Talharul de pe cruce

Standard

“Iar unul dintre facatorii de rele rastigniti, îl hulea zicand: Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine însuti si pe noi. Si celalalt, raspunzand, îl certa, zicand: Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti în aceeasi osanda? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre; Acesta însa n-a facut nici un rau. Si zicea lui Iisus: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni în împaratia Ta. Si Iisus i-a zis: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 39-43).

Astfel povesteste Sfantul evanghelist Luca despre profund pilduitorul si înduiosatorul eveniment, despre convertirea si miluirea de catre Hristos a talharului spanzurat alaturi de El, pe crucea de pe Golgota.

Prin ce s-a învrednicit talharul de asa o milostivire? Ce anume i-a provocat Domnului un raspuns atat de prompt si de hotarat? În iad înca se aflau toti dreptii Vechiului Testament, incluzandu-l si pe Ioan Botezatorul, însusi Domnul se pregatea sa Se coboare la iad, e adevarat, nu ca sa sufere acolo, ci ca sa-i scoata de acolo pe cei întemnitati.

Nimanui nu-i mai fagaduise Domnul sa-l duca în împaratia Cereasca, chiar si apostolilor le-a fagaduit sa-i duca în lacasurile Sale abia dupa ce le va pregati. De ce atunci talharul s-a învrednicit primul de milostivirea Domnului, de ce lui i se deschid atat de repede usile raiului? Sa patrundem în starea sufleteasca a talharului si sa privim situatia din jurul lui.

Toata viata el si-a petrecut-o în talharii si în crime. Dar se vede ca nu pierise constiinta în el si ca, în adancul sufletului, îi mai ramasese ceva bun. Predania spune chiar ca ar fi fost tocmai talharul care, în timpul fugii lui Hristos în Egipt, s-a îndurat de Pruncul cel minunat si nu le-a îngaduit tovarasilor sai sa-L ucida, împreuna cu care navalise asupra Sfintei Familii fugare spre Egipt. Oare nu si-a amintit acum de chipul acelui Prunc cand a privit cu atentie la chipul Celui spanzurat pe cruce, alaturi de el?

De-a fost asa sau de nu, în orice caz, cand talharul L-a privit pe Hristos, în el s-a trezit constiinta. Acum atarna spanzurat împreuna cu Cel Drept, alaturi de Cel împodobit cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor (Ps. 44, 3), al Carui chip era pe atunci fara cinste, dispretuit mai mult decat toti fiii oamenilor, Care „nu avea nici chip, nici frumusete” (vezi Isaia 53, 2-3). Privindu-L, talharul parca se trezi dintr-un somn adanc. I se dezvalui clar deosebirea dintre Acela si el însusi. Acela era drept, fara putinta de tagada, Care îi ierta chiar si pe chinuitorii Sai si Se ruga lui Dumnezeu pentru ei – Dumnezeu pe Care îl numea Tatal Sau. Pe cand el era ucigasul multor victime, varsator de sange al unor oameni care nu-i facusera nici un rau. Privind la Cel spanzurat pe Cruce, el si-a vazut parca în oglinda propria decadere morala. Tot ce se ascundea mai bun în sufletul sau se trezi si cauta sa razbata afara. Si-a cunoscut pacatele, a înteles ca din propria sa vina a ajuns la acest trist deznodamant si ca nu avea pe cine sa învinovateasca. De aceea, atitudinea dusmanoasa fata de împlinitorii torturii – atitudine de care era cuprins talharul spanzurat de cealalta parte a lui Hristos si, la început, chiar si el însusi (Matei 27, 44) – s-a preschimbat într-un sentiment de smerenie si de zdrobire de sine. El a simtit frica fata de judecata lui Dumnezeu, care îl astepta. Pacatul deveni pentru el groaznic si respingator. În sufletul sau, el nu mai era criminal. Dragostea de oameni si milostivirea se trezira în el. În el se împleteau acum frica pentru soarta sufletului sau si dezgustul fata de batjocorirea nevinovatului Patimilor. Cu siguranta ca auzise si înainte de marele învatator si Facator de minuni din Nazaret. Cele petrecute în Iudeea si în Galileea erau obiectul multor discutii si comentarii în întreaga tara. Mai înainte, ceea ce auzea despre El îi trecea pe langa urechi. Acum, aflandu-se împreuna cu El si în aceeasi situatie cu El, talharul începea sa înteleaga maretia morala a Persoanei Sale.

Lipsa de rautate, a-toate-iertarea si rugaciunea lui Hristos îl zguduira pe talhar. El a înteles cu inima ca alaturi nu se afla un om obisnuit. Sa Se adreseze astfel lui Dumnezeu, în clipa mortii, ca Tatalui Sau, nu putea decat Acela Care Se stia pe Sine cu adevarat Fiul lui Dumnezeu. Sa nu Se clatine în învatatura Sa despre iubire si atoateiertare, îndurand toata josnicia clevetirilor omenesti si rautatea celor carora le facuse bine, nu putea decat Cel aflat în cea mai stransa partasie cu Izvorul iubirii, sau Cel Care era El însusi Acel Izvor.

Talharul îsi aminti tot ce auzise neobisnuit despre Cel Rastignit acum împreuna cu el si un cald simtamant de credinta se înfiripa în inima lui. Da, neîndoielnic, El era Fiul lui Dumnezeu întrupat pe pamant, dar petrecand neîntrerupt în împartasire cu Tatal Sau, El era Fiul lui Dumnezeu, neprimit de pamant si reîntorcandu-Se în cer, Fiul lui Dumnezeu Care putea ierta pacatele oamenilor! În talhar S-a nascut nadejdea ca ar putea sa scape de osanda la judecata de dupa moarte. Daca Iisus Se roaga Tatalui Sau pentru cei ce L-au rastignit, nu-l va respinge nici pe cel rastignit împreuna cu El. Lui trebuie sa i se adreseze, pentru ca Cel cu Care împarte acum împreuna soarta amarelor suferinte sa-l primeasca la fericirea Sa.

Este adevarat, cuvintele de iubire si partasie pe care i le Va spune lui Iisus vor fi primite cu deradere de gloata înnebunita din jur, care îl hulea. A-L recunoaste pe Iisus ca drept si ca Fiu al lui Dumnezeu însemna sa atraga asupra sa atentia si mania batranilor iudei. Cu toate ca nu mai puteau sa-i pricinuiasca alte chinuri trupesti, decat cele pe care le-a îndurat, ce greu va fi totusi sa simta numai rautate în jur, cat de mult i se vor îngreuna suferintele cand si pe el îl va batjocori multimea înfierbantata de gura-casca adunata aici!

De altfel, ce este pentru el acum mania stapanitorilor pamantesti, ce sunt acum pentru el batjocurile oamenilor? Oricat de greu ar fi sa fii respins de oameni, cand esti pe pragul mortii si mai greu este sa fii respins de Dumnezeu. El merge acum la judecata lui Dumnezeu si numai de Dumnezeu trebuie sa se teama! Trebuie ca în ultimele clipe ale vietii sa faca tot ceea ce mai poate ca sa implore bunavointa lui Dumnezeu!

Fie ca vorbele lui sa usureze macar cat de cat suferintele lui Hristos, fie ca macar unul dintre hulitori sa-si vina în fire si sa nu-L mai ponegreasca. Hristos, Care a fagaduit sa rasplateasca chiar si pentru o cana de apa data în numele Sau, nu-l va lasa nici pe el fara rasplata pentru aceasta. Ponegritorii lui Hristos n-au decat sa-l ocarasca si pe el, împreuna cu El! Aceasta îl va apropia si mai mult de Hristos! Daca va împarti soarta cu Hristos aici, nici în slava Sa Hristos nu-l va uita!

Si iata ca, în vacarmul rasunator al batjocurilor, ponegririlor si ocarilor, el începu sa-L înduplece pe tovarasul sau, atarnat de partea stanga a lui Hristos, sa înceteze a-L mai ponegri pe Iisus: „Nu te temi tu, oare, de Dumnezeu, caci pentru acelasi lucru esti osandit? Iar noi suntem osanditi cu dreptate, caci am primit ceea ce-am meritat dupa faptele noastre. Pe cand Acesta n-a facut nici un rau”. Apoi, din gura lui se auzi smeritul glas: „Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni întru împaratia Ta!”. Era strigatul fostului talhar, de-acum al noului ucenic al lui Hristos, care a crezut în Hristos atunci cand ucenicii dinainte L-au parasit.

„Talharul a teologhisit, iar eu m-am lepadat” (sedealna, glasul al 5-lea) – striga mai tarziu cu durere Sfantul Apostol Petru. Si toti ceilalti apostoli s-au îndoit de Domnul în vremea aceea. Chiar si Sfantul Ioan Teologul, care îl urma nedespartit pe învatatorul sau si care statea langa Cruce pe Golgota, cu toate ca a continuat sa-I fie credincios lui Iisus, Care îl îndragise, nu a avut atunci credinta deplina în dumnezeirea învatatorului sau: abia dupa înviere, intrand în mormantul gol, unde au ramas stergarele si mahrama cu care fusese înfasurat Trupul mort al lui Hristos, Ioan „vazu si crezu” ca Hristos a înviat cu adevarat si ca este Fiul lui Dumnezeu.

Apostolii s-au îndoit în credinta lor în Iisus ca fiind Mesia, pentru ca ei asteptau si voiau sa vada în El un împarat pamantesc, în a carui împaratie ar putea sa stea „de-a dreapta si de-a stanga” Lui. Talharul a înteles ca împaratia lui Iisus din Nazaret, Cel înjosit si osandit la moarte rusinoasa „nu este din lumea aceasta”. Dar tocmai aceea era împaratia pe care talharul o cauta acum: portile vietii pamantesti s-au închis în spatele lui si i se deschidea vesnicia. Socotelile cu viata pamanteasca si le-a încheiat, el se gandea acum la viata vesnica. Si, în pragul vesniciei, el a înteles desertaciunea slavei pamantesti si a împaratiilor pamantului. El a înteles ca maretia consta în dreptatea lui Dumnezeu, si în dreptul Iisus chinuit fara de vina el L-a vazut pe împaratul dreptatii. Nu slava unei împaratii pamantesti I-o cerea, ci mantuirea sufletului sau.

Credinta talharului, nascuta din îngenuncherea în fata maretiei morale a lui Hristos, s-a dovedit mai puternica decat credinta apostolilor, cuceriti de înaltimea învataturii lui Hristos, dar care au crezut în El mai mult pentru semnele si minunile pe care le facea El. Pe cand acum Hristos nu a fost izbavit în chip minunat de vrajmasii Sai, si credinta apostolilor se clatina.

Dar rabdarea aratata de Hristos, a-toate-iertarea si credinta ca este auzit de Tatal Sau cel Ceresc au aratat atat de convingator dreptatea lui Iisus si înaltimea Lui morala, încat, crezand pentru aceasta în El, cel care îsi cauta propria renastere duhovniceasca si morala nu se mai putea îndoi. Era tocmai ceea ce cauta cu însetare talharul care-si cunoscuse profunda cadere. El nu I-a cerut lui Hristos sa fie în împaratia Lui „de-a dreapta sau de-a stanga Lui” ci, cunoscandu-si nevrednicia, a cerut smerit doar „sa-l pomeneasca în împaratia Sa”, sa-i dea macar ultimul loc. El L-a propovaduit deschis în fata tuturor pe Hristos Cel Rastignit ca Domn si I-a cerut miluire.

Credinta smerita în Hristos l-a facut marturisitor. Prin vointa sa, el a fost chiar mucenic, caci, netemandu-se sa-L recunoasca drept Domn al sau pe respinsul de toti „împarat al iudeilor” – asupra Caruia era concentrata întreaga ura a multimii nenumarate de popor, stranse la Ierusalim în zilele acelea din toate colturile lumii, venite la sarbatoarea Pastelui si care, împreuna cu batranii si cu preotii sai, îl hulea pe Hristos -, desigur ca nu s-ar fi temut nici sa sufere pentru El.

Astfel, adanca pocainta a talharului a nascut în el smerenia, împreuna cu care a format un reazem solid pentru o credinta atat de puternica, cum nu avusesera în acea vreme nici cei mai apropiati ucenici ai lui Hristos. Talharul care a crezut a aratat o nevointa de care nu a fost în stare pana atunci nici unul dintre ucenicii lui Hristos. „Oricine va marturisi pentru Mine înaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32) – a spus Domnul Iisus Hristos. Talharul L-a marturisit pe Hristos, L-a marturisit în fata multimii fara numar care îl batjocorea, L-a marturisit atunci cand nimeni nu se încumeta sa o faca si cand putinii ucenici si femei care I-au ramas fideli îsi marturiseau iubirea pentru El doar prin lacrimi amare.

Talharul a facut ceea ce facusera odinioara cei trei tineri din Babilon, care n-au vrut sa se închine idolului de aur, pe care Nabucodonosor îl asezase pe campia Deir si caruia i se închinau „toate popoarele, neamurile si limbile” (Daniel 3, 7). Talharul a crezut în Domnul aflat în suferinta, „Îl marturisi pe Dumnezeul Cel tainuit, mai înaintea tuturor Îl cunoscu pe El si puterea învierii Lui si se facu partas la patimile Lui, facandu-se asemenea cu El în moartea Lui (Fil. 3, 10), întelese înaintea tuturor în ce consta Împaratia care nu-i din lumea aceasta, pricepu „ce este adevarul” (In. 18, 36-38). El este primul care a deslusit ce este împaratia lui Hristos, de aceea este primul care intra în ea. El este primul care L-a vazut „pe Iisus Hristos, si pe Acesta rastignit” (I Cor. 2, 2), este primul care L-a propovaduit „pe Hristos cel rastignit: pentru iudei, sminteala; pentru elini, nebunie. Dar pentru cei chemati, si iudei si elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu si întelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. l, 23-24). De aceea, el este primul care gusta puterea lui Dumnezeu si întelepciunea lui Dumnezeu, puterea iubirii împreuna-patimitoare si renascatoare a lui Hristos, este primul care „auzit-a vestea puterii Crucii, caruia i s-a deschis raiul” (Cantarea a 4-a la Canonul înaltarii).

Deplina pocainta pentru propriile crime si pacate, adanca smerenie, credinta puternica în Domnul Iisus Hristos Cel rastignit, Care S-a dat pe Sine pentru patimire, si marturisirea Lui atunci cand întreaga lume era împotriva Lui – iata din ce a fost împletita cununa care a încununat capul fostului talhar, acum biruitor si erou, iata din ce a fost faurita cheia care i-a deschis usile raiului!

Multi pacatuiesc si nadajduiesc ca se vor pocai înainte de moarte, aratand spre pilda talharului întelept. Dar cine este în stare de o nevointa asemenea lui? „Domnul l-a pomenit pe talhar în ultima clipa, pentru ca nimeni sa nu deznadajduiasca. Dar numai pe unul singur, ca nimeni sa nu nadajduiasca prea mult în milostivirea Sa” (Fericitul Augustin).

„Acesta a fost sfarsitul lui. Dar care va fi al nostru, nu stim; si cu ce fel de moarte vom muri, nu avem cunostinta: va veni, oare, pe neasteptate, sau cu vreo înstiintare dinainte?” (Cuviosul Teodor Studitul, „Învatatura despre sfarsitul neasteptat al unui frate”).

Vom putea noi oare sa renastem moral într-o singura clipa si sa ne înaltam cu duhul, asemeni „tovarasului lui Hristos”, care „putina vorba a rostit, dar mare credinta a dobandit”? Oare nu ne va rapi moartea neasteptata, lasandu-ne amagiti de nadajduirea pocaintei înainte de moarte? (Cuvantul Sfantului Chiril al Alexandriei despre Judecata de Apoi, tiparit în Ceaslovul Mare).

De aceea: „Pacatosule! Nu-ti amana pocainta pacatelor, pentru ca nu cumva acestea sa treaca împreuna cu tine în cealalta viata si sa nu te împovareze cu povara din toate partile” (Fericitul Augustin [în]: „Iliotropionul” Sfantului Ioan de Tobolsk, cartea a 4-a, capitolul al 5-lea, paragraful 1).

Pilda talharului întelept sa ne dea imboldul nu sa amanam pocainta, ci „sa ne rastignim împreuna cu Hristos” (Gal. 2, 20) si „fierbinte sa ne caim”, ca si noi sa simtim „milostivirea împreuna-patimirii” (rugaciunea Sfantului Simeon Noul Teolog). Rastignindu-ne trupul împreuna cu patimile si cu poftele (Gal. 5, 24), sa ne straduim spre o cat mai grabnica deplina îndreptare launtrica, predandu-ne în întregime voii lui Dumnezeu si cerandu-i lui Hristos milostivire si har.

„Pocainta talharului da-ne-o noua, Unule Iubitorule de oameni, celor ce cu credinta îti slujim, Hristoase Dumnezeul nostru, si care îti cantam: pomeneste-ne si pe noi în împaratia Ta” (Fericita înviere, glasul al 4-lea).

„Talharului celui întelept, într-o singura clipa raiul i l-ai daruit, Doamne, lumineaza-ma si pe mine cu lemnul Crucii si ma mantuieste.”

Sf. Ioan Maximovici

Citeste si

Drumul sufletului dupa moarte

Profetii despre antihrist

Raiul si Iadul

Pecetluirea e aproape!

Unde sa ne cautam jumatatea

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s