Tag Archives: Rai

Despre parastase, rugaciuni si viata dupa moarte

Standard

– Părinte, atunci când omul moare, conştienti­zează imediat în ce stare se află?
– Da, îşi revine şi spune: “Ce am făcut? Dar ce folos!”. Precum un om beat, care, de pildă, îşi omoară mama, râde, cântă, deoarece nu-şi dă seama ce a făcut, iar atunci când se trezeşte plânge, se tânguieşte şi spune: “Ce am făcut?”, tot astfel şi cei care în această viată fac neorânduieli sunt ca nişte beţi. Nu-şi dau seama ce fac, şi nu-şi simt vinovăţia lor. Însă abia atunci când mor le pleacă această beţie şi îşi revin. Li se deschid ochii sufletului lor şi îşi conştientizează vinovăţia lor, pentru că sufletul, atunci când iese din trup, se mişcă, vede şi percepe totul cu o repeziciune foarte mare. Unii întreabă când va fi a Doua Venire. Însă pentru omul care moare se face într-un fel a Doua Venire, deoarece este judecat potrivit cu starea în care l-a aflat moartea.

– Părinte, cum sunt acum cei din iad?
– Sunt vinovaţi şi întemniţaţi, chinuindu-se potrivit cu păcatele pe care le-au făcut, şi aşteptând să se facă Judecata de Apoi. Există acolo condamnaţi cu pedep­se mari, există însă şi vinovaţi cu pedepse mai uşoare.

– Dar Sfinţii şi tâlharul?
– Sfinţii şi tâlharul sunt în Rai, dar nu au primit încă slava desăvârşită, aşa cum nici vinovaţii din iad nu au primit osânda deplină. Deşi Dumnezeu a spus de atâtea veacuri: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor, cu toate acestea adaugă timp, amânând sfârşitul, deoarece aşteaptă să ne îndreptăm. Dar noi rămânând în ticăloşiile noastre, îi nedreptăţim pe Sfinţi, pentru că nu pot primi slava desăvârşită pe care o vor lua după Judecata de Apoi.

Părinte, mortii vinovaţi se pot ruga?

Sfântul Nectarie al Eghinei în lucrarea sa “Studiu despre nemurirea sufletului şi despre sfintele parastase”, ediţia Vasile Rigopoulos, 1973, Tesalonic, p. 202, scrie ca o concluzie a celor pe care le-a dezvoltat din mărturiile Sfinţilor Părinţi: “Din toate acestea se arată că sufletului după moarte îi este cu neputinţă să mai facă vreo lucrare mântuitoare sau să se slobozească din legăturile nedezlegate ale iadului, şi că numai sfintele liturghii, rugăciunile rudelor şi ale drepţilor făcute pentru ei, precum şi milosteniile  se  fac  pricină  de  mântuire  şi  de  slobozire  din legăturile iadului”.

Îşi vin întru simţiri şi cer ajutor, dar nu se pot ajuta pe ei înşişi. Toţi cei care se află în iad numai un singur lucru şi-ar dori de la Hristos: să trăiască cinci minute pentru a se pocăi. Noi, cei care trăim, avem posibilităţi de pocăinţă, în timp ce sărmanii răposaţi, nu-şi mai pot îmbunătăţi ei singuri starea lor, ci aşteaptă ajutor de la noi. De aceea suntem datori să-i ajutăm cu rugăciunea noastră.

Imi spune gândul că numai zece la sută din morţii vinovaţi se află în stare demonică şi acolo unde sunt îl hulesc pe Dumnezeu precum fac diavolii. Nu cer aju­tor, dar nici nu vor să primească ajutor. Ce poate să mai facă Dumnezeu cu unii ca aceştia? Se aseamănă unui copil care se depărtează de tatăl său, îi risipeşte toată averea, iar pe deasupra îl mai şi înjură. Ei, atunci ce să-i mai facă tatăl său? însă ceilalţi vinovaţi care au putină mărime de suflet îşi simt vinovăţia lor, se căiesc şi suferă pentru păcatele lor. Cer ca să fie ajutaţi şi într-adevăr sunt ajutaţi de rugăciunile credin­cioşilor. Adică Dumnezeu le dă posibilitatea să fie ajutaţi mai înainte de a se face a Doua Venire. Şi pre­cum în această viată, dacă cineva este prieten cu împăratul poate mijloci şi ajuta un vinovat, tot astfel şi cel care este prieten cu Dumnezeu poate mijloci la El prin rugăciunea sa şi astfel să mute pe morţii vinovaţi dintr-o “temniţă” în alta mai bună, dintr-o “celulă” în alta mai bună. Sau îi poate muta chiar într-o “cameră”, sau într-un “apartament”.

Aşa cum îi uşurăm pe cei întemniţaţi cu sucuri răcoritoare, etc., pe care le ducem atunci când îi cercetăm, tot astfel şi pe morţi îi uşurăm prin rugăciu­nile şi milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Rugăciunile credincioşilor pentru cei adormiţi şi parastasele sunt ultima posibilitate pe care le-o dă Dumnezeu celor răposaţi pentru a fi ajutaţi înainte de a se face Judecata de Apoi. După ea nu vor mai putea fi ajutaţi cu nimic.

Dumnezeu vrea să-i ajute pe cei adormiţi, deoarece suferă pentru pierzania lor, dar nu o face pentru că are nobleţe. Nu vrea să-i dea diavolului dreptul să-i spună: “Cum îl mântuieşti pe acesta de vreme ce nu s-a oste­nit?”, însă atunci când noi ne rugăm pentru cei ador­miţi, îi dăm dreptul lui Dumnezeu să intervină. El se înduioşează mai mult atunci când facem rugăciune pentru cei răposaţi decât pentru cei vii.

De aceea şi Biserica noastră are rânduiala paras­taselor. Parastasele sunt cel mai bun avocat pentru sufletele celor adormiţi. Au puterea să scoată un suflet chiar şi din iad. Şi voi să faceţi la fiecare Sfântă Liturghie colivă pentru cei adormiţi. Grâul are semnifi­caţia lui, căci spune Scriptura: “Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune”. In lume sunt unii care se îngreuiază să fiarbă puţin grâu şi duc la biserică stafide, covrigi, colaci, ca să facă preoţii paras­tas. Dar în Sfântul Munte vezi nişte bătrânei, sărmanii, care la fiecare Sfântă Liturghie fac colivă pentru morţi şi pentru Sfântul pe care îl prăznuiesc pentru a primi binecuvântarea lui.

– Părinte, cei care au murit de curând au mai multă nevoie de rugăciune?

– Atunci când intră cineva în temniţă, nu-i vine mai greu la început? Să facem rugăciune pentru răposaţii care nu au plăcut lui Dumnezeu, pentru ca să facă ceva şi pentru ei. Şi mai ales când ştim că cineva a fost nemilostiv – vreau să spun că părea a fi nemilostiv, pentru că se poate să credem că a fost aşa, dar în rea­litate să nu fi fost – şi a avut o viată păcătoasă, atunci să  facem   mai   multă   rugăciune.   Sfinte   Liturghii, Patruzeci de Sfinte Liturghii pentru sufletul aceluia şi să dăm milostenie săracilor pentru mântuirea sufle­tului său, pentru ca, rugându-se săracii “Dumnezeu să-l ierte”. Acela să fie înduplecat şi să-i miluiască. Şi astfel ceea ce nu a făcut acela facem noi pentru el. în timp ce un om care a avut bunătate, adică a avut intenţie de a face bine, chiar dacă viata lui nu a fost creştinească, numai cu putină rugăciune este ajutat foarte mult.

Cunosc multe cazuri care mărturisesc cât de mult sunt ajutaţi cei adormiţi de rugăciunea oamenilor duhovniceşti. Odată a venit cineva la Colibă şi mi-a spus plângând: “Părinte, nu am făcut rugăciune pentru un oarecare cunoscut de al meu care a murit şi de aceea mi-a apărut în somn spunându-mi: «De douăzeci de zile nu am mai primit nici un ajutor de la tine. M-ai uitat şi acum sufăr». Şi într-adevăr, îmi spuse acela, de douăzeci de zile m-am luat cu diferite treburi şi nici pentru mine nu m-am rugat”.

– Părinte, atunci când moare cineva şi rudele lui ne cer să ne rugăm pentru el, este bine să facem în fiecare  zi  câte   un  şirag  de  metanii   (o  sută  de rugăciuni) până la împlinirea celor patruzeci de zile.

–  Dacă faci rugăciune pentru el, pune şi pe alţi adormiţi. De ce să meargă un tren la destinaţie numai cu un singur pasager de vreme ce mai încap şi alţii? Câţi răposaţi, sărmanii, nu au nevoie de ajutor, dar nu au pe nimeni care să se roage pentru ei! Unii fac paras­tase foarte dese, dar numai pentru vreun apropiat de-al lor. Dar în felul acesta nu este ajutat nici acela, pentru că rugăciunea lor nu este atât de bine plăcută lui Dumnezeu. Dacă tot fac atâtea parastase pentru acel suflet, să facă în acelaşi timp şi pentru străini.

–  Părinte, mă preocupă uneori mântuirea tatălui meu, pentru că nu a avut nici o legătură cu Biserica.

–  Nu poţi şti judecata lui Dumnezeu şi nici dacă acela nu s-a pocăit în ultima clipă. Dar când te pre­ocupă aceasta? în fiecare sâmbătă?

– Nu am urmărit acest lucru. Dar de ce să mă pre­ocupe în fiecare sâmbătă?

– Pentru că pe această zi o pretind cei morţi.

–  Părinte, morţii care nu au oameni să se roage pentru ei sunt ajutaţi de rugăciunile celor care se roagă pentru toţi morţii în general?

–  Desigur că sunt ajutaţi. Eu, atunci când mă rog pentru toţi cei adormiţi, îi văd în somn pe părinţii mei, pentru că şi ei se mângâie de rugăciunea pe care o fac. De fiecare dată când se face Sfânta Liturghie la Coliba mea, fac şi un parastas de obşte pentru toţi adormiţii, şi mă rog pentru împăraţi, arhierei, etc., iar la urmă spun “şi pentru cei ale căror nume nu s-au pomenit”. Dacă vreodată nu fac rugăciuni pentru cei adormiţi, îmi apar înainte morţi cunoscuţi. Pe o rudă de a mea care a murit în război am văzut-o stându-mi înainte după Sfânta Liturghie, în vremea parastasului, pentru că numele ei nu-l pomenisem la parastas alături de numele celorlalţi adormiţi, deoarece fusese pomenită la Proscomidie împreună cu eroii care au căzut în luptă. Şi voi să nu daţi să se pomenească la Sfânta Proscomidie numai numele bolnavilor, ci şi numele morţilor, pentru că mai multă nevoie de ajutor au aceştia.

Pr. Paisie Aghioritul

Citeste si

Parastasele, pomenirea mortilor in Biserica Ortodoxa

Existenta lui Dumnezeu

Milostenie

Despre smerenie si mantuire

Despre vise

Advertisements

Parastasele, pomenirea mortilor in Biserica Ortodoxa

Standard

Despre parastase în general

Una dintre tradiţiile vechi şi nestrămutate ale Bisericii noastre este şi rugăciunea pentru cei morţi. Istorisirea Sfintei Evanghelii despre dumnezeiasca şi minunata Schimbare la Fată a Domnului, care ni-i înfăţişează pe Moise şi pe Ilie, precum şi pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ne arată limpede că morţii au o conştiinţă desăvârşită.

Trecând prin moarte, viaţa continuă. Cei care pleacă din această viaţă îşi păstrează comuniunea duhovnicească cu mădularele Bisericii care se află pe pământ prin virtutea dragostei în Hristos. Această dragoste face să fie una totalitatea credincioşilor. Ea îi uneşte, deoarece Biserica este una şi are drept Cap pe Hristos. Noi, cei care credem, alcătuim trupul Bisericii şi fiecare în parte suntem un mădular al acestui trup. Moartea schimbă, dar numai în mod simţit, legăturile dintre cei ce au murit şi cei ce trăiesc. “Şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8).

Biserica se împarte în două: cea biruitoare şi cea luptătoare. Din Biserica biruitoare fac parte aceia care şi-au săvârşit întru biruinţă lupta lor din viaţa pământească şi aşteaptă cununa dreptăţii “în ziua aceea”. Din Biserica luptătoare fac parte aceia care încă se luptă împotriva păcatului pentru a ajunge la desăvârşire. Însă mădularele Bisericii biruitoare şi luptătoare au o legătură indestructibilă între ele, căci cei care se află în cer nu sunt nepăsători faţă de cei care se mai află în această viaţă. “Moartea trupească, despărţirea sufletului de trup nu distruge legătura credinciosului cu Biserica; nu-l desparte de celelalte mădulare în Hristos”. De altfel, dragostea este veşnică precum sunt şi sufletele. Din nenumăratele mărturii cuprinse în Sfânta Scriptură, dar mai ales în Istoria Bisericii noastre şi în Tradiţie, aflăm că există o comuniune duhovnicească şi o întrajutorare în dragoste şi rugăciune între mădularele Bisericii cereşti şi pământeşti, deoarece toţi împreună alcătuim “o comuniune de sfinţi”.

Toţi cei care au adormit şi toţi cei ce trăim în această lume ne aflăm într-o tainică şi mai presus de fire comuniune de viaţă, rugăciune şi dragoste frăţească. Prin această legătură cei vii îi ajută pe cei morţi. Astfel a rânduit dragostea lui Dumnezeu, voind ca unul să se mântuiască prin celălalt.

***

Pe această legătură se întemeiază parastasele Bisericii noastre, care dintru început le săvârşea şi se ruga pentru cei adormiţi. Dacă parastasele nu ar fi folosit pe cei morţi, Biserica nu le-ar fi săvârşit şi nu s-ar fi rugat pentru ei.

Mărturii despre sfintele parastase

A. Din Sfânta Scriptură

1. Din Vechiul Testament

Prima referire la parastase o avem în cap. 9 din Cartea lui Neemia (a doua a lui Ezdra), unde israelitenii L-au rugat pe Dumnezeu să ierte păcatele părinţilor lor mai dinainte adormiţi. “În ziua de 24 a acestei luni s-au adunat toţi fiii lui Israel, îmbrăcaţi cu sac şi cu capetele presărate cu cenuşă ca să postească. Şi osebindu-se cei ce erau din neamul lui Israel de toţi cei de alt neam, au venit de şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor. Şi după ce s-au aşezat la locurile lor, li s-a citit din cartea legii Domnului Dumnezeului lor un sfert de zi, iar alt sfert de zi şi-au mărturisit păcatele lor şi s-au închinat Domnului Dumnezeului lor” (1-3).

În Cartea a doua a Macabeilor (12, 36-46) se istoriseşte următoarea întâmplare. Într-o luptă a lui Iuda cu Gorgias a ieşit biruitor Iuda, deşi a avut destui morţi. După luptă “a doua zi au venit cei ce erau cu Iuda, precum a fost rânduit ca să ridice trupurile celor omorâţi şi să le aşeze cu rudeniile în părinteştile morminte. Şi a aflat sub hainele fiecăruia dintre cei morţi lucruri închinate idolilor Iamniei, de la care îi oprea legea pe iudei şi tuturor vădit lucru a fost că pentru această pricină au căzut aceştia… Iar viteazul Iuda a îndemnat mulţimea să se păzească fără de păcat şi, strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi… Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat”.

2. Din Noul Testament

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a II-a către Timotei vorbeşte despre Onisim care deja murise: “Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul” (1, 18).

Aşadar, în Sfânta Scriptură există locuri în care se vorbeşte limpede despre rugăciunea pentru cei morţi, de aceea şi parastasele se săvârşesc încă din primele veacuri în Biserica noastră.

Şi aceasta deoarece, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel, vii şi morţi suntem “trupul lui Hristos şi mădulare în parte” (1 Corinteni 12, 27).
B. Mărturii din Sfânta Tradiţie

1. Sfinţii Părinţi ai Bisericii

Mărturiile pe care le avem din Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre sunt mai bogate.
1. “Învăţătura celor doisprezece Apostoli”, una dintre cele mai vechi cărţi ale Bisericii noastre, porunceşte să se săvârşească parastase pentru cei morţi la trei zile, la nouă, la patruzeci şi la un an.
2. Tertulian (+240-250 d. Hr.) unul dintre cei mai vechi scriitori bisericeşti, pomeneşte mereu despre Liturghiile ce s-au săvârşit pentru cei morţi şi mai ales în cartea sa “Despre coroană”.

3. Sfântul Mucenic Ciprian (+258 d. Hr.), într-una din epistolele sale, ne face cunoscut că datoria principală a vechilor creştini era să aducă jertfe şi rugăciuni pentru cei adormiţi.

4. Istoricul bisericesc Eusebiu, descriind înmormântarea măreaţă a Sfântului Constantin cel Mare în Biserica Sfinţilor Apostoli, spune că trupul fericitului său suflet “s-a contopit cu poporul lui Dumnezeu, învrednicindu-se de dumnezeieşti slujbe şi liturghii”.

5. Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului (330-337) săvârşea în fiecare zi Sfânta Liturghie pentru Valentinian, Teodosie şi Sotiro.
6. Fericitul Augustin (354-430) după ce a săvârşit înmormântarea maicii sale, spune că, deşi trupul ei se afla în mormânt, el săvârşea “după obicei jertfa pentru mântuirea sufletului ei”. Deoarece, precum el însuşi spune mai jos, mama lui nu considera nimic altceva mai important decât a i se pomeni numele la Sfânta Liturghie. De asemenea el a scris o întreagă carte despre cei adormiţi cu titlul “De cura pro mortuis”.

7. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în “Catehezele” sale spune că, după sfinţirea Cinstitelor Daruri “pomenim şi pe cei morţi, mai întâi pe patriarhi, apostoli, prooroci, mucenici, ca pentru rugăciunile şi mijlocirile lor, să primească Dumnezeu rugile noastre”.

8. Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit o lucrare completă cu titlul “Despre cei adormiţi în credinţă”.

9. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta, spune: “Nu s-au legiferat acestea la întâmplare de către dumnezeieştii Apostoli, adică faptul de a ne aduce aminte în timpul Înfricoşătoarelor Taine de cei care au plecat din această viaţă, căci aceia au cunoscut că mult câştig şi mare folos sufletesc se dobândeşte din aceasta” (Omilia 4 la Epistola către Filipeni).

10. Sfântul Noul Mucenic Iacov, în 1520, atunci când era dus la mucenicie, a poruncit ucenicilor lui să-i facă parastasele după rânduiala Bisericii.

11. Sfântul Nectarie din Eghina, cel de curând proslăvit, a întocmit o lucrare cu titlul: “Despre nemurirea sufletului şi despre sfintele parastase”, în care prin nenumărate texte patristice şi întâmplări din vieţile sfinţilor Bisericii noastre dovedeşte folosul pe care îl aduc parastasele.

2. Mărturii din Sfintele Liturghii

În toate Sfintele Liturghii se află rugăciuni pentru cei adormiţi. În Sfânta Liturghie a Apostolului Marcu se găseşte următoarea rugăciune pentru cei adormiţi: “Şi sufletele acestora (pentru care preotul a săvârşit Liturghia şi s-a rugat) şi ale tuturor odihneşte-le, Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, în corturile Sfinţilor Tăi… Aşa, Doamne, odihneşte sufletele acestora şi Împărăţiei Cerurilor le învredniceşte”.

În Sfânta Liturghie a Sfântului Iacov, fratele Domnului, după pomenirea apostolilor, proorocilor se rostesc următoarele:

“Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, pomeneşte pe ortodocşii creştini pe care i-am pomenit şi pe care nu i-am pomenit şi îi odihneşte acolo… Şi fă să fie jertfa noastră bineprimită, sfinţită în Duhul Sfânt spre iertarea greşelilor noastre şi ale celor din neştiinţă ale poporului şi spre odihna sufletelor celor mai înainte adormiţi”.
În Sfânta Liturghie a Sfântului Clement ucenicul Sfântului Apostol Petru se spune: “Încă ne rugăm Ţie, Doamne, şi pentru Sfânta Ta Biserică cea de la o margine până la cealaltă… şi pentru toţi cei ale căror nume Tu Însuţi bine le cunoşti”. (Diaconul îndeamnă poporul să se roage împreună cu preoţii “pentru cei adormiţi în credinţă”).
De asemenea în Sfintele Liturghii ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur se face referire la cei adormiţi: “… pomeneşte pe toţi cei adormiţi în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice şi îi odihneşte pe ei acolo unde străluceşte lumina feţei Tale”. Aici preotul pomeneşte numele celor adormiţi.

3. Dipticele Bisericii

Rugăciunile pentru cei adormiţi sunt o tradiţie apostolică, lucru ce se poate vedea din Dipticele Bisericii. Dar ce sunt Dipticele? Sunt două scânduri unite între ele ca plăcile de piatră ale lui Moise pe care era scris Decalogul. Pe Diptice erau scrise numele ortodocşilor. Potrivit cu hotărârile Sinodului al V-lea ecumenic, după sfinţirea Cinstitelor Daruri şi mai precis după “Cuvine-se cu adevărat…”, diaconul pomeneşte numele scrise în Diptice. Iar această rânduială se păstrează până astăzi.

Dipticele sunt de trei feluri: Dipticele sfinţilor, ale celor vii şi ale celor adormiţi. Dipticele sfinţilor există din vremea Sfântului Dionisie Areopagitul. Dipticele celor adormiţi sunt şi ele foarte vechi şi se face referire la ele în Liturghia Sfântului Evanghelist Marcu. În Dipticele celor vii erau scrişi arhiereii, împăraţii, toţi cei care aveau diferite vrednicii şi stăpâniri, mai ales cei care au ajutat acea biserică şi în general tot poporul. Aceste Diptice se păstrează de către preoţi cu multă scumpătate în Sfântul Altar. Această scumpătate a păstrării Dipticelor se datorează faptului că, potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, sfinţii trebuie slăviţi ca sfinţi, ortodocşii trebuie fericiţi ca ortodocşi, ereticii trebuie osândiţi ca apostaţi, iar “cei ce s-au săvârşit întru credinţă, ale căror nume numai Domnul le cunoaşte” trebuie să fie pomenite.

Rugăciunile şi parastasele pentru cei adormiţi sunt susţinute de incontestabila Tradiţie apostoli că, de la care am moştenit obiceiul de a ne ruga la Sfânta Proscomidie pentru cei adormiţi şi de a aşeza miridele lor în faţa Sfântului Agneţ alături de miridele pentru cei vii. Iar aceste miride ale celor vii şi ale celor adormiţi sunt puse în Sfântul Potir, şi astfel primesc sfinţire şi izbăvire de la Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, în timp ce preotul rosteşte: “Spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Cinstit Sângele Tău pentru rugăciunile sfinţilor Tăi. Amin”.

4. Mărturisirile de credinţă ale Bisericii
“Mărturisirea de credinţă” a lui Mitrofan Critopulos

În Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Critopulos, patriarhul Alexandriei, se spun următoarele referitor la subiectul nostru: “Biserica lui Hristos a rânduit să fie aduse rugăciuni şi cereri pentru cei adormiţi, astfel încât, prin aceste rugăciuni ce se înalţă la Dumnezeu, ori să se slobozească cu desăvârşire de suferinţele ce i-au cuprins, ori să afle o oarecare uşurare şi mângâiere în închisoarea în care se află sufletelor lor. Ne rugăm pentru cei adormiţi, pomenind pe fiecare în parte în prima zi, în a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, apoi la trei luni, la şase luni şi, în sfârşit, la un an; şi ori de câte ori rudele celui ce a plecat vor să facă aceasta, nu sunt împiedicate. Dar şi în fiecare sâmbătă din tot timpul anului se fac rugăciuni de către Biserică, pentru toţi morţii care s-au săvârşit întru credinţă. Şi aceasta se face în toate bisericile. Şi ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie totdeauna se pomenesc şi aceştia”.

“Mărturisirea de credinţă” a lui Petru Movilă
În această “Mărturisire de credinţă” se spun următoarele: “După moarte nu mai este vreme de pocăinţă şi de fapte bune. Din aceste cuvinte se vădeşte faptul că după moarte sufletul nu se poate slobozi sau pocăi şi nu poate face nici o faptă bună prin care să se poată dezlega de legăturile iadului. Numai Sfintele Liturghii, rugăciunile şi milosteniile care se fac pentru el de către cei vii îl ajută şi îl slobozesc de legăturile iadului”.
Explicând versetul de la Luca 12, 5: “Temeţi-vă de acela care are putere să arunce în gheena”, scrie: “Nu a spus că după moarte îl aruncă în gheena, ci îl poate arunca, deoarece păcătoşii care mor nu sunt aruncaţi neapărat în iad, ci aceasta se află în stăpânirea lui Dumnezeu, precum în stăpânirea Lui se află şi iertarea. Iar aceasta o spun pentru jertfele şi milosteniile ce se aduc pentru cei adormiţi, care folosesc mult chiar şi pe cei care au murit în păcate grele. Deoarece după moarte nu aruncă sufletele în gheena, ci are stăpânire să le arunce. Aşadar, să nu încetăm a-L ruga pe Cel Care are stăpânirea să arunce sufletele în gheena, însă nu o foloseşte, dar şi puterea de a ierta”.

Mărturisirea de credinţă a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului

În anul 1672 s-a ţinut la Ierusalim un sinod local, unde s-a discutat şi subiectul parastaselor. De aici putem observa importanţa discuţiei, căci ea nu este o simplă paranteză între celelalte subiecte ale credinţei, de vreme ce un sinod local este nevoit să ia poziţie în această privinţă.
Aşadar, în Mărturisirea de credinţă a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, în articolul 18 se spun următoarele: “Credem că sufletele celor adormiţi se află ori în odihnă, ori în chinuri, potrivit cu faptele pe care le-a făcut fiecare…”. “…Se eliberează de către bunătatea nemărginită (a lui Dumnezeu) prin rugăciunea preoţilor şi facerile de bine, pe care le săvârşesc rudele fiecăruia dintre cei adormiţi, şi prin puterea cea mare a Jertfei celei fără de sânge, pe care Biserica cea sobornicească şi apostolească o săvârşeşte zilnic pentru cei adormiţi, atât în parte cât şi de obşte, pentru toţi”. Se înţelege desigur că nu cunoaştem vremea slobozirii lui. Apoi completează: “Faptul că aceştia se slobozesc din legăturile lor înainte de Învierea cea de obşte şi judecată, îl cunoaştem şi credem, dar când va fi nu ştim”.

5. Vieţile Sfinţilor

Şi din Vieţile Sfinţilor aflăm despre folosul pe care îl aduc parastasele.
În viaţa Sfântului Macarie Egipteanul se istoriseşte următoarea întâmplare: “Într-o zi umblând sfântul prin pustie, a aflat un craniu şi mişcându-l cu toiagul, l-a întrebat: “Cine eşti tu?” Eu am fost popă idolesc al elinilor ce au petrecut în locul acesta, a răspuns căpăţâna, iar tu eşti Macarie, purtătorul de duh, şi în oricare ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri şi te vei ruga pentru ei, se mângâie puţin»”.

În viaţa Sfintei Tecla se spune că atunci când a prins-o ighemonul Alexandru şi o ducea la chinuri, înainte de mucenicie a încredinţat-o bogatei nobile Trifena ca s-o păzească până va veni s-o dea spre mâncare fiarelor. Fiica Trifenei, care murise cu câteva zile mai înainte i-a apărut mamei sale în vis şi i-a spus: “Mamă, să iubeşti pe străina Tecla şi să o ai de fiică în locul meu, deoarece este roaba lui Dumnezeu şi poate face rugăciune ca Domnul să mă aşeze în locaşurile drepţilor”. De îndată ce s-a deşteptat, Trifena i-a spus sfintei: “Fiica mea cea de-a doua, roagă-te lui Hristos al tău să odihnească pe fiica mea în viaţa cea veşnică aşa cum mi-a cerut în vedenie”. Atunci sfânta ridicându-şi mâinile spre cer, s-a rugat, spunând: “Doamne al meu, Iisuse Hristoase, Fiul adevăratului şi viului Dumnezeu, ascultă-mă pe mine roaba Ta şi odihneşte pe Falconilla în viaţa cea veşnică, după voia Ta cea sfântă” (Vieţile Sfinţilor, 24 septembrie).

Un oarecare dintre părinţii purtători de Dumnezeu avea un ucenic care trăia în nepăsare faţă de cele duhovniceşti şi a murit într-o nepăsare şi mai mare. După o vreme stareţul îl vede pe ucenicul său afundat până la gât în mocirlă. După multe lacrimi şi rugăciuni, bătrânul, într-o altă vedenie, îl vede pe ucenic afundat până la mijloc în mocirlă. Adăugând apoi multe osteneli şi lacrimi, îl vede slobozit cu desăvârşire din mocirlă.

Despre Sfântul Grigorie Dialogul se spune că l-a mântuit pe împăratul Traian prin rugăciune, după care a auzit un glas de la Dumnezeu spunându-i: “Am auzit rugăciunea ta şi am dăruit iertare lui Traian. Dar tu de acum înainte să nu te mai rogi pentru păgâni”. Împărăteasa Teodora, prin rugăciunile preoţilor, a slobozit pe soţul ei, împăratul Teofil din legăturile iadului.

Multe întâmplări asemănătoare se istorisesc în vieţile cuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor părinţi, care prin rugăciunile lor au ajutat pe mulţi. Dar mai multe se pot spune şi scrie de către liturghisitorii de astăzi ai Celui Preaînalt, care prin Liturghiile săvârşite de ei, ajută sufletele creştinilor adormiţi. Vremea săvârşirii parastaselor

Dar când trebuie să se săvârşească parastasele? În “Învăţătura celor doisprezece Apostoli” se spune că trebuie să săvârşim parastasele la a treia zi, la a noua, Ia a patru zecea şi Ia un an. Sfântul Isidor Pelusiotul spune că se săvârşesc la a treia zi în amintirea Învierii celei de a treia zi a Domnului; la a noua zi după numărul puterilor îngereşti; la a patruzecea zi potrivit obiceiului din Vechiul Testament, deoarece şi iudeii, atunci când a murit Moise l-au plâns patruzeci de zile.

Despre parastasele anuale, face referire Sfântul Grigorie Teologul în cuvântul pe care l-a rostit la înmormântarea fratelui său Chesarie: “Pe unele le-am dat şi pe altele le vom da prin cinstirile şi pomenirile ce le oferim anual”.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, în pomenirile la trei zile şi nouă zile, vede alt simbolism. Pomenirea la trei zile se săvârşeşte pentru cel adormit, deoarece omul şi-a luat fiinţa prin Sfânta Treime şi deoarece, mutându-se, trebuie să se preschimbe şi să se arate în vechea lui frumuseţe în care a fost îmbrăcat înainte de călcarea poruncii sau poate în una şi mai frumoasă. Cea de la nouă zile, pentru ca duhul acestuia, fără de trup fiind, să se împreuneze cu sfintele duhuri şi cu îngerii în ceata lor, fiind asemenea lor după fire. Iar la patruzeci de zile se face pentru Înălţarea Mântuitorului, care s-a săvârşit în această zi după Înviere, ca şi El înviind atunci să se înalţe… şi să întâmpine pe Judecătorul… Iar parastasele anuale propovăduiesc iarăşi pe Sfânta Treime şi se săvârşesc pentru cel adormit spre slava Ei, deoarece omul şi-a luat fiinţa de la Sfânta Treime şi iarăşi dezlegat de trup tot spre Ea trebuie să se îndrepte… Sau pentru a dovedi că este nemuritor după suflet şi că iarăşi se va înnoi atunci când Ziditorul va voi să-i învieze trupul său…”.
În “Mărturisirea de credinţă” a lui Mitrofan Critopulos se arată, aşa cum am spus mai sus: “Ne rugăm pentru cei adormiţi, pomenind pe fiecare în parte în prima zi, în a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, apoi la trei luni, la şase luni şi, în sfârşit la un an; şi de câte ori rudele celui ce a plecat vor să facă aceasta, nu sunt împiedicate. Dar şi în fiecare sâmbătă din tot timpul anului se fac rugăciuni de către Biserică, pentru toţi cei adormiţi întru credinţă. Şi aceasta se face în toate bisericile. Şi ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie, totdeauna se pomenesc şi aceştia”.

În afară de acestea Biserica noastră mai are două Sâmbete ale morţilor, în care se pomenesc toţi drepţii din Legea Veche şi creştinii din toate vremurile.

Prima Sâmbătă a morţilor, Sfinţii Părinţi au rânduit-o înaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi (a lăsatului sec de carne). În această zi Biserica săvârşeşte parastase pentru fiii ei care au murit în pământ străin, în mare sau în pustie. Deoarece pentru aceştia nu s-au făcut parastase şi au fost lipsiţi de foloasele lor, dumnezeieştii Părinţi, mişcaţi de iubirea de oameni au rânduit să se săvârşească parastase pentru toţi cei adormiţi, ca să fie cuprinşi şi cei cărora nu li s-au făcut parastase.

Dar pentru care pricină Sfinţii Părinţi au ales această Sâmbătă? Deoarece au rânduit în următoarea zi pomenirea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, au găsit că este potrivit să fie pomenite şi sufletele ca prin aceasta să-L roage pe Înfricoşătorul Judecător să folosească obişnuita milostivire şi să le aşeze în odihna pe care le-a făgăduit-o.

A doua Sâmbătă a morţilor este rânduită de Biserica noastră la nouă zile după Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică în Sâmbăta dinaintea Cincizecimii. La acest parastas Biserica noastră pomeneşte pe toţi dreptcredincioşii adormiţi de la Adam până astăzi.

Ea se roagă pentru aceştia şi cere de la Hristos, Care S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui, să-i învrednicească ca în ceasul judecăţii să dea răspuns bun Celui Care va judeca tot pământul, să fie aşezaţi de-a dreapta Lui, în bucurie, în partea drepţilor şi în ceata luminoasă a sfinţilor şi să se facă vrednici moştenitori ai împărăţiei Lui. Dar Biserica nu se roagă numai pentru creştini, deoarece de la Adam până la Hristos n-a fost nici un creştin, ci se roagă pentru toţi oamenii.

În aceasta poate vedea oricine dragostea Bisericii noastre pentru întreg neamul omenesc. Materiile necesare pentru săvârşirea parastasului

Lucrurile cele mai necesare pentru săvârşirea unui parastas sunt: prescura (colacul), vinul, coliva, tămâia şi lumânările.

Slujba parastasului nu este numai o lucrare a oamenilor, ci mai ales a lui Hristos, căci de la El vom cere ajutor şi acest ajutor ni-l poate oferi numai prin Sfânta Liturghie. De aceea este bine să se pomenească şi la Sf. Liturghie morţii de la parastas.

Asupra acestui fel de pomenire insistă în mod deosebit Sfântul Simeon al Tesalonicului, accentuând marele folos pe care-l dobândeşte sufletul din săvârşirea Sfintei Liturghii. “A treia zi” (după adormirea celui pomenit), – spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, “se face colivă din seminţe de grâu şi din alte roade de multe feluri ce sunt aduse ca prinos lui Dumnezeu. Dar ce simbolizează aceste roade? Ele arată că şi omul este o sămânţă, un rod al pământului care semănându-se acum în pământ precum grâul, iarăşi va învia cu puterea lui Dumnezeu, răsărind în viaţa ce va să fie şi aducându-se viu şi desăvârşit lui Hristos. Căci precum această sămânţă se îngroapă în pământ, iar după aceea răsare şi aduce mult rod, tot astfel şi omul fiind dat acum pământului prin moarte, iarăşi va învia. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Apostol Pavel, arătând învierea prin pilda semănăturilor”.

Acestea le spune Sfântul Simeon al Tesalonicului referitor la colivă şi la celelalte care se folosesc pentru parastas, arătând totodată şi simbolismul lor.

Această tradiţie a colivelor se găseşte încă de la mijlocul secolului al IV-lea.

Până atunci se aduceau la sfintele parastase pâine şi vin cu măsline, cu brânză sau cu orez. Cei care primeau această milostenie rosteau: “fericită să le fie pomenirea” şi de aceea se numeau “fericiţi”. Rămăşiţe ale acestor manifestări sunt şi colăceii de astăzi pe care rudele celui adormit îi împart după parastas. “În loc de parastas”

Există unii creştini care în loc de parastas fac o oarecare milostenie spre pomenirea celui adormit. Dar altceva este parastasul şi altceva este milostenia pe care o face cineva. Căci nici o milostenie nu poate înlocui Sfânta Liturghie, unde se jertfeşte “Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. De aceea aducem la biserică prescura şi vinul care se prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos. Din prescură se va scoate şi părticica pentru cel adormit care se va aşeza pe Sfântul Disc alături de părticelele sfinţilor şi drepţilor Bisericii. Acolo se află întreaga Biserică şi cea luptătoare şi cea triumfătoare. “Este mare cinste, accentuează Sfântul Ioan Gură de Aur, să se rostească şi numele răposatului nostru acolo unde se află Hristos şi întreaga Biserică. Dar, ia aminte, se vesteşte atunci înfricoşata Taină, căci Dumnezeu S-a dat pe Sine pentru mântuirea lumii.”

Prin urmare, ajutorul cel mai mare şi mai important care se poate da celui ce a plecat din această viaţă, este cel care se dă prin pomenirea numelui său la Sfânta Liturghie.

Ceea ce nu pot face bunurile ce se dau săracilor o poate face rugăciunea unui drept şi cu atât mai mult Sfânta Liturghie. Parastasele aduc folos sau nu?

Unanimă este mărturia Părinţilor Bisericii, precum şi a Bisericii însăşi din experienţa liturghisitorilor ei că mare este folosul care ne vine de la parastase. Dar să vedem ce spun marii Părinţi despre folosul lor. Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu doreşte foarte mult ca noi toţi să facem bine tuturor, atât celor vii, cât şi celor morţi.

Dumnezeieştii Părinţi, atunci când vorbesc de parastase şi folosul ce vine din ele, au ca temei cuvintele Domnului şi iubirea Lui de oameni. Şi fiindcă nu cunoaştem şi nu putem pune hotare dragostei lui Dumnezeu, tocmai de aceea ne încredem în această dragoste a Lui şi atunci când este vorba despre folosul parastaselor.

Sfântul Ioan Gură de Aur dă mare importanţă săvârşirii Jertfei celei fără de sânge car se aduce pentru cei adormiţi. Iar referitor la aceasta spune: “Nu se fac fără scop jertfele şi milosteniile pentru cei plecaţi. Toate acestea le-a poruncit Duhul Sfânt deoarece vrea să ne folosim unul de altul. Se foloseşte acela de la tine şi tu de la acela. Să nu te îndoieşti că cel mort va dobândi un oarecare folos… “.

În continuare sfântul dă mare importanţă pomenirii numelor la Sfânta Liturghie.

“Şi precum atunci când se sărbătoresc biruinţele împăraţilor, sunt lăudaţi şi toţi cei care au ajutat în luptă, iar cei care se află în temniţe sunt eliberaţi datorită acestei împrejurări, dar trecând vremea aceasta (de graţiere) cel care nu a luat har, nu-l va mai lua, tot astfel şi aici, în vremea săvârşirii Jertfei; acesta este timpul pentru biruinţe.

Sfinţii Apostoli n-au legiuit fără motiv rugăciunile pentru cei plecaţi, care se rostesc În vremea săvârşirii Înfricoşătoarei Taine a Dumnezeieştii Liturghii. Căci au cunoscut marele câştig şi folos ce îl primesc aceia. Atunci când un întreg popor îşi înalţă mâinile sale la rugăciune şi împreună cu tot clerul aduc înfricoşătoarea Jertfă, cum să nu înduplecăm milostivirea lui Dumnezeu prin rugăciunile noastre stăruitoare. Dar aceasta îi priveşte numai pe cei dreptcredincioşi”.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, urmând Tradiţia apostolică, scrie: “Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiţi, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare şi unire cu Dumnezeu precum aceasta. Deoarece Însuşi Sângele Domnului este cel care prin această Jertfă se varsă pentru noi netrebnicii şi Însuşi Dumnezeiescul Trup este cel care se jertfeşte pe Sfântul Jertfelnic”.

Sfântul Grigorie de Nyssa socoteşte “folositor şi plăcut lui Dumnezeu” faptul de a pomeni numele celor adormiţi în vremea săvârşirii Sfintei Liturghii.

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că “nespus de mare” este folosul care provine din această rugăciune. Iar Sfântul Atanasie exclamă: “Chiar şi în aer de ar muri cel credincios, nu şovăi să aduci pentru el untdelemn şi lumânări. Deoarece acest prinos îl primeşte Dumnezeu şi răsplăteşte spre folosul aceluia”.

Şi precum atunci când un tată are un copil bolnav, care nu poate aduce la biserică pentru sine untdelemn, lumânări şi tămâie, ci în locul lui le aduce tatăl său, acest prinos fiind bineplăcut lui Dumnezeu, la fel se întâmplă şi în cazul celor morţi. Deoarece aceştia nu mai au trup ca să se poată ajuta pe ei Înşişi, îi ajută rudele şi prietenii lor prin jertfele pe care le aduc pentru ei.

De aceea nu trebuie să neglijăm sfintele parastase. Şi în mod deosebit trebuie să pomenim numele în vremea Dumnezeieştii Jertfe, deoarece ]n acest scop ne-a fost dată. Cum ajută?

Însă modul în care ajută parastasele rămâne o taină, pe care mintea omenească nu o poate explica.

În 1652, precum am spus mai sus, s-a adunat un sinod local la Ierusalim, unde s-a discutat şi subiectul acesta. De aici reiese că el nu este un lucru lipsit de importanţă, ci deţine un loc important în Biserica noastră. Iar concluzia care reiese de aici este următoarea: faptul că parastasele folosesc îl cunoaştem şi îl credem, dar cum şi când, asta aparţine judecăţii lui Dumnezeu.

Şi renumitul Andruţos spune în Dogmatica sa: “Precum nu este cu putinţă să înţelegem cum Dumnezeu, Cel ce cârmuieşte lumea prin anumite legi, este înduplecat de o anumită rugăciune şi intervine în mersul lucrurilor naturale (fizice) şi omeneşti, tot astfel nu este cu putinţă să ne dăm seama cum folosesc rugăciunile pe cei adormiţi”. Pe cine ajută şi pe cine nu ajută?

Ajută:

Atunci când se săvârşesc cu credinţă şi evlavie.

Atunci când cei morţi sunt vrednici de mila dumnezeiască.

Atunci când plinătatea rugăciunilor nu se împotriveşte dreptăţii şi bunătăţii dumnezeieşti.

Nu ajută:

Atunci când omul a respins harul dumnezeiesc şi s-a făcut rob diavolilor, nevrând să se pocăiască.

Celui care a plecat cu desăvârşire nepocăit. Căci acestuia nu îi aduc prea mult folos parastasele, ci doar o oarecare uşurare sufletească, lucru mărturisit de Părinţii Bisericii.

Sinucigaşilor, desigur nu celor care au fost bolnavi psihic, nu le putem face parastase.

De asemenea nici ereticilor, deoarece ei sunt despărţiţi de Biserică.

Cei care au trăit aici creştineşte, dar nu s-au putut desăvârşi, primesc mult folos din parastase. Dar cât folos, nu cunoaştem. “Nu te îndoi că vor rodi ceva folositor (sufletului)”, întăreşte Sfântul Ioan Gură de Aur.

Dar cât de mare este acest folos şi până unde poate ajunge, noi nu putem şti. Însă lucrul pe care îl ştim şi pe care Părinţii Bisericii îl accentuează, este marele folos care provine din parastase pentru cei care nu au plecat de aici cu desăvârşire nepocăiţi. Un scriitor bisericesc contemporan scrie:

“Ştiu că există cadavre morale asupra cărora injecţiile nu au efect. Dar ştiu de asemenea că există păcătoşi, şi aceştia sunt cei mai mulţi, care au fost răniţi, dar nu au murit, au căzut, dar fără să lase sabia din mâini şi văzându-şi în ultimele ceasuri urâţenia lor, au amestecat un înăbuşit “Pomeneşte-mă, Doamne” cu ultimele lor delirări. Şi cine este acela care va susţine cu îndărătnicie că nu folosesc rugăciunile credincioşilor? Starea în care se află sufletele celor adormiţi este o stare provizorie. După ieşirea sufletului din această viaţă s-a făcut o oarecare judecată, dar judecata din urmă în care sufletul îşi va primi locul său pentru veşnicie nu s-a făcut încă”.

Şi adaugă: “Deoarece încă nu a ieşit hotărârea din urmă a Judecătorului, deoarece stăpânirea lui Hristos cuprinde cele cereşti, cele pământeşti şi cele de dedesubt şi deoarece «Duceţi-vă de la Mine» nu s-a auzit, cea mai bună atitudine pe care o poate lua Biserica este să se roage pentru morţii ei”. Cazul celor ce au păcătuit greu

Dar ce putem spune despre cazurile acelor oameni care au plecat cu desăvârşire nepocăiţi sau nu au apucat să se pregătească deloc? Răspunsul Evangheliei este clar. La fel ne spun şi învăţăturile Părinţilor Bisericii noastre, care arată limpede că viata aceasta este stadionul de nevoinţă, iar cea viitoare este a răsplătirii. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta spune: “Să nu îi plângem pe cei care au murit, ci pe cei care au murit în păcat. Unii ca aceştia sunt vrednici de plâns, de bocete şi de lacrimi… Câtă vreme trăia aici acela putea nădăjdui în schimbare şi în îmbunătăţire… Nu se poate pocăi cineva după ce pleacă din această viaţă. Nici un atlet nu se poate lupta atunci când s-au terminat întrecerile, când a ieşit din arenă şi spectatorii s-au împrăştiat… Atâta timp cât ne aflăm aici putem nădăjdui cu siguranţă, dar după ce vom merge acolo nu mai suntem stăpâni pe pocăinţă, pocăinţa nu mai este în mâna noastră şi nici nu ne mai putem spăla păcatele noastre. De aceea mereu trebuie să ne pregătim pentru ieşirea noastră…”.

Dar şi în cele mai grele situaţii, Părinţii Bisericii noastre nu ne-au lăsat nemângâiaţi. Referitor la acest subiect Sfântul Atanasie cel Mare spune că sufletele păcătoşilor primesc o oarecare binefacere de la Jertfa cea fără de sânge. Dar aceasta se întâmplă “numai atunci când Dumnezeul nostru Cel ce stăpâneşte peste cei vii şi cei morţi şi Care cunoaşte în chip desăvârşit porunceşte”.

Adică Sfântul lasă slobozirea sufletelor păcătoase în seama iubirii de oameni a lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur, deşi în paragraful anterior a fost aspru, atunci însă când se ocupă de subiectul acesta este mai mângâietor. Şi spune: “Să îi ajutăm cât putem, să aflăm pentru ei un oarecare ajutor, care oricât de mic ar fi are putere să ajute”. Dar în ce fel? Şi răspunde: Rugându-ne şi noi înşine şi îndemnând şi pe alţii să se roage pentru ei, şi făcând milostenii şi cereri pentru cei care au plecat împovăraţi de păcate. Iar acestea se fac pentru ca cei adormiţi să primească o oarecare mângâiere. Căci dacă fiii lui Iov au fost curăţiţi de jertfa tatălui lor, de ce te îndoieşti că morţii noştri ar putea câştiga un oarecare folos din rugăciunile şi milosteniile ce le facem pentru ei?

Sfântul Chiril al Ierusalimului este mai mângâietor, am putea spune, în privinţa aceasta, chiar şi decât Sfântul Ioan Gură de Aur.

La întrebarea: “Ce anume îl poate ajuta pe sufletul ce a plecat cu păcate din această viaţă?” ce i-a fost pusă, răspunde printr-un exemplu. Închipuieşte-ţi un împărat care i-a exilat pe toţi locuitorii care s-au răsculat împotriva lui. Atunci la împărat mijlocesc nişte prieteni ai celor exilaţi, care împletindu-i o cunună i-o oferă “pentru cei din exil”. Şi întreabă Sfântul: Oare împăratul nu va ceda la aceste rugăminţi insistente şi nu va da exilaţilor “slobozire de pedeapsă”?

Într-un mod asemănător, continuă Sfântul, se petrece şi aici, căci atunci când noi aducem lui Dumnezeu rugăciuni pentru cei adormiţi, fie ei şi păcătoşi, nu îi împletim şi nu îi aducem cunună, ci “pe Hristos junghiat pentru păcate, cerând şi luând iertare” de la iubitorul de oameni Dumnezeu pentru ei şi pentru noi.

***

Dar cine dintre noi poate cunoaşte dacă cel adormit a plecat în pocăinţă sau nu? Cine poate pretinde că este cunoscător de inimi şi astfel să se pronunţe cu siguranţă asupra soartei unuia dintre semenii noştri? De unde putem şti ce s-a întâmplat în răstimpul dintre săritura de pe pod (a unui sinucigaş) şi afundarea în apa râului, interval suficient pentru a spune: “Pomeneşte-mă, Doamne”? Judecăţile lui Dumnezeu ne interzic osândirea oricărui dintre cei adormiţi. Noi să facem tot ceea ce putem, să ajutăm pe semenii noştri după putere, iar pe celelalte să le lăsăm în seama milei şi iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care nu au margini. De aceea Biserica noastră nu osândeşte pe nimeni, ci îşi arată dragostea faţă de toate mădularele ei. Ca dovadă a folosului pe care îl primesc din parastase cei care au murit cu
păcate grele sau sunt sub o oarecare legătură, Sfântul Nectarie spune că: “Mulţi mărturisesc aceasta, dar mai ales cei dezlegaţi după moarte de legătura afurisirii, o dovedesc prin descompunerea trupurilor lor în urma rugăciunilor”. Foloase pentru cei vii

Dar din parastase avem şi alte foloase pe care le primesc şi cei care rămân în această viaţă.

– Se înmulţeşte dragostea dintre cei vii şi cei morţi.

– Folosul se leagă nemijlocit de virtutea creştinească.

– Se întăreşte credinţa în viaţa de dincolo de mormânt.

– Se întăreşte nădejdea în mila lui Dumnezeu.

– Se propovăduieşte prezenţa necurmată a lui Hristos în lume.

– Învaţă că omul este cetăţean al cerului. Se mută din Biserica luptătoare de pe pământ în cea biruitoare din cer.

– Hristos ascultă rugăciunile tuturor şi este înduplecat de mijlocirile sfinţilor şi ale Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.

– Nădejdea de mântuire a creştinilor nu se pierde nici după moarte.

– Dăruiesc iertare păcatelor celor pentru care se săvârşesc parastasele, căci Iubitorul de oameni Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunile Bisericii Lui.

– Hotărârea definitivă a lui Dumnezeu pentru răsplata sau pedeapsa viitoare nu s-a rostit încă. Aceasta este păstrată pentru a Doua şi înfricoşata Venire. Până atunci Biserica poate înălţa rugăciuni şi cereri pentru mădularele ei.

– Precum în Biserica luptătoare cei care se află sub pedeapsă canonică pentru păcatele săvârşite sunt lipsiţi de dumnezeieştile Taine, tot astfel şi în Biserica biruitoare cei care au murit în păcate sunt departe de sfinţi şi drepţi.

– Se înmulţeşte dragostea frăţească.

– Se mângâie cei vii şi întristaţi pentru moartea persoanei iubite, căci moartea este amară, pricinuieşte mâhnire nesuferită şi îi desparte brusc de cei iubiţi. Rugăciunea şi parastasul este singurul mod de comuniune cu ei, căci nu există un alt mod de comuniune cu persoanele dragi nouă.

– Pricinuieşte aducerea aminte de moarte, de deşertăciunea lumii şi a lucrurilor ei.

– Îndeamnă la dobândirea virtuţii şi la petrecerea plăcută lui Dumnezeu. Încurajează la faceri de bine şi la nevoinţa proprie.

Sfântul Ioan Damaschin accentuează faptul că: “Dumnezeu vrea ca toţi să facem bine unii altora, atât în viaţa aceasta cât şi după moarte”, de vreme ce Îl aducem pe Hristos “junghiat pentru păcatele noastre înduplecând astfel pentru ei şi pentru noi pe iubitorul de oameni Dumnezeu”, precum spune şi Sfântul Chiril al leusalimului.

Dar în loc să aşteptăm după moarte rugăciunile şi parastasele altora pentru noi, nu ar fi mai bine să ne îngrijim încă de pe acum de sufletul nostru cel nemuritor, având la îndemâna noastră toate mijloacele mântuitoare ale Sfintei noastre Biserici?

Aşadar, pentru că ziua morţii noastre este atât de nesigură, să fim întotdeauna pregătiţi ca nu cumva astăzi “să fim în viaţă, iar mâine în mormânt”.
Citeste si

Raiul si Iadul

Standard

Ce este raiul? Unde se află el? Este raiul un loc? Se află acesta „sus”?

Aşa cum se întâmplă şi cu toate problemele privitoare la viaţa după moarte, nu ar trebui să punem asemenea întrebări din simplă iscodire, ci numai pentru a pricepe mai bine învăţătura despre acest subiect, pe care ne-a împărtăşit-o Biserica. Şi pentru a scăpa de întunecimea pe care o pot pricinui ideile moderne şi unele experienţe mediumnice chiar şi creştinilor ortodocşi.

Se întâmplă astfel că problema „localizării” raiului (şi iadului) este înţeleasă greşit în foarte mare măsură în vremurile moderne. Doar cu câţiva ani în urmă, dictatorul sovietic Hrusciov râdea de oamenii religioşi, care încă mai credeau în rai, căci el trimisese „cosmonauţi” în spaţiu şi aceia nu l-au văzut.

De bună seamă, nici un creştin care are dreaptă judecată, nu crede în strâmbătura ateistă a unui rai „în cer”, deşi sunt unii protestanţi necunoscători, care aşezau raiul într-o galaxie sau constelaţie îndepărtată. Întreaga lume văzută este căzută şi stricată, şi nu se află nici un loc în ea pentru raiul cel nevăzut al lui Dumnezeu, care este un adevăr duhovnicesc iar nu material. Dar mulţi creştini, pentru a scăpa de batjocura necredincioşilor şi pentru a ocoli chiar şi cea mai mică întinare a vreunei concepţii materialiste, au ajuns la capătul opus şi spun că raiul nu se află „nicăieri”. Printre romano-catolici şi protestanţi există explicaţii nefireşti, care spun că raiul este „o stare nu un loc”, că „sus” este doar o metaforă, că Înălţarea lui Hristos (Luca 24, 50; Fapte 1, 9-11) nu a fost cu adevărat o „înălţare”, ci numai o schimbare de stare.

Urmarea unor asemenea explicaţii este că raiul şi iadul ajung nişte concepţii foarte nedesluşite şi fără limpezime, şi adevăratul sens al lor începe să se piardă – cu urmări pierzătoare pentru viaţa creştină, căci acestea sunt tocmai adevărurile către care se călăuzeşte întreaga noastră viaţă pământească.

Toate aceste lămuriri, potrivit episcopului Ignatie Brianceaninov, se bazează pe ideea neadevărată a filosofului modern Descartes, că tot ceea ce nu este material este „spirit pur” şi nu este mărginit de timp şi spaţiu. Aceasta nu este învăţătura Bisericii Ortodoxe. Episcopul Ignatie scrie: „Închipuirea lui Descartes cu privire la libertatea duhurilor în spaţiu şi timp este o prostie hotărâtă. Tot ceea ce este mărginit depinde de spaţiu în mod necesar” (vol. III, pag. 312). „Numeroasele citate pe care le-am dat mai sus din cărţile de cult şi lucrările Părinţilor Bisericii Ortodoxe, hotărăsc cu deplină mulţumire problema localizării raiului şi iadului … Cu câtă claritate arată învăţătura Bisericii Ortodoxe de Răsărit că localizarea raiului este în cer, iar localizarea iadului este în măruntaiele pământului ” (vol. III, pag. 308-309); sublinierea aparţine Episcopului Ignatie. Vom arăta aici numai cum trebuie tâlcuită această învăţătură.

De bună seamă că este adevărat, după cum arată numeroasele citate ale Episcopului Ignatie, că toate izvoarele ortodoxe – Sfânta Scriptură, sfintele slujbe, Vieţile sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi – vorbesc despre rai şi cer ca fiind „sus” şi despre iad ca fiind „jos”, sub pământ. Şi este, de asemenea, adevărat faptul că, întrucât îngerii şi sufletele sunt mărginite în spaţiu (după cum am văzut în capitolul de mai sus, „Învăţătura ortodoxă despre îngeri”), acestea toate trebuie să se afle pururea într-un loc oarecare – fie în rai, în iad ori pe pământ. Am citat deja învăţătura Sfântului Ioan Damaschin că atunci „când îngerii se află în cer, nu se află pe pământ, şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, aceştia nu rămân în cer” (Expunere adevărată a credinţei ortodoxe, II, 3, pag. 206), care este aceeaşi învăţătură prezentată mai înainte de Sf. Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, cap. 23), Sf. Grigorie Teologul (Învăţături pilduitoare la Cartea lui Iov , Cartea a II-a, 3) şi de către toţi Părinţii Bisericii.

Prin urmare, raiul este cu adevărat un loc, şi acesta este cu adevărat sus din oricare loc de pe pământ, iar iadul este cu adevărat jos , în măruntaiele pământului; dar aceste locuri şi locuitorii lor nu pot fi văzuţi de oameni până când ochii lor duhovniceşti nu sunt deschişi, după cum am văzut mai înainte, cu privire la sălaşul din văzduh. Mai mult, aceste locuri nu se află între „hotarele” sistemului nostru spaţio-temporal: un avion de pasageri nu trece „în chip nevăzut” prin rai, nici un satelit pământesc prin cel de al treilea cer, nici sufletele nu pot să aştepte în iad până la Judecata de Apoi, ca să fie pregătite să ajungă pe pământ. Ele nu se află acolo, ci într-un loc de un fel deosebit, care începe chiar aici, dar se întinde într-o altă direcţie.

Sunt semne, sau cel puţin păreri, despre acest fel al adevărului chiar în experienţa acestei lumi, în fiecare zi. De pildă, existenţa vulcanilor şi a căldurii mari din centrul pământului este socotită de mulţi Sfinţi şi Părinţi ca un semn nemijlocit al existenţei iadului în măruntaiele pământului. De bună seamă, iadul nu este „material” în sensul în care curge lava de sub scoarţa pământului, care este materială. Se pare însă că este o „asemănare” între cele două lumi – întâi de toate, o asemănare se poate vedea chiar în firea omului, căruia îi stă în putinţă, în împrejurări oarecare, sau prin voia lui Dumnezeu să înţeleagă cele două feluri de realitate chiar în această viaţă. Oamenii de ştiinţă moderni au ajuns să recunoască faptul că ei nu mai sunt siguri de natura de bază a materiei şi de hotarele ei, şi nici unde se sfârşeşte aceasta şi unde începe realitatea „transcedentală”.

Numeroase întâmplări din Vieţile sfinţilor arată cum acel alt fel al spaţiului „pătrunde” în spaţiul „obişnuit” al acestei lumi. Adesea, de pildă, sufletul unui om care de-abia a murit este văzut ridicându-se la cer, ca atunci când Sf. Benedict a văzut sufletul Sf. Germanus de Capua ridicat la cer de îngeri într-o minge de foc (Sf. Grigorie, Dialoguri , II, 35), sau locuitorii din Afognak au văzut sufletul Sf. Gherman urcându-se într-un stâlp de foc, sau Cuviosul Filaret de Glinak a văzut sufletul Sf. Serafim de Sarov urcând. Proorocul Elisei l-a văzut pe Proorocul Ilie, cum a fost răpit la cer într-un car de foc (III Regi 2, 11). De asemenea, sufletele sunt văzute adesea trecând prin vămi; sunt astfel de împrejurări, mai ales în Viaţa Sf. Nifon de Constantia (23 decembrie) şi a Sf. Columba de Iona – unele dintre aceste întâmplări au fost citate în capitolul despre vămi. În Viaţa Cuviosului Teofil al Kievului, singurul martor al morţii unui om drept, a văzut cum atunci „ceva a străfulgerat în faţa lui şi un curent de aer rece i-a izbit faţa. Dimitrie a privit în sus cu uimire şi a împietrit. În chilie, plafonul a pornit să se ridice iar cerul albastru, ca şi cum şi-ar fi întins braţele, se pregătea să primească sufletul sfânt al celui drept care murea.”

Nu trebuie să iscodim, dincolo de cunoştinţele generale, că raiul şi iadul sunt cu adevărat „locuri”, dar nu locuri din lumea aceasta, din sistemul nostru spaţio-temporal. Aceste „locuri” sunt atât de deosebite de noţiunile noastre pământeşti de „loc”, că ne vom tulbura fără nădejde, dacă încercăm să reconstituim o „geografie” a lor. Unele Vieţi ale sfinţilor arată limpede că „cerurile” se află deasupra „raiului pământesc”; altele arată că sunt cel puţin „trei ceruri” – dar nu este de datoria noastră să aşezăm „hotarele” acestor locuri sau să încercăm să desluşim însuşirile lor. Prin Pronia lui Dumnezeu ne sunt dăruite asemenea descrieri pentru a ne însufleţi să luptăm ca să ajungem în aceste locuri, printr-o viaţă şi moarte creştină – iar nu pentru a ne folosi de chipuri de judecată lumească şi cunoştinţe care nu li se potrivesc. Sf. Ioan Gură de Aur ne aminteşte cu dreptate că trebuie să cercetăm în  chip potrivit cele ale raiului şi ale iadului: „Vă întrebaţi unde se află iadul; dar de ce trebuie să ştiţi voi asta? Voi trebuie să ştiţi că iadul există, nu unde se află el ascuns …. După părerea mea, iadul se află undeva în afara acestei lumi …. Nu trebuie să încercăm să aflăm unde se află iadul, ci cum să scăpăm de el” (Omilie la Romani 31, 3-4).

Nu ne este nouă dat să pricepem prea mult despre adevărul celeilalte lumi în această viaţă, deşi cunoaştem destule lucruri pentru a răspunde raţionaliştilor care spun că raiul şi iadul nu se află „nicăieri” şi de aceea nu există, pentru că oamenii nu le pot vedea. Aceste locuri se află cu adevărat „undeva”, şi unii locuitori de pe pământ au fost acolo şi s-au întors ca să povestească despre ele. Dar noi putem vedea aceste locuri când suntem în trup, mai mult prin credinţă decât prin cunoaştere. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu (I Cor. 13, 12).

 Pr. Serafim Rose, Sufletul dupa moarte

Citeste si

Realismul

Despre parastase, rugaciuni si viata dupa moarte

Parastasele, pomenirea mortilor in Biserica Ortodoxa

Drumul sufletului dupa moarte

Talharul de pe cruce

Talharul de pe cruce

Standard

“Iar unul dintre facatorii de rele rastigniti, îl hulea zicand: Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine însuti si pe noi. Si celalalt, raspunzand, îl certa, zicand: Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti în aceeasi osanda? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre; Acesta însa n-a facut nici un rau. Si zicea lui Iisus: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni în împaratia Ta. Si Iisus i-a zis: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 39-43).

Astfel povesteste Sfantul evanghelist Luca despre profund pilduitorul si înduiosatorul eveniment, despre convertirea si miluirea de catre Hristos a talharului spanzurat alaturi de El, pe crucea de pe Golgota.

Prin ce s-a învrednicit talharul de asa o milostivire? Ce anume i-a provocat Domnului un raspuns atat de prompt si de hotarat? În iad înca se aflau toti dreptii Vechiului Testament, incluzandu-l si pe Ioan Botezatorul, însusi Domnul se pregatea sa Se coboare la iad, e adevarat, nu ca sa sufere acolo, ci ca sa-i scoata de acolo pe cei întemnitati.

Nimanui nu-i mai fagaduise Domnul sa-l duca în împaratia Cereasca, chiar si apostolilor le-a fagaduit sa-i duca în lacasurile Sale abia dupa ce le va pregati. De ce atunci talharul s-a învrednicit primul de milostivirea Domnului, de ce lui i se deschid atat de repede usile raiului? Sa patrundem în starea sufleteasca a talharului si sa privim situatia din jurul lui.

Toata viata el si-a petrecut-o în talharii si în crime. Dar se vede ca nu pierise constiinta în el si ca, în adancul sufletului, îi mai ramasese ceva bun. Predania spune chiar ca ar fi fost tocmai talharul care, în timpul fugii lui Hristos în Egipt, s-a îndurat de Pruncul cel minunat si nu le-a îngaduit tovarasilor sai sa-L ucida, împreuna cu care navalise asupra Sfintei Familii fugare spre Egipt. Oare nu si-a amintit acum de chipul acelui Prunc cand a privit cu atentie la chipul Celui spanzurat pe cruce, alaturi de el?

De-a fost asa sau de nu, în orice caz, cand talharul L-a privit pe Hristos, în el s-a trezit constiinta. Acum atarna spanzurat împreuna cu Cel Drept, alaturi de Cel împodobit cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor (Ps. 44, 3), al Carui chip era pe atunci fara cinste, dispretuit mai mult decat toti fiii oamenilor, Care „nu avea nici chip, nici frumusete” (vezi Isaia 53, 2-3). Privindu-L, talharul parca se trezi dintr-un somn adanc. I se dezvalui clar deosebirea dintre Acela si el însusi. Acela era drept, fara putinta de tagada, Care îi ierta chiar si pe chinuitorii Sai si Se ruga lui Dumnezeu pentru ei – Dumnezeu pe Care îl numea Tatal Sau. Pe cand el era ucigasul multor victime, varsator de sange al unor oameni care nu-i facusera nici un rau. Privind la Cel spanzurat pe Cruce, el si-a vazut parca în oglinda propria decadere morala. Tot ce se ascundea mai bun în sufletul sau se trezi si cauta sa razbata afara. Si-a cunoscut pacatele, a înteles ca din propria sa vina a ajuns la acest trist deznodamant si ca nu avea pe cine sa învinovateasca. De aceea, atitudinea dusmanoasa fata de împlinitorii torturii – atitudine de care era cuprins talharul spanzurat de cealalta parte a lui Hristos si, la început, chiar si el însusi (Matei 27, 44) – s-a preschimbat într-un sentiment de smerenie si de zdrobire de sine. El a simtit frica fata de judecata lui Dumnezeu, care îl astepta. Pacatul deveni pentru el groaznic si respingator. În sufletul sau, el nu mai era criminal. Dragostea de oameni si milostivirea se trezira în el. În el se împleteau acum frica pentru soarta sufletului sau si dezgustul fata de batjocorirea nevinovatului Patimilor. Cu siguranta ca auzise si înainte de marele învatator si Facator de minuni din Nazaret. Cele petrecute în Iudeea si în Galileea erau obiectul multor discutii si comentarii în întreaga tara. Mai înainte, ceea ce auzea despre El îi trecea pe langa urechi. Acum, aflandu-se împreuna cu El si în aceeasi situatie cu El, talharul începea sa înteleaga maretia morala a Persoanei Sale.

Lipsa de rautate, a-toate-iertarea si rugaciunea lui Hristos îl zguduira pe talhar. El a înteles cu inima ca alaturi nu se afla un om obisnuit. Sa Se adreseze astfel lui Dumnezeu, în clipa mortii, ca Tatalui Sau, nu putea decat Acela Care Se stia pe Sine cu adevarat Fiul lui Dumnezeu. Sa nu Se clatine în învatatura Sa despre iubire si atoateiertare, îndurand toata josnicia clevetirilor omenesti si rautatea celor carora le facuse bine, nu putea decat Cel aflat în cea mai stransa partasie cu Izvorul iubirii, sau Cel Care era El însusi Acel Izvor.

Talharul îsi aminti tot ce auzise neobisnuit despre Cel Rastignit acum împreuna cu el si un cald simtamant de credinta se înfiripa în inima lui. Da, neîndoielnic, El era Fiul lui Dumnezeu întrupat pe pamant, dar petrecand neîntrerupt în împartasire cu Tatal Sau, El era Fiul lui Dumnezeu, neprimit de pamant si reîntorcandu-Se în cer, Fiul lui Dumnezeu Care putea ierta pacatele oamenilor! În talhar S-a nascut nadejdea ca ar putea sa scape de osanda la judecata de dupa moarte. Daca Iisus Se roaga Tatalui Sau pentru cei ce L-au rastignit, nu-l va respinge nici pe cel rastignit împreuna cu El. Lui trebuie sa i se adreseze, pentru ca Cel cu Care împarte acum împreuna soarta amarelor suferinte sa-l primeasca la fericirea Sa.

Este adevarat, cuvintele de iubire si partasie pe care i le Va spune lui Iisus vor fi primite cu deradere de gloata înnebunita din jur, care îl hulea. A-L recunoaste pe Iisus ca drept si ca Fiu al lui Dumnezeu însemna sa atraga asupra sa atentia si mania batranilor iudei. Cu toate ca nu mai puteau sa-i pricinuiasca alte chinuri trupesti, decat cele pe care le-a îndurat, ce greu va fi totusi sa simta numai rautate în jur, cat de mult i se vor îngreuna suferintele cand si pe el îl va batjocori multimea înfierbantata de gura-casca adunata aici!

De altfel, ce este pentru el acum mania stapanitorilor pamantesti, ce sunt acum pentru el batjocurile oamenilor? Oricat de greu ar fi sa fii respins de oameni, cand esti pe pragul mortii si mai greu este sa fii respins de Dumnezeu. El merge acum la judecata lui Dumnezeu si numai de Dumnezeu trebuie sa se teama! Trebuie ca în ultimele clipe ale vietii sa faca tot ceea ce mai poate ca sa implore bunavointa lui Dumnezeu!

Fie ca vorbele lui sa usureze macar cat de cat suferintele lui Hristos, fie ca macar unul dintre hulitori sa-si vina în fire si sa nu-L mai ponegreasca. Hristos, Care a fagaduit sa rasplateasca chiar si pentru o cana de apa data în numele Sau, nu-l va lasa nici pe el fara rasplata pentru aceasta. Ponegritorii lui Hristos n-au decat sa-l ocarasca si pe el, împreuna cu El! Aceasta îl va apropia si mai mult de Hristos! Daca va împarti soarta cu Hristos aici, nici în slava Sa Hristos nu-l va uita!

Si iata ca, în vacarmul rasunator al batjocurilor, ponegririlor si ocarilor, el începu sa-L înduplece pe tovarasul sau, atarnat de partea stanga a lui Hristos, sa înceteze a-L mai ponegri pe Iisus: „Nu te temi tu, oare, de Dumnezeu, caci pentru acelasi lucru esti osandit? Iar noi suntem osanditi cu dreptate, caci am primit ceea ce-am meritat dupa faptele noastre. Pe cand Acesta n-a facut nici un rau”. Apoi, din gura lui se auzi smeritul glas: „Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni întru împaratia Ta!”. Era strigatul fostului talhar, de-acum al noului ucenic al lui Hristos, care a crezut în Hristos atunci cand ucenicii dinainte L-au parasit.

„Talharul a teologhisit, iar eu m-am lepadat” (sedealna, glasul al 5-lea) – striga mai tarziu cu durere Sfantul Apostol Petru. Si toti ceilalti apostoli s-au îndoit de Domnul în vremea aceea. Chiar si Sfantul Ioan Teologul, care îl urma nedespartit pe învatatorul sau si care statea langa Cruce pe Golgota, cu toate ca a continuat sa-I fie credincios lui Iisus, Care îl îndragise, nu a avut atunci credinta deplina în dumnezeirea învatatorului sau: abia dupa înviere, intrand în mormantul gol, unde au ramas stergarele si mahrama cu care fusese înfasurat Trupul mort al lui Hristos, Ioan „vazu si crezu” ca Hristos a înviat cu adevarat si ca este Fiul lui Dumnezeu.

Apostolii s-au îndoit în credinta lor în Iisus ca fiind Mesia, pentru ca ei asteptau si voiau sa vada în El un împarat pamantesc, în a carui împaratie ar putea sa stea „de-a dreapta si de-a stanga” Lui. Talharul a înteles ca împaratia lui Iisus din Nazaret, Cel înjosit si osandit la moarte rusinoasa „nu este din lumea aceasta”. Dar tocmai aceea era împaratia pe care talharul o cauta acum: portile vietii pamantesti s-au închis în spatele lui si i se deschidea vesnicia. Socotelile cu viata pamanteasca si le-a încheiat, el se gandea acum la viata vesnica. Si, în pragul vesniciei, el a înteles desertaciunea slavei pamantesti si a împaratiilor pamantului. El a înteles ca maretia consta în dreptatea lui Dumnezeu, si în dreptul Iisus chinuit fara de vina el L-a vazut pe împaratul dreptatii. Nu slava unei împaratii pamantesti I-o cerea, ci mantuirea sufletului sau.

Credinta talharului, nascuta din îngenuncherea în fata maretiei morale a lui Hristos, s-a dovedit mai puternica decat credinta apostolilor, cuceriti de înaltimea învataturii lui Hristos, dar care au crezut în El mai mult pentru semnele si minunile pe care le facea El. Pe cand acum Hristos nu a fost izbavit în chip minunat de vrajmasii Sai, si credinta apostolilor se clatina.

Dar rabdarea aratata de Hristos, a-toate-iertarea si credinta ca este auzit de Tatal Sau cel Ceresc au aratat atat de convingator dreptatea lui Iisus si înaltimea Lui morala, încat, crezand pentru aceasta în El, cel care îsi cauta propria renastere duhovniceasca si morala nu se mai putea îndoi. Era tocmai ceea ce cauta cu însetare talharul care-si cunoscuse profunda cadere. El nu I-a cerut lui Hristos sa fie în împaratia Lui „de-a dreapta sau de-a stanga Lui” ci, cunoscandu-si nevrednicia, a cerut smerit doar „sa-l pomeneasca în împaratia Sa”, sa-i dea macar ultimul loc. El L-a propovaduit deschis în fata tuturor pe Hristos Cel Rastignit ca Domn si I-a cerut miluire.

Credinta smerita în Hristos l-a facut marturisitor. Prin vointa sa, el a fost chiar mucenic, caci, netemandu-se sa-L recunoasca drept Domn al sau pe respinsul de toti „împarat al iudeilor” – asupra Caruia era concentrata întreaga ura a multimii nenumarate de popor, stranse la Ierusalim în zilele acelea din toate colturile lumii, venite la sarbatoarea Pastelui si care, împreuna cu batranii si cu preotii sai, îl hulea pe Hristos -, desigur ca nu s-ar fi temut nici sa sufere pentru El.

Astfel, adanca pocainta a talharului a nascut în el smerenia, împreuna cu care a format un reazem solid pentru o credinta atat de puternica, cum nu avusesera în acea vreme nici cei mai apropiati ucenici ai lui Hristos. Talharul care a crezut a aratat o nevointa de care nu a fost în stare pana atunci nici unul dintre ucenicii lui Hristos. „Oricine va marturisi pentru Mine înaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32) – a spus Domnul Iisus Hristos. Talharul L-a marturisit pe Hristos, L-a marturisit în fata multimii fara numar care îl batjocorea, L-a marturisit atunci cand nimeni nu se încumeta sa o faca si cand putinii ucenici si femei care I-au ramas fideli îsi marturiseau iubirea pentru El doar prin lacrimi amare.

Talharul a facut ceea ce facusera odinioara cei trei tineri din Babilon, care n-au vrut sa se închine idolului de aur, pe care Nabucodonosor îl asezase pe campia Deir si caruia i se închinau „toate popoarele, neamurile si limbile” (Daniel 3, 7). Talharul a crezut în Domnul aflat în suferinta, „Îl marturisi pe Dumnezeul Cel tainuit, mai înaintea tuturor Îl cunoscu pe El si puterea învierii Lui si se facu partas la patimile Lui, facandu-se asemenea cu El în moartea Lui (Fil. 3, 10), întelese înaintea tuturor în ce consta Împaratia care nu-i din lumea aceasta, pricepu „ce este adevarul” (In. 18, 36-38). El este primul care a deslusit ce este împaratia lui Hristos, de aceea este primul care intra în ea. El este primul care L-a vazut „pe Iisus Hristos, si pe Acesta rastignit” (I Cor. 2, 2), este primul care L-a propovaduit „pe Hristos cel rastignit: pentru iudei, sminteala; pentru elini, nebunie. Dar pentru cei chemati, si iudei si elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu si întelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. l, 23-24). De aceea, el este primul care gusta puterea lui Dumnezeu si întelepciunea lui Dumnezeu, puterea iubirii împreuna-patimitoare si renascatoare a lui Hristos, este primul care „auzit-a vestea puterii Crucii, caruia i s-a deschis raiul” (Cantarea a 4-a la Canonul înaltarii).

Deplina pocainta pentru propriile crime si pacate, adanca smerenie, credinta puternica în Domnul Iisus Hristos Cel rastignit, Care S-a dat pe Sine pentru patimire, si marturisirea Lui atunci cand întreaga lume era împotriva Lui – iata din ce a fost împletita cununa care a încununat capul fostului talhar, acum biruitor si erou, iata din ce a fost faurita cheia care i-a deschis usile raiului!

Multi pacatuiesc si nadajduiesc ca se vor pocai înainte de moarte, aratand spre pilda talharului întelept. Dar cine este în stare de o nevointa asemenea lui? „Domnul l-a pomenit pe talhar în ultima clipa, pentru ca nimeni sa nu deznadajduiasca. Dar numai pe unul singur, ca nimeni sa nu nadajduiasca prea mult în milostivirea Sa” (Fericitul Augustin).

„Acesta a fost sfarsitul lui. Dar care va fi al nostru, nu stim; si cu ce fel de moarte vom muri, nu avem cunostinta: va veni, oare, pe neasteptate, sau cu vreo înstiintare dinainte?” (Cuviosul Teodor Studitul, „Învatatura despre sfarsitul neasteptat al unui frate”).

Vom putea noi oare sa renastem moral într-o singura clipa si sa ne înaltam cu duhul, asemeni „tovarasului lui Hristos”, care „putina vorba a rostit, dar mare credinta a dobandit”? Oare nu ne va rapi moartea neasteptata, lasandu-ne amagiti de nadajduirea pocaintei înainte de moarte? (Cuvantul Sfantului Chiril al Alexandriei despre Judecata de Apoi, tiparit în Ceaslovul Mare).

De aceea: „Pacatosule! Nu-ti amana pocainta pacatelor, pentru ca nu cumva acestea sa treaca împreuna cu tine în cealalta viata si sa nu te împovareze cu povara din toate partile” (Fericitul Augustin [în]: „Iliotropionul” Sfantului Ioan de Tobolsk, cartea a 4-a, capitolul al 5-lea, paragraful 1).

Pilda talharului întelept sa ne dea imboldul nu sa amanam pocainta, ci „sa ne rastignim împreuna cu Hristos” (Gal. 2, 20) si „fierbinte sa ne caim”, ca si noi sa simtim „milostivirea împreuna-patimirii” (rugaciunea Sfantului Simeon Noul Teolog). Rastignindu-ne trupul împreuna cu patimile si cu poftele (Gal. 5, 24), sa ne straduim spre o cat mai grabnica deplina îndreptare launtrica, predandu-ne în întregime voii lui Dumnezeu si cerandu-i lui Hristos milostivire si har.

„Pocainta talharului da-ne-o noua, Unule Iubitorule de oameni, celor ce cu credinta îti slujim, Hristoase Dumnezeul nostru, si care îti cantam: pomeneste-ne si pe noi în împaratia Ta” (Fericita înviere, glasul al 4-lea).

„Talharului celui întelept, într-o singura clipa raiul i l-ai daruit, Doamne, lumineaza-ma si pe mine cu lemnul Crucii si ma mantuieste.”

Sf. Ioan Maximovici

Citeste si

Drumul sufletului dupa moarte

Profetii despre antihrist

Raiul si Iadul

Pecetluirea e aproape!

Unde sa ne cautam jumatatea