Raraului

Ortodoxia

Practici necanonice in Biserica Ortodoxa

Taina Sfantului Maslu

Acatistul Sf. Nectarie de la Eghina

Comunicarea prin tacere

Standard

Păstrasem un citat în minte al Sfântului Isaac Şirul: „Vorbirea este a lumii acesteia iar tăcerea este a lumii ce va să vină.” Nu-l înţelesesem foarte mult atunci, dar că să văd pentru a mia oară cât de mare este înţelepciunea Lui Dumnezeu şi că toate-s rânduite de El, mai târziu am început, dintr-un motiv deloc cunoscut mie atunci, să caut a desluşi profunzimea tăcerii. Şi asta în momentul când vizualizând filmul „Patimile Lui Iisus Hristos”, regizat de Mel Gibson, film în care mă scufund de fiecare dată când simt că-s la pământ, când mă încarc cu putere doar trăind acele momente cu El. E ca o lecţie de practică a trăirii în Hristos, am observat o atitudine, pe care doar văzând-o am înţeles-o, o atitudine a Mântuitorului cu-n impact atât de mare pentru mine: lecţia tăcerii.

Era scuipat, era înjosit, era bătut, era dezbrăcat, hule groaznice i se aduceau, învinuirii de neimaginat, cuie îi erau bătute în palmele Lui în care odinioară ne adăpase cu ele, ne ţinuse, ne mângâiase, coroană de spini avea pe cap, pentru noi spinii ăştia care şi acum Îl răstignim şi El… El răbda şi tăcea, se smerea şi tăcea, îndura şi tăcea, nu s-a văitat, nu a înjurat, nu a blestemat, nu a ţipat şi Doamne, cât de mare îi era durerea, cât de adâncă şi profundă, dar El a purtat-o cu tăcere. Iubirea a stat la bază, căci fără de iubire nu ar fi fost nimic posibil, durerea Lui, în mod tacit, vorbea iubirea, nu şi-a strigat-o ci chiar tăcând s-a auzit şi-n veşnicii.

Fiind în spital, pentru o programare, pe un perete văd lipit un afiş pe care, într-un mod atât de imperativ dar întru totul ziditor, stătea scris un decalog al tăcerii:

1. Taci, dacă nu ai de spus ceva valoros!

2. Taci, atunci când ai vorbit destul!

3. Taci, până când îţi vine rândul să vorbeşti!

4. Taci, atunci când eşti provocat!

5. Taci, când eşti nervos şi iritabil!

6. Taci, când intri în biserică, pentru ca Dumnezeu să-ţi poată vorbi!

7. Taci, când pleci de la biserică, pentru că Duhul Sfânt să poată imprima în mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit!

8. Taci, când eşti ispitit să bârfeşti!

9. Taci, când eşti ispitit să critici!

10. Taci, cât să ai timp să gândeşti înainte de a vorbi!

M-a uimit pentru că nu numai că nu mă aşteptam să-l văd acolo, dar a venit într-un moment când şi mai mult vroiam să-mi îndrept atenţia către această taină, să o cunosc, să o învăţ, să o înţeleg. Deşi, cu siguranţă că-l mai citisem dar atunci mai mult ca oricând mi-a atras atenţia.

Şi mi-am dat seama că nu ştiu să tac şi din acest motiv am spus mereu cele mai mari grozăvii, cele mai crunte lipsite nu numai de valoare dar şi de cel mai mic gram de bun simţ, am trăncănit şi am tot vorbit neţinând cont de nimic şi de nimeni, nu numai că am luat cuvântul atunci când nici nu era rândul meu la a vorbi, ci chiar călcând peste toţi şi chiar făcându-mă de râs de multe ori, aşa cam ca în pildele lui Solomon: ”Cel ce răspunde la vorbă înainte de a o fi ascultat, este nebun şi încurcat la minte.” N-am ştiu să tac şi de zeci de ori am replicat cu totul în afara Lui Dumnezeu, dacă eram provocată şi pentru că sunt o persoană iute, impulsivă, mânioasă – câte discuţii nu am provocat, câte vorbe grele, câte certuri, câte cicatrici n-am produs cu netăcerea mea. Cât îmi dorisem să ajung să nu mai critic, să nu mai judec şi ce uşor era – dacă aş fi tăcut de multe lucruri grele m-aş fi scăpat.

Până ajungem să scoatem răul din noi, mai înainte de a ne curăţi inima un prim pas este să-ţi înăbuşi mânia, hula, vorba urâtă. După o viaţă de mizerii, sunt multe dar foarte multe adunate. Cu mila Lui Dumnezeu poate că va veni o vreme când nici inima nu le va afla acolo, căci cel mai de folos ar fi ca nicăieri în sufletul nostru să nu se mai regăsească nici o patimă. Şi chiar de nu putem să nu ripostăm măcar să învăţăm un exerciţiu foarte uşor şi accesibil tuturor: opreşte-te puţin, respiră adânc, întreabă-L pe Dumnezeu ce să spui şi caută răspunsul dat de El în inima ta şi dacă l-ai găsit vorbeşte dacă nu mai bine taci.

Câte lucruri frumoase nu se pot spune prin tăcere, câţi dintre noi mai reuşesc să vorbească celuilalt prin tăcere, când inimile sunt curate nu mai este nevoie de vorbe, tacit îl îmbrăţişezi, îi vorbeşti, îl alini, te înţelegi din priviri, te foloseşti de sfinţenia unora doar privindu-i. Astfel de oamenii nu ne mai vorbesc cu buzele, ci lasă inima care devine, din dragostea Lui Dumnezeu, ca un cer izvorâtor de lăuntrică Liturghie, dar nu este o Liturghie ascunsă ci tacit e manifestată în toate clipele vieţii.

Să învăţăm să ne înfrânăm limbile, cele pline de otravă şi de multe ori aducătoare de moarte, să fim cumpătaţi la vorbă, pururea să avem dreapta socoteală şi-n tăcere şi-n vorbire, să căutam să comunicăm mai mult cu inima decât cu buzele, să tăcem atunci când suntem osândiţi, nedreptăţiţi, batjocoriţi, să răbdăm şi tacit să ne rugăm.

Să învăţăm să tăcem din când în când ca şi Dumnezeu să ne poate vorbi, să putem să-L ascultăm, El mereu stă de vorbă cu noi, atunci când nu ştim ce să facem, El e în inima noastră şi ne învaţă, ne povăţuieşte, ne arată căile Sale, cărările Sale numai că ne-am obişnuit să vorbim numai noi, El nu mai are când. Să ne coborâm în inima noastră, acolo e tot cerul, acolo sunt toate răspunsurile, toată înţelepciunea, acolo e Dumnezeu, să facem un scaun vrednic pentru El.

Mi-a plăcut foarte mult răspunsul Sfântului Nicodim Aghioritul dat cuiva ce întrebase dacă este bine ca în mijlocul slujbelor Bisericii să ne rugăm cu o rugăciune scurtă dar care să aibă ca scop adunarea minţii şi inimii la slujba la care participăm şi acesta îi spune cam aşa: ” Mintea este preot, inima este altar, jertfa care se aduce pe acest altar este alegerea şi bunăvoinţa, căci de bunăvoie aleg să mă rog Lui Dumnezeu, iar mirosul de bună mireasmă, tămâia, care se ridică de pe altarul inimii este rugăciunea. Omul este un fel de biserică în Biserică.

Noi suntem slujitori Iubitului nostru Dumnezeu, tot ce facem este o permanentă Liturghie, o liturghie de după Liturghie şi atunci când gătim sau când spălăm rufe, sau când mergem pe stradă sau când legăm rănile fraţilor noştri sau când dormim, de vorbim sau de tăcem, tot ce facem trebuie să fie doar pentru El, doar cu El, doar întru El. Restul… doar deşertăciuni.

Slavă şi Lui Dumnezeu laudă!

Preluat de pe ortodoxiatinerilor.ro

Citeste si

Parintele Ioan Larion Neagoe de la Sihastria Raraului

Despre smerenie si mantuire

Indrumari duhovnicesti

Departarea de lume

Rugaciunea inimii

Departarea de lume

Standard

Crestinii-ortodocsi care incearca sa-si ghideze viata dupa poruncile Mantuitorului se confrunta deseori cu reactii deplasate ale semenilor atunci cand sunt deschise subiecte despre credinta, mantuire, Rai si iad, viata dupa moarte, etc. Sunt reactii care au la baza nervozitate, desconsiderare, dispret.

Si nu de putine ori m-am intrebat de unde pornesc asemenea manifestari? Ce anume le provoaca? De ce in viziunea multora orice subiect ce are ca tema centrala religia, in speta ortodoxia, este catalogat ca unul retrograd, habotnic, neinteresant. In schimb aceiasi categorie de oameni ar reactiona cu vadit interes in fata unui subiect despre mondenitati, mancare, moda, etc.

Cred ca raspunsul este simplu. Multi dintre oamenii din ziua de astazi sunt profund ancorati in aceasta realitate pamanteasca. Nu se mai gandesc la moarte cum o faceau predecesorii nostri. De fapt, refuza si cenzureaza orice fel de rabufnire a propriei constiinte care le mai pune din cand in cand in vedere ca totul este efemer, ca timpul trece cat ai clipi, ca azi esti in putere dar maine nu poti sa stii ce va urma. Poate maine va fi ultima zi a vietii tale… Observ ca toti se ghideaza dupa ideea amagitoare “se intampla la altii nu si la mine”.

Pe de alta parte, este foarte adevarat ca putini dintre noi suntem pregatiti cu adevarat de moarte. Insa daca vom analiza pe cei care sunt, sau care au plecat din aceasta viata cu o bucurie si seninatate extraordinara, vom realiza ca toti au cel putin un lucru in comun. S-au departat de tot ce este lumesc si efemer. Nu au avut asteptari de la aceasta viata prin care trecem ca niste pasageri in graba. Insa au nadajduit in viata vesnica alaturi de Pastorul nostru al tuturor, Mantuitorul Iisus Hristos. Caci ce insemnatate are o viata de 70 de ani pe acest pamant in comparatie cu vesnicia de dincolo?

Si cum sa ne departam de lume? O putem face atat cu trupul cat si cu mintea, dupa cum spune Sf. Teofan Zavoratul. Indepartarea de lume cu trupul este indepartarea în pustie, in viata monahala, dar nu e la îndemana tuturor si nu sta în puterea tuturor.

Mai este si o indepartare de lume fara a iesi din lume, adica indepartarea de felul ei  de viata. Cum ne spune si Sf Apostol Andrei: ” leapada naravurile lumesti, si fiecare fapta a ta, fiece pas  al tau, sa le savârsesti asa cum porunceste legea cea buna a Evangheliei: si ai  sa vietuiesti în mijlocul lumii ca în pustie. “

Departarea de lume ne-o explica Sf. Teofan Zavoratul: “daca lumea va merge la teatru, tu la biserica; ea va dansa, tu vei  bate metanii; ea va fi la plimbare, tu acasa, în însingurare; ea va fi întru  graire desarta si glume, tu întru tacere si slavoslovire a lui Dumnezeu; ea va  fi în placeri, tu în osteneli; ea va citi romane desarte, tu vei citi  Dumnezeiestile Scripturi si scrierile Sfintilor Parinti; ea va fi la petreceri,  tu vei sta de vorba cu cei de un cuget cu tine sau cu parintele duhovnicesc; ea  îsi va face socoteli egoiste, tu vei face jertfa de sine; ea va fi în visari  patimase, tu în cugetare la cele Dumnezeiesti.”

Este singura modalitate de a ne apropia de Sfintenia Treimii. Trebuie pe cat putem fiecare sa ne departam de toata intinaciunea vietii acesteia. Doar asa il vom putea simti mai aproape de Dumnezeu. Stiu ca nu este usoara nevointa. Dar rasplata este URIASA. Nu putem cuprinde cu mintea omeneasca cat de mare este. Si alternativa este ingrozitoare. O vesnicie de chin fizic departe orice speranta si de iubirea lui Dumnezeu.

Iar calea de mijloc NU exista. Bine spune Sf. Apostol Pavel in Epistola a doua catre Corinteni: “Ce insotire are dreptatea cu faradelegea? Sau ce impartasire are lumina cu întunericul? Si ce învoire este intre Hristos si Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? […] Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi.”

Citeste si

Comunicarea prin tacere

Despre parastase, rugaciuni si viata dupa moarte

Parastasele, pomenirea mortilor in Biserica Ortodoxa

Taina Sfantului Maslu

Despre mandrie

Despre vise