Tag Archives: Gheorghios Kapsanis

Chiar daca monahismul este separat de societate, el are un puternic caracter social

Standard

Esenţa monahismului ortodox este, în mod fundamental, socială (koinonike). Fugind de lume, călugărul caută adevărata sociabilitate, adică comuniunea (koinonia) cu Dumnezeu şi cu aproapele. Această comuniune divino-umană poate fi realizată foarte greu în lume, unde, de obicei, legăturile se realizează pe baze exterioare şi convenţionale.

Pentru a stabili o legătură nemijlocită cu Dumnezeu şi cu aproapele, monahul se luptă prin pocăinţă zilnică, prin asceză, prin ascultare, urmărind să se cureţe de patimile care izvorăsc din iubirea de sine şi formează principalul obstacol în calea unei autentice legături cu Dumnezeu şi cu aproapele. Sfinţii Părinţi au subliniat adesea faptul că cel ce se iubeşte pe sine nu poate să fie nici iubitor de Dumnezeu, nici iubitor de oameni. De aceea, de sine (filavitia) este rădăcina tuturor răutăţilor. Patimile ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu, pe om şi darurile lui Dumnezeu. Dacă le vedem, le vedem pătimaş, adică cu o vedere duhovnicească bolnavă şi contorsionată. Cosmosul este bun. Devine rău pentru noi deoarece îl vedem în mod pătimaş. „Lumea sunt patimile noastre” spune Sfântul Isaac Sirul.

Curăţindu-se de patimi, monahul îşi curăţă ochiul sufletului şi poate să vadă din profunzimea curăţiei sale, în chip nepătimaş, atât pe  semeni, cât şi cosmosul. Astfel, poate să aibă o adevărată comuniune cu oamenii şi să folosească în mod drept lucrurile şi cosmosul.

Este evident că sociabilitatea monahului nu constă într-o stare sufletească sentimentală şi într-o legătură omenească (prietenie, înrudiri, iubire trupească), ci într-o stare harismatică, dar al Sfântului Duh, Care dă ascetului darul curăţirii de patimi.

Câtă vreme eşti plin de iubirea de sine nu vei putea să-i încapi în inima ta nici pe oameni şi nici pe Dumnezeu. Pe cât curăţeşti inima de iubirea de sine, pe atât de mult îi cuprinzi în tine pe fratele tău şi pe Dumnezeu.
Aceste experienţe le dobândeşte monahul după ce depune o asceză până la sânge şi duce o luptă dură.
În textele Sfinţilor Părinţi neptici găsim o antropologie şi o sociologie realiste. Sfinţii Părinţi au scris din experienţa lor proprie şi din lupta pe care au dus-o personal cu patimile şi aşa au cunoscut faptul că omul devine prin patimi tot mai antisocial, câtă vreme prin nepătimire devine tot mai social. Să ne amintim cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Mintea, unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face bună, înţeleaptă, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung răbdătoare şi, simplu vorbind, poartă în sine aproape toate însuşirile dumnezeieşti. Dar despărţindu-se de Dumnezeu şi lipindu-se de cele materiale, sau se face dobitocească, ca una ce a devenit iubitoare de plăcere, sau sălbatică, războindu-se cu oamenii pentru aceasta” (Cele 400 de capete despre dragoste, I, 52, FR 2, p. 91).

Retragerea monahului nu înseamnă antisociabilitate, după cum nici a vieţui în lume nu înseamnă a fi sociabil. Este un lucru minunat cum monahii care trăiesc retraşi sunt deschişi către fiecare om privindu-l ca pe însuşi chipul lui Dumnezeu, cum cei mai sporiţi şi mai haritofori dintre monahi pot să odihnească pe fiecare om, aşa cum spune şi cuvântul din Gheronticon: „Ai odihnit pe fratele tău, ai odihnit pe Dumnezeu”. Primirea închinătorilor în mănăstiri constituie o dovadă a caracterului social al vieţii mănăstireşti.

Însă monahii îşi exprimă iubirea lor pentru semeni într-un chip şi mai sublim, şi mai mistic: rugându-se pentru ei. Cu cât monahul este mai avansat duhovniceşte, cu atât mai des se roagă pentru cei vii şi pentru cei morţi. Sfântul Siluan Athonitul scrie: „Unii zic că monahii trebuie să slujească lumea ca să nu mănânce pe degeaba pâinea poporului. Dar trebuie bine înţeles în ce constă slujirea lor. Monahul este un om care se roagă şi plânge pentru întreaga lume. Aceasta este principala lui ocupaţie. Cine îl împinge să plângă pentru întreaga lume? Domnul lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El dă monahului iubirea Duhului Sfânt şi această iubire umple inima monahului de durere pentru toţi oamenii pentru că nu sunt pe calea mântuirii cu toţii. Domnul însuşi a fost atât de întristat pentru poporul Său încât S-a dat pe Sine însuşi morţii pe cruce. Dar şi Maica Domnului a avut în inima ei aceeaşi întristare pentru oameni. Şi Fiul ei preaiubit dorea până la sfârşit mântuirea tuturor”.

Aceeaşi sociabilitate exprimă monahii şi prin scrierile lor (de exemplu, Sfântul Nicodim Aghioritul), corespondenţa lor (cum ar fi Cuviosul Daniil Katunakiotul sau Gheron Iosif), prin călătoriile făcute de ei, din ascultare, în comunităţile creştinilor din lume pentru a ţine predici, a spovedi etc.
În anumite situaţii de grea încercare pentru neam – cum ar fi războaiele, prigonirile, înrobirile -, monahii îşi manifestă iubirea lor faţă de semeni prin lucrări folositoare societăţii, aşa cum a făcut Sfânta Filoteia în Atena, în perioada stăpânirii turceşti, sau prin predici care înflăcărează şi susţin credinţa, cum a făcut Sfântul Cosma Etolianul.
Un martor nemincinos al acestui adevăr este istorica Mânăstire a Lavrei care a luat parte Ia Revoluţia din 1821. De asemenea, sfaturile monahilor isihaşti ortodocşi pentru păstrarea credinţei ortodoxe, a limbii şi a naţionalităţii popoarelor ortodoxe în timpul dominaţiei turceşti este bine cunoscută.
Pentru monahi, sociabilitatea nu este ceva care se dobândeşte uşor. Ea este rod al unor lupte continue de ani de zile, fără de care monahul nu poate dobândi harul dumnezeiesc şi nu poate smulge iubirea de sine şi, deci, antisociabilitatea. Când chinoviile ortodoxe şi sinodiile mănăstireşti funcţionează corect, ele devin centre din care iradiază sociabilitatea creştină, după Hristos. La fel, fiecare monah luptător şi fiecare bun creştin devin un astfel de centru.

Scrieri athonite pe teme contemporane, Arhimandritul Gheorghios, Staretul Sf. Manastiri Grigoriu – Athos

Citeste si

„Avaton”-ul Sfântului Munte si hirotonia femeilor

Plansul calugarilor athoniti

Calugarii marilor orase

Prodromita

Psalmul 135 – Simonos Petras, Sf. Munte Athos

Convorbiri cu Parintele Petroniu Tanase

 

Advertisements

„Avaton”-ul Sfântului Munte si hirotonia femeilor

Standard

Avaton inseamna literal „neumblat”, referindu-se la interdicţia intrării femeilor în Sfântul Munte Athos, precum si în alte mănăstiri cu rânduiala „avaton”

În ultima vreme se vorbeşte mult despre desfiinţarea „avaton-ului Sfântului Munte şi despre hirotonirea femeilor. Mi s-a cerut şi mie părerea pe care o şi dau tiparului, deoarece, după înţeleptul Solomon, „vreme este să taci şi vreme să grăieşti” (Eccl. 3,7).

Feministele cer desfiinţarea „avaton”-ului Sfântului Munte deoarece consideră că este atins dreptul lor personal de a vizita şi, probabil, chiar şi de a vieţui în Sfântul Munte. Uită însă că şi monahii au dreptul lor personal de a trăi călugăreşte într-un loc pe care ei înşişi l-au ales, ei înşişi l-au amenajat şi ei înşişi l-au dorit să fie „avaton”. În plus, uită şi că cei ce au ajutat la construirea Sfântului Munte, împăraţi ortodocşi şi voievozi, greci şi negreci, precum şi Patriarhi ecumenici, aşa l-au şi vrut, iar prin hrisoavele şi sigiliile lor l-au statornicit astfel.

Încă şi Păzitoarea Sfântului Munte, Doamna de Dumnezeu Născătoare, cu semne şi minuni a arătat voinţa ei ca Sfântul Munte să rămână „avaton”. Am întrebat odată un părinte aghiorit de ce vor monahii „avaton”-ul, iar el mi-a dat un răspuns paradoxal: „Pentru că iubesc femeile”.

Într-adevăr, monahii vor să iubească pe toţi oamenii, şi pe bărbaţi şi pe femei, cu o iubire care nu este trupească sau egoistă. Adică să iubească duhovniccşte, aşa cum a iubit Hristos. Pentru ca monahii să dobândească această iubire a lui Hristos, trebuie să se nevoiască într-un cadru în care să nu existe ispitele şi atracţiile venite din partea celuilalt sex.

Monahii sunt realişti. Nu trec cu vederea neputinţa şi caracterul schimbător al firii omeneşti, după cuvântul Domnului: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5, 28). Când monahii au dobândit, după o luptă şi asceză de mulţi ani, nepătimirca, pot să iubească nepătimaş. De această iubire nepătimaşă au trebuinţă în orice epocă, şi până astăzi, bărbaţii şi femeile. Monahii care au această iubire se roagă pentru confraţii lor oameni, mai ales pentru cei ce pătimesc, iar rugăciunile lor sunt primite de Dumnezeu. Sfântul Antonie, cum cântăm în troparul lui, cu rugăciunile lui a sprijinit lumea.

Aceşti monahi, şi mai ales duhovnicii care spovedesc, ies în lume întru ascultare de Biserică, primind mărturisirile bărbaţilor şi ale femeilor, şi îi ajută duhovniccşte. Toţi cei ce au alergat la fericiţii Părinţi Gavriil Dionisiatul, Paisie şi alţii, cunosc câtă odihnă au găsit.

Dacă feministele ar avea criterii duhovniceşti şi creştine, nu s-ar lăsa purtate de o ideologie materialistă şi ateistă, şi nu numai că nu ar dori desfiinţarea „avaton”-ului, ci chiar ar cere instituirea lui, dacă el nu ar fi existat.

Această poziţie materialistă şi egoistă a feministelor e legată şi de acceptarea din partea lor a îngrozitorului păcat al avortului, ca un drept personal al femeii. Şi în acest caz, ele nu iau în considerare faptul că şi embrionul are dreptul lui personal să vină la viaţă, chiar dacă nu şi-1 poate exprima.

Aşadar, se pune o serioasă problemă morală şi de drept (juridică). Până la ce punct dreptul personal al cuiva poate să exercite o impunere asupra dreptului personal al altcuiva sau al altor persoane? Cu bucurie am aflat că la recenta statistică realizată de colaboratorii Postului radiofonic al Bisericii Greciei, 95% din femeile chestionate au răspuns că nu doresc desfiinţarea „avaton”-

ului. Această constatare e plină de mângâiere. Marea majoritate a femeilor din Grecia întâmpină problema cu seriozitate.

Desigur că femeile cucernice şi smerite se bucură de existenţa rânduielii „avaton”-ului, deoarece cunosc ce importanţă are pentru întreaga Biserică şi pentru întreaga lume faptul că există monahi ce se roagă neîmprăştiat şi care se sfinţesc. Aceşti monahi susţin cu rugăciunile lor şi cu pilda lor familiile creştine, iar cu lupta ce o duc pentru a trăi cu consecvenţă fecioria în Hristos întăresc pe creştinii căsătoriţi să trăiască cu consecvenţă virtutea corespunzătoare lor, anume a credincioşiei conjugale. Cu cât mai duhovniceşti sunt chinoviile (obştile) şi monahii Ortodoxiei, cu atât mai duhovniceşti devin şi familiile creştine.

În ceea ce priveşte tema hirotoniei femeilor, punctul de plecare al feministelor este acelaşi: aroganţa cu care-şi pun voia lor mai presus de Tradiţia Bisericii, mai presus de Sfintele

Canoane şi de Sfinţi. În concepţia lor, Biserica este o organizaţie religioasă omenească ce poate de fiecare dată când e cazul să se preschimbe în mod corespunzător ideologiilor la modă. Această poziţie, precum se ştie, constituie secularismul.

Dacă Biserica ar fi urmat şi ar fi adoptat secularismul, adică ar fi acceptat schimbarea ei sub influenţele fiecărei epoci, nu ar mai fi Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos, ci biserica domnului cutare sau a domnului cutare. După cum scrie Antioh al Pandectului: „toate ereziile numite după numele omului, adică arienii, nestorienii, severienii şi altele asemenea, sunt eresuri ale diavolului. Căci Biserica Sobornicească (Ortodoxă) niciunde nu se cheamă după numele vreunui om, ci toţi, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, ne numim creştini” (PG 89, 1844D).

Biserica a împlinit acum 2000 de ani, luptată fiind adesea din diferite părţi, împotrivirea şi continuitatea ei se datorează identităţii sale neschimbate de-a lungul veacurilor. Această identitate neschimbată a sa constituie Sfânta Tradiţie, pe care o păstrează harul Duhului Sfânt. Toţi cei care au smerenie primesc şi se supun Sfintei Tradiţii, sunt mădulare vrednice ale Bisericii. Cei care din mândrie o tăgăduiesc sau doresc în chip antropocentric să-i schimbe caracterul dumnezeiesc-omenesc (teantropic) ies din trupul Bisericii, care e trupul lui Hristos. Hirotonia femeilor schimbă Tradiţia apostolică, deoarece niciodată nu a existat vreun semn al prezenţei ei. Diaconiţele (din Biserica primară) nu erau preoţi sau episcopi. Aveau numai slujirea de a ajuta la botezul femeilor, la care, din pricini de bună cuviinţă, nu ajutau preoţii (bărbaţi).

Nu vom face greşeala eterodocşilor de a schimba Sfânta noastră Tradiţie apostolică cu cea a vreunui „infailibil”, papa sau oricare protestant, care în mod „infailibil” şi individual explică Sfânta Scriptură.

Să ia aminte doamnele feministe ce scrie rusoaica Tatiana Gorişeva, referindu-se la educaţia ateistă care s-a făcut în Uniunea Sovietică: „Atunci a venit Aceea. Aceea care-i mântuieşte pe cei ce bolesc cu sufletul. Mulţumită Ei am putut să mă găsesc pe mine însămi, găsindu-L pe Dumnezeu. Legătura duhovnicească cu Maica Domnului m-a ajutat să descopăr şi să arăt înlăuntrul meu, în mod clar şi deplin, femeia … Femeia demonizată de către religiile idolatre, precum şi de jalnicul păgânism contemporan, se sfinţeşte în Maica Domnului de către Duhul Sfânt până la o asemenea măsură încât să poată primi Cuvântul în chiar trupul ei şi să devină cu adevărat vas al Duhului” (în revista Synaxe, t. 3, 1982, p. 46-49).

Într-adevăr, fiecare femeie creştină poate să urmeze pilda Maicii Domnului, care, fără să fie „preot” sau „episcop”, s-a făcut Maică a Izbăvitorului, deoarece şi-a dăruit întreaga ei libertate şi întreaga ei iubire lui Dumnezeu şi aşa s-a făcut mai presus nu numai decât preoţii şi episcopii, ci şi decât Apostolii şi mai cinstită şi mai slăvită decât cetele îngereşti.

Scrieri athonite pe teme contemporane, Arhimandritul Gheorghios, Staretul Sf. Manastiri Grigoriu – Athos

Citeste si

Psalmul 135 – Simonos Petras, Sf. Munte Athos

Convorbiri cu Parintele Petroniu Tanase

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Parintele Cleopa despre Irineu Protcenco, monahism si rugaciune

Talharul de pe cruce