Ce putere au preotii?

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci.

Asistăm de ceva vreme la un atac concertat, bine plătit şi sistematic asupra preoţilor ortodocşi. Nimic de alte confesiuni. Orice buletin de ştiri din media e musai să conţină ceva de scandal, vreun popă beat, vreo bazaconie, corupţie probabilă, clopot furat, ceva acuzaţii isterice însă fără fond, orice numai să dea senzaţia unei grave erori sistemice în ceea ce priveşte preoţimea.

Dacă priveşti o dată sau de două ori la asemenea făcături, ca om normal la cap, cu copii şi părinţi, te amuzi teribil, dai din cap îngăduitor, te încrunţi uşor sau chiar slobozeşti o consderaţie generală. Dacă şi ăştia s-au nărăvit, atunci noi ce să mai spunem, adică, dacă şi oamenii virtuţii, avocaţii lui Dumnezeu, sfinţiile lor, cad în păcat, atunci despre bieţii oameni ce să mai vorbim?

Însă dacă auzi mereu, aceeaşi prezentatoare ineptă cu voce seacă vorbind în fiecare seară despre ororile reale sau închipuite ale preoţilor, încetul cu încetul se infuzează în minte o generalitate a corupţiei, o breaslă a păcatului legiferat, purtătoare de stigmate teribile şi de secrete băneşti uriaşe. Oamenii ajung să creadă ceea ce aud, indiferent cât de stupidă ar fi afirmaţia, numai dacă o aud foarte des. Este una dintre prevederile oricărui manual de manipulare. Orice minciună devine adevăr prin repetare…

Ceea ce frapează este faptul că niciodată nu va fi prezentat preotul sărac de la ţară, care luminează lumea prin Scriptură, gârbovit de muncă, plin de noroiul fecund al marilor germinaţii spirituale. Doamne fereşte de vreun reportaj cu un duhovnic bun, cu vreun călugăr purtător de duh sau cu vreun preot de mir care strânge sute de oameni sub predica şi patrafirul său. Dacă e vreo sărbătoare, niciodată nu se vor prezenta sensurile duhovniceşti sau teologice ale ei, ci doar îmbulzeala, baba leşinată de căldură sau bien sur de frig, vociferările, bulucul, tradiţiile vrăjitoreşti, botezul cailor et caetera.

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci. Canoanele şi legile lor nu sunt obligatorii, există oricând alţi câteva sute prin preajmă dacă nu-ţi convine ce-au spus, ce mai, poţi să ai o viaţă tihnită, lipsită total de prezenţa lor nefericită, fără ghinioane, sutane negre şi alte tradiţionalisme medievale.

Însă dacă privim mai de aproape, înţelegem din vreo 2000 de ani de istorie a umanităţii făurită pe principiile lui Hristos, că preoţii au totuşi o putere, care e cea mai mare din lume: aceea de a ierta păcatele. Această putere le-a fost dată apostolilor şi urmaşilor lor când Hristos a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi”. Asta înseamnă că nu prea poţi să fii creştin adevărat fără să dai pe la preoţi. Spovedania nu poate exista la psiholog, vecină, amic de pahar, ci doar în faţa lui Dumnezeu, ca Sfântă Taină purtătoare de Duh. Ea e curăţirea sufletului de tina patimilor, de rănile vechi şi agravante ale păcatului făcut iar şi iar, redundant spre moarte veşnică. Aşa zişii creştini care nu dau pe la Biserică nu au igiena spirtuală minimă pentru a-l primi pe Dumnezeu. Şi fără Împărtăşanie, sufletul lor literamente moare veşnic, existând doar la nivel intenţional, ca proorocie a osândei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea chiar că dacă te întâlneşti pe drum cu un înger şi cu un preot, dă bineţe şi cere binecuvântare preotului, şi apoi îngerului, pentru că primul poate să îţi ierte păcatele iar al doilea nu. Nu era nicidecum o epatare clericalistă, nici un encomion ascuns al tagmei, ci realitatea pură şi simplă. Preoţii, aşa răi cum or fi, au puterea de la Dumnezeu, nemeritată, de a binecuvânta, ierta şi umple de harul Duhului Sfânt pe credincioşi.

Moralitatea şi râvna lor sunt necesare în primul rând lor, pentru a moşteni viaţa veşnică. Puterea de a predica fulgerător e semnul minunat al lucrării Duhului. Vocea pătrunzătoare şi lină, dicţia, înţelepciunea şi experienţa, trăirea liturgică, dragul de oameni şi interioritatea rugătoare, toate sunt pietre nestemate pe cununa nevăzută a preotului. Însă şi dacă nu le-am vedea noi, sau Doamne fereşte, chiar dacă nu le-ar avea, preotul are ceva mai de preţ decât toate bogăţiile acestei lumi: puterea de la Duhul Sfânt de a-L aduce pe Dumnezeu în viaţa oamenilor, prin Trupul şi Sângele lui Hristos.

Fără preoţi creştinătatea se transformă în asociaţie locativă, în oficină filantropică sau în companie de spectacole ritualice. Protestantismul a dovedit că atunci când a declarat iresponsabil că toţi oamenii sunt preoţi, atunci nimeni nu a mai fost preot, şi nimeni n-a mai săvârşit la ei Dumnezeiasca Liturghie a lui Hristos. Lumea s-a pustiit de nefiinţă, a murit de inaniţie euharistică. Confesiunea rezultată s-a rupt şi s-a dezintegrat în mii de grupări, care au temeiuri filosofice, harismatice, istorice, filantropice, numai mântuitoare şi sacerdotale nu. Cel mai cumplit atac al celui viclean asupra Bisericii a fost acela când prin reformă s-a desfiinţat Sfânta Liturghie şi a fost înlocuită cu o cină ritualică sau cu predici inutile fără Cuvântul lui Dumnezeu.

Preoţii de bună seamă trebuie să se pregătească toată viaţa lor pentru taina Jertfirii lui Dumnezeu în faţa lor. Inimile lor trebuie să devină Cruci de taină pe care se pironeşte în iubire însuşi Dumnezeu. Mâinile lor nevrednice, împrumutate de Împăratul cerurilor şi care ridicate la cer aduc pe Duhul Sfânt printre oameni, trebuie curăţite mereu şi mereu, spălate cu lacrimi, căci poartă în căuşul palmelor lor pe Mielul cel veşnic, străpuns pentru păcatele noastre. Oricât am fi de deschişi la minte, sau mai bine zis cu cât suntem mai înţelepţi, avem nevoie de preoţi pentru a ne mântui. Plini de imperfecţiuni, diferiţi unii de alţii, lipsiţi de militarizare sau de uniformizare piramidală, cu reverenda impecabilă sau prăfuită de mers prin colbul inimilor, preoţii noştri sunt singurii care ne pot scoate din iadul pe care ni-l construim cu sârg prin păcate. Asta e singura lor şansă de a se mântui şi aş spune singura noastră şansă.

Preluat de pe doxologia.ro

Citeste si

Atacurile presei din Romania impotriva bisericii

Azi pacatul este o moda

Pr. Sofian Boghiu despre Maica Domnului

Cuvant despre un calugăr Martirie care l-a purtat pe Hristos

Existenta lui Dumnezeu

Maica Crinilor

Atacurile presei din Romania impotriva bisericii

“De puțină vreme (cam vreo 20 de ani, așa) s-a dezlănțuit un adevărat taifun mediatic împotriva Bisericii (comunitatea formată din credincioși, preoți, călugări și ierarhi).  După primii ani de confuzie, în care niște “golani” le-au făcut niște necazuri, noii tovarăși s-au instalat în fotolii și au început să lucreze.

Unii dintre ei și-au făcut propriile trusturi de televiziune, alții au fost subvenționați din exterior pentru a-și face. Nu vreau să intru în detaliile fiecărei acuze aduse Bisericii, ci o să mă refer la cadrul general, la tiparul folosit pentru a ajunge la concluzia dorită.Merită să citiți ce urmează. Chiar și pentru voi, ateii

 Cea mai des întâlnită temă în atacurile Bisericii este cea economică. Atât de multă notorietate aduce această temă încât se caută cea mai infimă, indirectă și imposibil de dovedit legătură cu Biserica pentru a se titra: “Afacerile/banii/averea Bisericii”.   De-obicei, se uzează o așa zisă comparație pentru a se ajunge la concluzia dorită: “Uite câți bani are Biserica și ce puține școli, spitale, drumuri avem”. Sau: “Preotul X din orasul/comuna Y are vilă mare și mașină mică, deci toți preoții sunt corupți, Biserica vă ia banii din buzunar”.

Cei care fac asta se împart în mai multe categorii: ateii militanți, ignoranții religioși (toate religiile sunt la fel, credința e în suflet nu la Biserică, etc) și cei de altă confesiune decât ortodoxă( greco-catolici, romano-catolici, evrei). Majoritatea jurnaliștilor (peste 80%) provin din aceste categorii. Cei care sunt ortodocși sunt mai pe față, mai ascuns, eliminați. Vezi mărturia aceasta. Apartenența jurnalistului la una din cele trei categorii explică de ce ortodocșii sunt boicotați de mass-media, chiar și atunci când se strâng în număr mare, îndeplinind formele legale de asociere.

Ce fac acești jurnaliști în articolele/emisiunile lor? În primul rând, MINT. Cu nerușinare. Prin omisiune sau intenționat. Fără minciună, presa din România ar fi redusă la 10% din ce este acum. Mulți din acești prestatori de servicii ar fi rămas la meseriile lor de bază: taximetriști, bucătari, ingineri sau agenți de vânzări.

Cum minte presa când e vorba de “averea Bisericii”? În primul rând, ei transferă scandalurile occidentale ale romano-catolicilor asupra Bisericii Ortodoxe Române. Dacă în Occident se află că nu-știu-ce cardinal catolic e acuzat de pedofilie, la noi, în România se titrează: “Un nou scandal sexual zguduie Biserica”. Observați că se confundă intenționat cele două planuri: românii prin Biserică înțeleg Biserica Ortodoxă,  nu toate Bisericile . Dar tot ei știu că dacă ar scrie corect, Biserica Catolică, articolul nu ar fi citit de nimeni…Și atunci, în schimbul audienței aducătoare de bani, MINT.

O altă modalitate de a minți este manipularea. Presa folosește dubla-măsură în ceea ce privește Biserica. Dacă un preot X este prins cu ceva nereguli, știrea se transformă în “un nou scandal în Biserica Ortodoxă” sau “toți preoții sunt așa”. În schimb, domnii și doamnele din presă au grijă să sublinieze, de fiecare dată, că deși se încalcă deontologia profesională cu nemiluita, NU TOȚI JURNALIȘTII SUNT AȘA și că NU TREBUIE SĂ JUDECĂM LA GRĂMADĂ. Se proclamă ca o axiomă: “Nu există pădure fără uscături, dar nu putem nega importanța instituției presei”. Dar e valabilă doar pentru ei, nu și pentru alții.

Un alt dublu-standard este acesta: presa, o instituție a PR-ului (Relatii Publice) prin excelență, este nemulțumită că există o alta care nu folosește PR-ul. Cu alte cuvinte, Bisericii îi este reproșat că nu face “ca toată lumea”, deși Biserica n-a pretins vreodată că a acceptat duhul lumii/secular, ba dimpotrivă : “Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”

Dar cel mai jenant este atunci când pentru a justifica “goana după bani a Bisericii” se folosește următoarea afirmație:  “uite ce avere face Biserica (din nunți, înmormântări, etc) și nu ajută deloc săracii”.

Aici situația devine cu-adevărat gravă.  Ceea ce înțeleg ei prin “Biserică” este de fapt, Patriarhia. Astfel, ei reduc Biserica la o singură parte a ei, ignorând celelalte. Eu știu că atunci când scrii despre cineva, faci minimul efort de a citit statutele și regulamentele, legile, după care ființează acea persoană.  Dacă ar fi întreprins această epuizantă misiune, jurnalistul ar fi aflat ce este Biserica Ortodoxă: “Biserica este reprezentata in doua chipuri: Chipul ceresc, prin Hristos Iisus Mantuitorul care este capul Bisericii, si chipul pamantesc prin ceea ce se numeste Trupul Bisericii format din clerici si mireni (credincioși)”.

Și-atunci la cine vă referiți domnilor, când spuneți “averea Bisericii” sau “avere clădită pe credință”? Pentru că Biserica nu este o instituție centralizată, care împarte bani “sucursalelor”. Ci este o adunare a comunităților ortodoxe. Care însumează vreo 20 de milioane de suflete.  De ce nu spuneți adevărul? Banii nu aceștia nu se strâng într-un cont, din care Patriarhul își cumpără avion privat și reședințe la Nissa. Aceștia sunt banii însumați strânși în fiecare comunitate. Și aia de la Iași, și aia de la București, dar și aia de la Potârnichești sau Seaca.

Ca să judeci ce s-a făcut cu banii, trebuie mers în comunitățile respective. Câți jurnaliști pun astfel de problema? Zero. Aceasta nu este nici măcar o atitudine partizană pro-Biserică, pentru că asta nu exclude existența neregulilor într-o comunitate. Aceasta este doar “legea” după care se împart banii. Așa zisa avere. Normal că dacă socotești (Patriarhia NU administrează) aceste sume, iese mult. Pentru că suntem mulți. Exemplu: 1 euro pe an/ fiecare ortodox și se strâng 20 de milioane.

Doar că banii pe care-i dau eu parohiei mele, nu ajută cu nimic o altă parohie. Deci există posibilitatea să existe parohii bogate, înfloritoare și altele foarte sărace. Nu poate fi învinuită, din punct de vedere economic/secular, o parohie din Moldova, că este o alta săracă în Dobrogea. Biserica este o adunare a comunității de creștini-ortodocși.  Singurii vinovați pentru starea comunității păstorite de preotul paroh sunt chiar membrii comunității. Acestea sunt regulile, de 2000 de ani. Greu de aflat, nu?

Și mai sunt cazurile în care presa reprezintă niște interese economice, care se plâng că Biserica îi împiedică să-și “maximizeze” profiturile. Și îi împiedică respectându-și tradiția și propriile dogme…  Curat-murdar!

Presa din România tratează Biserica Ortodoxă după model cezaro-papist. “Cine e capul Bisericii? Patriarhul. Aha, deci când dau eu bani la nuntă, banii se duc la el. Și se îmbuibă, am văzut eu cât aur are pe el(sic!).De-aia n-ajută săracii!”…

Apropo de săraci: toți oamenii săraci din această țară (și știu ce vorbesc) au primit, măcar o dată în viața lor, o masă din partea Bisericii. Cel puțin atât. Fie că a fost la o pomană, la un parastas sau la o acțiune filantropică mai de amploare. Și sunt milioane de astfel de oameni. Ei sunt “jegoșii”, “sărăntocii”, “mizerabilii”, “pomanagii”, “aurolacii”, “cerșetorii”  pe care nu suportați nici să-i priviți, jurnaliștilor. Ei nu au bani să angajeze un PR-ist (specialist în relații publice). Ei nu știu să scrie comunicate pompoase prin care să vă dea de știre că au fost ajutați. Ei nu au acces la voi, să vă spună poveștile lor, pentru că nu vă înjosiți deschizându-le ușa sau geamul de la mașină.

Ei sunt și vor fi “pietrele care vorbesc”. Ei sunt cei care depun mărturie tăcută pentru binele făcut de Biserica lui Hristos.  Aștia sunt ei. Voi? Voi sunteți reprezentanții unei logici meschine, pizmașe, egoiste . Falșii idealiști care abstractizează binele și omul  pentru a le servi propriilor interese. Sunteți reprezentanții celui care ținea contabilitatea ucenicilor lui Hristos. Îl chema Iuda.“

Preluare codrul.wordpress.com

 Citeste si

Azi pacatul este o moda

Chiar daca monahismul este separat de societate, el are un puternic caracter social

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

Cat de ortodox este poporul roman?

Realismul

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

Daca cel ce intreaba aceasta ar fi cunoscut rolul si misiunea Bisericii in societate, cu adevarat nu si-ar fi avut rostul aceasta intrebare.

Insa, intrebarea nu este de ce facem un bine in detrimentul altui bine, ci de ce facem ceva rau in detrimentul binelui. Asadar, intrebarea ce arata adevarata cauza a problemei ridicate este defapt “De ce construim bodegi, discoteci, casinouri, sex-shopuri, bordeluri, fabrici de tigari si case de vanzare a drogurilor, in locul constructiei de gradinite, scoli, spitale, parcuri, adaposturi pentru saraci si batrani, si multe, multe altele?!?”. De ce atata risipa de bani, timp si sanatate aruncate pe betii, curvii, preacurvii, jocuri de noroc si patimi, cand iata ca societatea in care traim are nevoie atat de mare de educatie, asistenta medicala si sociala, dar si de sansa unui loc de munca decent!

Pe drept, aceasta este adevarata intrebare, caci oare nu sunt bodegile, cluburile de noapte si celelalte de care spuneam, pentru societate,  asemenea tumorilor si infectiilor din corpul unui om bolnav? Nu ele sunt pricina durerii si lipsurilor unei societati?

Va intrebati unde sunt banii de scoli si de scolarizare? Iata, intrebati mamele a caror soti sunt betivi ordinari si cheltuiesc si cel din urma banut ce i se cuvenea copilului la scoala, pe bautura! Va intrebati unde sunt banii de azile pentru batrani si orfelinate pentru copii? Iata intrebatii pe iubitorii de castiguri usoare si lacomii de bani care ii risipesc prin cazinouri! Va intrebati unde sunt banii de spitale, biblioteci si parcuri pentru joaca? Iata intrebatii pe cei care cheltuie banii pe desfrau prin bordeluri, pe cei care cheltuie banii pe tigari si in discoteci! Acolo sunt banii pentru cele bune si de folos oricui, dar risipiti pentru cele rele in detrimentul tuturor.

 Si singura care lupta impotriva acestor plagi ale societatii este Biserica lui Dumnezeu. Bisericile sunt in societate asemenea leucocitelor din corpul uman. Ele au menirea sa-l despatimeasca pe om, sa-l tina sanatos, departe de boala pacatului, pacatul care este singura cauza a suferintei umane.

Oare sunt prea multe biserici in detrimentul altor nevoi ale societatii? Dar oare sunt de vina limfocitele ca organismul nu-si poate dezvolta organele in mod normal, dobandind astfel lipsuri si infirmitati, sau de vina este tumoarea care consuma toate resursele de care are nevoie organismul, slabindu-l si mai tare? Tot asa stau lucrurile si cu bisericile lui Dumnezeu caci, luptand mereu impotriva imoralitatii, prin ele se mentine si inzdraveneste sanatatea societatii, precum fac limfocitele din organism, pe cand bordelurile, cazinourile, discotecile si celelalte, sunt asemenea tumorilor si infectiilor din corp. Acestea din urma sug societatea de resurse si nu o lasa sa se dezvolte armonios, ci o saracesc si o imbolnavesc pana la epuizare.

Nu Biserica este de vina ca nu sunt gradinite, scoli si spitale mai multe, caci tocmai ea binecuvinteaza, sfinteste si stimuleaza activitatea lor. Biserica ne invata sa avem initiativa binelui, sa ne implicam in societate in mod activ si constructiv! Biserica lui Dumnezeu sădeşte conştiinţa binelui în mintea noastră, ne invaţă să-i iubim pe cei din societate, ne arată pericolele lăcomiei şi egoismul. Biserica insufla frica lui Dumnezeu ca înţelepciune de viaţă, care ne va ajuta să fim cinstiţi, să nu ne răzbunăm, să iertăm, şi să fim înţelegători cu toţi oamenii. O biserică construită astăzi poate aduce 10 spitale si grădiniţe maine. Biserica formează copii de azi, care vor fi oamenii de mâine… Ei vor decide ce să construiască şi cum. Biserica pune în inimele tuturor dorul după Dumnezeu şi după împărăţia cerurilor şi prin asta ne aminteşte tuturor că va veni o vreme când toti ne vom înfăţişa la judecată doar cu faptele noastre fără bogăţii.

De ce credeti ca se straduiesc atat de mult unii sa scoata Biserica si dreapta credinta din sanul scolilor si al liceelor? Cine se straduieste oare sa alunge sanatatea (invatatura Bisericii) din societate, decat boala (imoralitatea umana)? Imoralitatea noastra este de vina, caci ea este generata si intretinuta de toti cei care iubesc rautatea, manifestandu-se in mod fatis prin toate constructiile deprevarii umane, ce le vedem la toate colturile de strada!

Si cum am putea spune ca sunt prea multe biserici construite, cand tocmai in ele ajung sa se reabiliteze si sa se insanatoseasca curvarii, betivii, narcomanii, si toti cei care au cazut victime ale patimilor?! Cum am putea sa ne lipsim de singura noastra sursa de insanatosire sufleteasca? Pe drept am spune ca este inconstient bolnavul care isi arunca perfuzia de la mana, sau cel cu cangrena care refuza tratamentul cu antibiotice.  Asemenea sunt inconstienti si cei care spun ca sunt prea multe biserici, atata timp cat societatea boleste de imoralitate.

Pentru insuficienta si proasta dotare a scolilor, spitalelor si a adaposturilor sociale, de vina  sunt cei care ar fi avut puterea sa le construiasca dar in loc au construit bodegi, discoteci, bordeluri si cazinouri. Dar mai de vina sunt cei care frecventeaza astfel de locuri, intretinand si intinzand si mai mult aceste tumori ale societatii. Insa nu numai acestia sunt de vina, ci si cei care nu au invatat pe cei ai casei sa se fereasca de astfel de locuri, desi era in puterea si raspunderea lor sa o faca. Si in categoria aceasta intram majoritatea dintre noi.

Vrem mai multe scoli, spitale si locuri de joaca pentru tineri? Atunci “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Ev. Matei 6:33)

Doar atunci cand vom cauta dreptatea lui Dumnezeu vom avea si scoli destule, si toate cate trebuiesc, iar copiii abandonati de pe strada ii vom putea numara cu degetele de la o singura mana. Pana atunci, pe drept ne culegem ceea ce semanam.

Preluat de pe ortodoxiatinerilor.ro

Cititi si

Haosul numit INTERNET

De la icoana bizantina la “icoana” Playboy

Existenta lui Dumnezeu

Cat de ortodox este poporul roman?

De ce ingaduie Dumnezeu suferinta?

Drumul sufletului dupa moarte

Unde sa ne cautam jumatatea

Mantuirea este sigura doar in Biserica Ortodoxa

Mantuirea este sigura doar in biserica Ortodoxa

Mantuirea este posibila doar prin mijlocirea Bisericii, a preotilor si prin Sfintele Taine. 

Biserica este asezamantul sfânt intemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos, prin intruparea, moartea si invierea Sa, si apoi desavarsit prin pogorarea Duhului Sfânt si prin propovaduirea si jertfa Sfintilor Apostoli si a urmasilor lor – martiri, episcopi, preoti, diaconi si toti sfintii. Biserica este deci obstea tuturor crestinilor care cred în Hristos, care marturisesc aceeasi dreapta credinta în Tatal, Fiul si Duhul Sfânt si care asculta de slujitorii sfintiti randuiti de Sfintii Apostoli si de urmasii lor.

Sfântul Apostol Pavel ne invata ca Hristos este Cap al Bisericii, iar Biserica intemeiata de El este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 22-23). În alt loc Biserica este numita “mireasa lui Hristos” (II Corinteni 11, 2), “stalpul si temelia adevarului” (I Timotei 3, 15) sau “trupul tainic al Domnului”. Sfintii Parinti, inspirati de Duhul Sfânt, ne invata ca mirele si mireasa, despre care se vorbeste în Cantarea Cantarilor, sunt Hristos si Biserica. Si precum capul are un singur trup si mirele o singura mireasa, asa si Hristos are un singur trup si o singura mireasa – Biserica – numita si “mama noastra cea de obste”, care ne-a nascut pe toti prin baia Sfântului Botez si prin celelalte Sfinte Taine. De aceea si Sfântul Ciprian spune: “Cine nu are Biserica de mama, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată”. Deci, chiar daca oamenii stapaniti de mandrie si de neascultare, s-au dezbinat intre ei si s-au departat mai mult sau mai putin de adevarata Biserica intemeiata de Hristos si de Sfintii Apostoli, formand mai multe “biserici”, confesiuni, culte si grupari crestine sectare, schismatice si anarhice, nu trebuie sa credem ca Biserica cea una s-a rupt în mai multe biserici. Biserica intemeiata de Hristos este dumnezeiasca, este una, căci unul este si Hristos intemeietorul ei, si este vesnica. “Este un trup si un Duh”, o Evanghelie si o Biserica; “un Domn si o credinta, un Botez, un Dumnezeu si Tatal tuturor, care este peste toate si prin toate si intru toti ” (Efeseni 4, 4-6).

Este mântuire în afara Bisericii?

Nu. Afara de Biserica intemeiata de Hristos nu este mântuire, pentru ca nu este episcop, nici preotie, nici Sfintele Taine prin care primim harul mântuirii. Adevarul, care este Hristos, Crucea, Sfânta Evanghelie, harul mântuirii si urmasii Sfintilor Apostoli, adica episcopii si preotii, se afla numai în Biserica. Aici este Duhul Sfânt, Botezul, Sfânta Impartasanie, Preotia, Sfânta Liturghie, bucuria vietii si mântuirea. Aici se afla sfintii toti impreuna cu Maica Domnului si insusi tronul nevazut al Prea Sfintei Treimi. Cei care au iesit din sanul Bisericii si s-au lepadat de Tainele ei, de păstorii ei randuiti de Apostoli, de Cruce, de sfinti, de Sfânta Liturghie si de toate darurile Duhului Sfânt ce izvorasc din Biserica, aceia s-au lepadat de harul mântuirii, căci au iesit din corabia Bisericii si din staului oilor lui Hristos, Mântuitorul si Pastorul nostru Cel bun. Ei se pot mântui numai daca se caiesc si revin în sanul Bisericii. Domnul nostru Iisus Hristos zice: “Pe aceasta piatra (a dreptei credinte) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Portile iadului sunt sectele crestine de tot felul care lovesc în unitatea si temelia Bisericii, dar nu o vor putea birui, căci la carma ei este Insusi Hristos Mântuitorul lumii.

De ce sa credem în Biserica?

Pentru ca ea ne uneste cu Dumnezeu si pentru ca în ea se afla neincetat Hristos, Mântuitorul nostru si Sfântul Duh. De aceea Biserica nu greseste niciodata, fiind “stalpul si temelia adevarului” (I Tim 3, 15). Credem în Biserica lui Hristos, căci numai în ea ne putem boteza, pocai si impartasi cu Sfintele Taine. Numai în ea ne putem mântui. Nu este mântuire afara de Biserica, spune Sfântul Ciprian, pentru ca numai Biserica, numita trupul tainic al lui Hristos, pastreaza toate darurile mântuirii.

Care este Biserica cea adevarata?

Biserica cea adevarata este Biserica Ortodoxa, pentru ca ea singura are dreapta credinta în Dumnezeu. Insusi cuvantul “ortodoxie”, în limba greaca, inseamna dreapta credinta. Ea singura pastreaza neschimbate, fara lipsuri si adaugiri, învatatura si randuielile Domnului nostru Iisus Hristos, asa cum le-au propovaduit Sfintii Apostoli si cum le-au explicat si fixat în Simbolul de Credinta Sfintii Parinti la Sinoadele ecumenice si locale din primele secole crestine, cand toata crestinatatea era una si nedespartita. De aceea numai în Biserica Ortodoxa se gasesc mijloacele sigure de mântuire.

Prin ce se dovedeste concret ca Biserica Ortodoxa este cea adevarata?

Numai Biserica Ortodoxa pastreaza învatatura de credinta adevarata, intreaga si neschimbata, primita de la Sfintii Apostoli, cuprinsa în Crez sau Simbolul de Credinta, asa cum l-au stabilit Sfintii Parinti în primele doua Sinoade ecumenice din anii 325 si 381 de la Niceea si Constantinopol, la care a luat parte si Biserica de Apus (Catolica). Mai tarziu, Biserica de Apus a modificat Crezul credintei (adăugând termenul “filioque”) si s-a indepartat de la Traditia comuna a Sfintilor Parinti, atat în ce priveste viata sacramentala, cat si forma de conducere a Bisericii (Reforma protestanta si dogmele papale romano-catolice);

Slujbele în Biserica Ortodoxa sunt si ele recunoscute de toata lumea crestina ca fiind cele mai mistice si mai conforme cu Traditia Bisericii nedespartite din primul mileniu. Asceza si postul nu au fost schimbate în Ortodoxie, asa cum s-a intamplat în Bisericile catolice si protestante.

 

Ce marturisim în Simbolul de Credinta despre Biserica?

În articolul IX marturisim ca noi, crestinii, credem „Si într-una sfânta, soborniceascsa si apostoleasca Biserica”. O numim “una”, pentru ca unul este Hristos Capul si Intemeietorul ei si nimeni nu poate sa puna alta temelie Bisericii Sale, nici oamenii, nici ingerii. O numim “sfânta”, pentru ca Biserica este Trupul lui Hristos Care a iubit Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, curatind-o prin baia apei prin cuvant … ca sa fie sfânta si fara prihana (Efeseni 5, 23 – 27). Biserica lui Hristos este sfânta si pentru ca în ea se afla harul Duhului Sfânt, Sfânta Evanghelie, Crucea, icoanele, sfintele moaste, Sfântul si Marele Mir, prin care se pecetluieste cel botezat cu pecetea harului Duhului Sfânt, precum si Sfânta Impartasanie. Biserica lui Hristos este sfânta si pentru ca aici se savarseste zilnic Sfânta Liturghie, se hirotonesc preotii, se impartasesc credinciosii, se boteaza copiii si aici oamenii lauda neincetat pe Dumnezeu impreuna cu Sfintii Ingeri. În Biserica se afla toate harurile mântuirii oamenilor. Biserica este numita “soborniceasca”, adica universala, chemata sa cuprinda toata lumea. Mântuitorul a poruncit Apostolilor: Mergand, invatati toate neamurile…(Matei 28, 19). Biserica este soborniceasca pentru ca are plinatatea Adevarului si a darurilor mântuitoare ale lui Hristos. Biserica se numeste si “apostolica”, pentru ca a fost organizata si raspandita în lume de Sfintii Apostoli, a caror învatatura neschimbata numai ortodocsii o pastreaza pana astazi.

Citeste si

Parintele Ioan Larion Neagoe de la Sihastria Raraului

Ortodoxia

Practici necanonice in Biserica Ortodoxa

Taina Sfantului Maslu

Acatistul Sf. Nectarie de la Eghina

Pastorala de Craciun 2012

“Pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire,

S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt

şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om.”

(Crezul ortodox)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

 Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, adică pentru a dărui oamenilor, păcătoşi şi muritori, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică. “Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la noi” (I Petru 1, 10).

Când Fiul lui Dumnezeu este dăruit de Tatăl pentru viaţa şi mântuirea lumii, El nu este dăruit ca un obiect, ci ca Persoană liberă, smerită şi iubitoare, deoarece Fiul Se dăruieşte Tatălui prin ascultare smerită şi Se dăruieşte oamenilor prin iubire milostivă, vindecând orice boală şi orice neputinţă din popor şi iertând păcatele celor care se pocăiesc.

Întruparea, scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea

Aşadar, taina Crăciunului este taina iubirii milostive şi smerite a lui Dumnezeu pentru oameni. Pe cât a coborât Fiul lui Dumnezeu la noi pe pământ, pe atât ne-a deschis nouă oamenilor drum ca să ne înălţăm la El, la viaţa cerească.

De aceea, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire nesfârşită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare lucrare mântuitoare a fost şi scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Ea a fost prezisă de profeţii lui Dumnezeu inspiraţi de Duhul Sfânt, iar apoi a fost văzută şi mărturisită de Apostolii lui Hristos (cf. Romani 1, 2), a fost apărată şi formulată ca dogmă de către Părinţii Bisericii în faţa ereziilor, a fost preamărită în rugăciuni şi lăudată în cântări de-a lungul veacurilor de către toţi creştinii binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu.

Pentru Sfinţii Apostoli contemplarea tainei Întrupării sau Înomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul întregii teologii, al întregii vieţi spirituale şi al misiunii Bisericii în lume. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel, uimit în faţa iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume, exclamă: “Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Timotei 3, 16). Iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan zice: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Urmând credinţei Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mari dascăli ai lumii şi ierarhi, cuvioşi şi mărturisitori, imnografi şi melozi, n-au încetat să preamărească taina iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, care s-a descoperit nouă prin Iisus Hristos. În această privinţă, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) spune că “din dor nesfârşit după oameni, Cel ce există din fire S-a făcut cu adevărat însuşi cel iubit” 1, adică om.

Hristos Domnul ne-a descoperit în El însuşi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni

Cine altul poate mântui sau vindeca pe om de păcat şi de moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat şi moarte? Cântările ortodoxe ale Naşterii Domnului vorbesc despre vindecarea omului de păcat prin Naşterea lui Hristos: “Pe cel după Chip şi după asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei, fără schimbare, ca într-Însul să înnoiască pe Adam cel stricat, care strigă: slavă arătării Tale, Izbăvitorul meu şi Dumnezeu” (Litia, stihira 4, alcătuire a lui Ioan Monahul). Iar Sfântul Grigorie de Nyssa († 395) descrie scopul Întrupării Fiului Cel veşnic al lui Dumnezeu, zicând: “Firea noastră cea slăbănogită, într-adevăr, avea nevoie de doctor, omul căzut de istoveală aştepta pe Cel ce-i va întinde mâna, cel ce-şi pierduse viaţa aştepta pe Dătătorul ei” 2.

Pe scurt, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au rezumat învăţătura despre scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu astfel: “Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu, după har”. Sau: “Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător al Duhului (Sfânt)”. Sau: “Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har”. Toţi oamenii care, prin credinţă şi Botez, primesc pe Hristos ca Mântuitor al lumii devin fraţi şi surori în Hristos, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har (cf. Ioan 1, 12).

Aşadar, de la Întruparea şi Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca Om, iubirea Preasfintei Treimi umple inima umană a Fiului lui Dumnezeu de iubire dumnezeiască infinită şi eternă pentru întreaga umanitate, iar iubirea veşnică a Tatălui faţă de Fiul Său Care S-a făcut Om este şi iubire veşnică pentru oameni, împărtăşită lor prin Duhul Sfânt. Ca atare, întrucât Hristos Domnul ne-a descoperit în El însuşi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, fiecare fiinţă umană iubită de Dumnezeu este un loc sacru al prezenţei lui Hristos. “Taina omului-frate” este, de fapt, taina iubirii lui Hristos prezent în fiecare om. “Dumnezeu – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – S-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreuna-pătimire, patimile fiecăruia, şi până la sfârşitul lumii pătimeşte mistic pururea pentru bunătatea Sa, după analogie cu pătimirea fiecăruia.” 3

Sensul vieţii se descoperă prin dăruirea de sine

Prezenţa tainică a Domnului Hristos în oamenii săraci şi smeriţi, “în aceşti fraţi prea mici” ai Săi (cf. Matei 25, 37-40), se explică prin iubirea Sa milostivă şi smerită pentru fiecare fiinţă umană. Taina omului-frate ne descoperă de fapt că omul care ne cere ajutor este pentru noi o chemare la mântuire, dacă-l ajutăm, sau un obstacol în calea mântuirii, dacă-l neglijăm.

În acest înţeles duhovnicesc al iubirii milostive ca poartă a mântuirii omului, anul 2012 a fost consacrat în Biserica noastră drept “An omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor”. De aceea, în centrul atenţiei noastre pastorale şi misionare s-a aflat Taina Sfântului Maslu ca Taină a vindecării trupului de suferinţă şi a vindecării sufletului de boala păcatului. Mai precis, am fost chemaţi să aprofundăm învăţătura de credinţă ortodoxă privitoare la Taina Sfântului Maslu şi să amplificăm ajutorarea sau îngrijirea bolnavilor, prin iubire milostivă faţă de cei ce suferă sufleteşte şi trupeşte.

Lucrarea aceasta a Bisericii a fost benefică şi sfinţitoare pentru mulţimea bolnavilor din unităţile medicale şi din parohii. Ea a întărit comuniunea frăţească, conlucrarea pastorală şi social-filantropică între cler şi credincioşii mireni, dar şi între Biserică şi alte instituţii. Această lucrare trebuie continuată şi în viitor, pentru că mâinile celor care ajută pe oamenii aflaţi în suferinţă sunt mâinile iubirii milostive a lui Hristos.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

În timpul Postului Crăciunului, mulţi dintre dumneavoastră v-aţi învrednicit să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Cel răstignit şi înviat, primind astfel iubirea milostivă şi sfântă a lui Hristos. De aceea, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos trebuie să ne facă milostivi faţă de suferinţele semenilor noştri pentru care Mântuitorul S-a născut, a pătimit, a murit şi a înviat. “Vrei să cinsteşti Trupul Stăpânului? – spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, nu-L dispreţui, când este gol. Nu-L cinsti doar în biserică, prin haine de mătase (care acoperă Sfântul Potir, n.n.), în timp ce afară Îl laşi gol, tremurând de frig. (…) Cinsteşte-L deci, împărţind averea ta cu cei săraci: căci lui Dumnezeu nu-I trebuie potire de aur, ci suflete de aur” 4.

Omul care nu se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu, prin rugăciune, şi semenilor săi, prin fapte bune, sărăceşte spiritual şi se dezumanizează. De ce? Pentru că a pierdut sensul vieţii ca dăruire de sine. Egoismul constant produce în om împuţinare şi moarte a vieţii spirituale, iar iubirea şi dărnicia aduc vieţii omului împlinire şi sfinţire. Adevărul acesta este concentrat în înţelepciunea populară românească a expresiei “Dar din dar se face Rai”, adică omul milostiv primeşte de la Dumnezeu Cel milostiv lumină, pace şi multă bucurie în suflet.

Naşterea Mântuitorului ne arată pe Dumnezeu ca fiind călător şi colindător în lume

Hristos Domnul S-a născut într-o călătorie a Maicii Sale şi a dreptului Iosif la Betleem, arătând prin aceasta că Dumnezeu Cel milostiv este călător în lume şi colindător la casa sufletului fiecărui om, ca să cheme pe oameni în Casa Tatălui ceresc, a cărei poartă sau pridvor este Biserica, întrucât Sfintele Taine săvârşite în ea sunt arvuna vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu.

Deoarece Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ne descoperă pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca fiind călător şi colindător în lume, creştinii ortodocşi români văd în colindătorii de Crăciun vestitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru lume. Iar preoţii care poartă icoana Naşterii Domnului la casele oamenilor simbolizează pe păstorii de la Betleem, dar şi pe Însuşi Hristos-Domnul, Care ne aduce bucuria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi aşteaptă ca şi noi să răspundem, cu bucurie şi iubire, la chemarea lui Dumnezeu.

Ca odinioară în Betleem, Hristos vine tainic astăzi la noi şi prin chipurile smerite ale oamenilor fără adăpost, ale copiilor şi bătrânilor abandonaţi, ale săracilor şi bolnavilor, ale oamenilor singuri şi întristaţi, flămânzi şi neajutoraţi. Prin urmare, mai ales în aceste zile, să urmăm îndemnul “colindului sfânt şi bun”: “Şi-acum te las, fii sănătos/ Şi vesel de Crăciun,/ Dar nu uita, când eşti voios,/ Române, să fii bun”.

Să-i cuprindem în iubire frăţească şi pe românii care se află dincolo de graniţele României, dorindu-le ajutor de la Dumnezeu în viaţă şi în păstrarea şi cultivarea credinţei ortodoxe şi a spiritualităţii româneşti, cu gândul la cei dragi din ţară.

Dreptmăritori creştini,

Acum, la sfârşit de an, aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru ajutorul dăruit nouă la zidirea Catedralei Mântuirii Neamului, care se apropie de cota zero, adică se finalizează infrastructura sau baza pe care va fi construită Biserica mare, cu hramurile “Înălţarea Domnului” şi “Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României”. În mod deosebit, mulţumim şi celor prin care Dumnezeu ne-a ajutat, şi anume: ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi ai Bisericii noastre, care lunar trimit la Patriarhie câte o donaţie pe bază de chitanţă, pentru construirea Catedralei noi. Între eparhiile donatoare a fost fruntaşă, şi anul acesta, Arhiepiscopia Bucureştilor.

Cu multă recunoştinţă, mulţumim autorităţilor centrale şi locale care ne-au sprijinit financiar, înţelegând că această Catedrală este o necesitate liturgică, dar şi un simbol al credinţei apostolice a poporului român şi al demnităţii lui.

La cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2012 spre 1 ianuarie 2013, suntem chemaţi să înălţăm rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu în anul 2012 şi să-I cerem ajutorul Său în toată lucrarea cea bună şi folositoare pe care o vom săvârşi în anul nou 2013.

Amintim aici că anul viitor, 2013, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, întrucât se împlinesc 1700 de ani de când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a dat Edictul de la Mediolan (Milano) din anul 313, prin care înceta persecuţia împotriva creştinilor. Pentru şcolile teologice din Patriarhia Română, anul 2013 este şi Anul comemorativ al părintelui Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog român (1903-1993).

Dorim ca bucuria sfântă a Sărbătorilor Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou şi Botezului Domnului să vă aducă pace şi sănătate, lumină şi ajutor, pentru a trăi viaţa ca dar al lui Dumnezeu, cultivat prin credinţă şi fapte bune!

Tuturor vă adresăm urările tradiţionale, “Sărbători fericite!” şi “La mulţi ani!”.

“Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”

(II Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,

† Daniel, Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Citeste si

Ortodoxia

Rugaciunea inimii

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Existenta lui Dumnezeu

Mantuirea este sigura doar in Biserica Ortodoxa