Cu cine tine Dumnezeu la un meci de fotbal?

Fie că se joacă pe nisip, în sală, pe teren sau chiar pe apă ca mijloc de distracţie în unele ţări, sportul rege a trecut de la un simplu joc menit să-i distreze pe oameni, la o adevărată afacere şi chiar o chestiune de viaţă şi de moarte în unele ţări din America Latină şi nu numai.

Arbitrii bătuţi, imnuri huiduite, peluze incendiate, intrări dure la balon şi bătăi în stradă între suporterii echipelor rivale. Sunt doar câteva din imaginile apocaliptice pe care fotbalul le aduce în faţa întregii lumi. A început ca un mijloc de distracţie şi relaxare, dar treptat s-a transformat într-un fenomen social, afacere, front de luptă sau ocazie de a prejudicia casele de pariuri. Pe lângă toate astea, în unele ţări, fotbalul este văzut ca o religie. Să fii brazilian, de exemplu, şi să nu-ţi placă fotbalul este o ciudăţenie mai mare decât să fii călugăr şi să nu-ţi placă rugăciunea. Într-o ţară în care şi femeile practică în masă acest sport, fotbalul a devenit sfânt si aproape în toate campionatele din lume există echipe care au fotbalişti brazilieni în lot. Din păcate, ceea ce se întâmplă pe multe dintre stadioanele din America de Sud, dar şi din Europa şi Asia, face ca fotbalul să pară un joc inuman, huliganic şi greu de înţeles. Recent, în Indonezia, o persoană a decedat şi alte două au fost rănite în urma unor incidente violente izbucnite între grupuri rivale de suporteri pe tema Cupei Mondiale de fotbal din Africa de Sud. În 1994, jucătorul columbian Andres Escobar a fost ucis de suporteri pentru că şi-a dat autogol în meciul pierdut de naţionala sa în faţa Statelor Unite, iar exemplele ar putea continua.

De la ce a început

Ştim cu toţii expresia „banul este ochiul dracului”. Raportându-ne la fenomenul fotbalistic, să nu câştigi un meci înseamnă bani pierduţi. Dacă privim din perspectiva financiară, o înfrângere sau ratarea unui obiectiv, înseamnă: sponsori puţini, contracte diminuate, tensiune printre jucători şi antrenori. De aici totul duce la nervi şi supărare, iar etapa viitoare nu înseamnă decât un eventual meci pe viaţă şi pe moarte (uneori la propriu). Dacă privim prin ochiul suporterului, un meci pierdut înseamnă jigniri din partea rivalilor, înecarea amarului în băutură şi lupte stradale. Dacă privim din perspectiva telespectatorului, un meci pierdut înseamnă urlete animalice, ţipete, lovituri cu pumnul în masă şi în unele cazuri chiar televizoare aruncate pe geam.

Cu cine ţine Dumnezeu?

O întrebare copilărească, dar care a apărut în mintea multor suporteri, mai ales a celor aşa-zişi credincioşi, care merg la biserică doar ca să se roage pentru victoria echipei favorite. Să ne imaginăm un scenariu simplu. Joacă Steaua cu Dinamo, eternul derby, unde rivalitatea dintre cele două echipe atinge cota maximă. Să zicem că la scorul de 0-0 în ultimul minut de joc, arbitrul acordă penalty pentru Steaua. Execută Nicolae Dică. Omul îşi zice în gând: „Doamne-ajută să dau gol, am nevoie să înscriu, nu îmi pot permite să ratez. Dar nu fie voia mea, ci voia Ta”.

Dincolo, portarul Dolha, se roagă şi el. „Doamne-ajută să nu iau gol, înseamnă mult pentru mine să apăr şutul acesta pentru că-mi va creşte cota şi prind un transfer în străinătate”. Trage Dică şi marchează. E clar, Dumnezeu ţine cu Steaua. Dintre cei doi, Dică s-a rugat cel mai corect, voia Domnului a fost ca Dică să dea gol, pe când portarului dinamovist i-a stat gândul numai la bani. Nu degeaba patronul Becali face atâtea donaţii. Dacă ar fi să ne luăm după acelaşi principiu, ar însemna că la Barcelona joacă numai apostoli. Dar dacă gândim aşa, înseamnă că nu am înţeles nimic din Evanghelie. Dumnezeu nu aşteaptă etapa din weekend ca să vadă cine câştigă meciul. Nu, îmi veţi spune, nici nu are nevoie, El ştie scorul dinainte. Iisus Hristos nu a murit pe cruce ca să ia Steaua campionatul. Dincolo de toate rivalităţile, ambiţiile nesăbuite şi injuriile dintre suporteri, fotbalul nu este decât un joc, frumos ce-i drept, inventat de oameni pentru oameni. Un meci pierdut sau câştigat nu ne face nici mai buni, nici mai răi, dar ne poate pierde spiritual. Fotbalul nu este un păcat în sine, modul în care ne raportăm la acest joc, da. Dacă fotbalul ajunge patimă, înjurăm când tragem pe lângă poartă, urlăm de nervi când nu câştigăm, sărim la bătaie când suntem faultaţi, toate acestea ne arată că nu facem altceva decât să ne pregătim trupul şi sufletul pentru cel mai urât „meci” din deplasare pe care îl poate juca cineva, acela din Infern. Dumnezeu nu ne-a creat doar pentru atât. Sigur că ne lasă în naivitatea noastră să ne bucurăm de nimicurile acestei vieţi, cum ar fi jocul de fotbal, dar ne dă posibilitatea să alegem să-l jucăm frumos. Fără certuri, fără ţipete, fără duşmănie, fără patimă. Dacă se va întâmpla aşa, indiferent de rezultatul jocului, au câştigat ambele echipe şi fiecare jucător în parte. Pentru frumuseţea jocului şi pentru ca să fim bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu, să facem totul cu înţelepciune.

Preluat de pe www.orthograffiti.ro

Cititi si

Atacurile presei din Romania impotriva bisericii

Azi pacatul este o moda

Mantuirea in lume

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Despre mandrie

Cat de ortodox este poporul roman?

Inmultirea oamenilor pe Pamant

Sfantul Nicolae Velimirovici despre inmultirea neamului omenesc

Sunteţi îngrijorat cu ce se vor hrăni oamenii când se vor înmulţi din cale-afară pe pământ. Ce grijă ciudată şi nefolositoare! Oare această grijă ne-a învăţat s-o avem Hristos?

Dimpotrivă, El ne-a slobozit de această grijă. El ne-a poruncit să nu ne îngrijim nici de ziua de mâine, cu atât mai puţin de secolul viitor. Nu vă îngrijiţi, spune, pentru ziua de mâine, că ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei necazul ei.

Fără îndoială, cine uită de Dumnezeu ia asupra sa grijile lui Dumnezeu. Iar grijile lui Dumnezeu nu-s pentru slabii umeri omeneşti. Aţi citit legenda grecească despre Atlas, care s-a răzvrătit împotriva zeilor şi a vrut să poarte pământul pe umerii săi, şi cum, după ce greutatea pământului a început să îl zdrobească, s-a pocăit şi a înapoiat pământul zeilor? Doriţi să fiţi un nou Atlas şi să repetaţi greşeala celui vechi?

Cine vă sperie că neamul omenesc se va înmulţi cândva atât de mult încât pământul nu îl va mai putea hrăni? Asta se putea întâmpla şi până acum. De la facerea lumii şi până astăzi, se putea întâmpla de mai multe ori, dacă Făcătorul nu ar fi avut grijă de asta şi nu ar fi privegheat asupra lumii. De vreme ce aveţi atâta încredere în condeiul dvs şi în socoteala dvs., scrieţi şi socotiţi, şi vă veţi încredinţa repede că de la Adam şi până la primii faraoni ai Egiptului puteau fi pe pământ tot atâţia oameni câţi greieri sunt pe câmp. Încă de atunci ar fi putut oamenii să acopere toate continentele şi toate insulele de pe planeta noastră. Dar asta nu s-a întâmplat. Şi acest fapt dă mărturie că lumea merge după o logică ce nu se conduce după condeiul nostru şi după socoteala noastră.

Spuneţi singur că Brazilia, dacă ar fi cultivată, ar putea hrăni întreaga Europă şi Americă. Adăugaţi însă: „Dar ce va fi când şi brazilienii se vor înmulţi peste măsură, şi nu vor mai avea grâu pentru export?” O, ciudatule purtător de grijă, cine va plăti grijile dvs. de acum dacă Brazilia nu se va înmulţi niciodată peste măsură, şi nici Europa, şi nici America? Pe mine mă îngrijorează acum următorul lucru: cine va plăti grijile dvs. de acum pentru ceva care se poate întâmpla abia peste o sută de ani şi nu se va întâmpla, probabil, niciodată?

Liniştiţi-vă, vă rog, şi nu vă faceţi griji cu ce se vor hrăni strănepoţii noştri. Nici străbunicul dvs. nu şi-a făcut griji cu ce vă veţi hrăni dvs., nici tatăl dvs. nu v-a lăsat vreo avuţie, şi totuşi faceţi cumva rost de pâine pentru dvs. şi copiii dvs. Ajunge fiecărei zile şi fiecărei generaţii necazul ei.

Scrieţi că grija dvs. pentru viitorul îndepărtat a fost stârnită de foametea care deja există în unele ţări, şi vă întrebaţi: „Dar ce va fi după o sută de ani? Foametea nu a venit, oare, de la înmulţirea peste măsură a oamenilor?” Oare nu aţi citit în Biblie cum a fost, de-a lungul celor şapte ani de nerodire, foamete în Egipt pe timpul dreptului Iosif? Foametea era de la nerodire, nu de la înmulţirea peste măsură a oamenilor. Iar nerodirea a îngăduit-o asupra roditorului Egipt Cel în a Cărui stăpânire este a da sau a nu da, potrivit dreptăţii sau nedreptăţii oamenilor. Şi a fost foamete în Palestina în vremea strămoşului evreilor, Iacov: nici acolo de la suprapopulare, fiindcă Iacov stăpânea singur câmpia Palestinei, împreună cu fiii săi.

Ca atare, fiţi liniştit şi nu vă chinuiţi cu grija pentru pâinea celor care nu s-au născut încă. Şi dacă vreţi, totuşi, să vă îngrijiţi de grijile îndepărtate ale omenirii, nu vă îngrijoraţi de ce vor avea oamenii, ci de ce vor fi ei în viitor. Vă jur pe sfânta învăţătură a lui Hristos că dacă urmaşii noştri vor căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, nu vor fi nici o zi lipsiţi de pâine, de-ar fi ei pe pământ ca nisipul mării.

Pace dvs. şi sănătate!

Citeste si

De la icoana bizantina la “icoana” Playboy

Marturia unei pustnice din Muntii Neamtului

Profetii despre antihrist

Practici necanonice in Biserica Ortodoxa

De ce ingaduie Dumnezeu suferinta?

Petre Tutea, Cuvantul care zideste

A avea sau a nu avea copii

Unul dintre primele şi cele mai importante subiecte pe care doi tineri care vor să se căsătorească le abordează este acela al copiilor: câţi, când, în ce condiţii? Aş fi tentată să spun că e problemă nouă, aceasta a planificării familiale, dacă nu aş fi auzit chiar eu de tot felul de licori pe care înaintaşele noastre le beau pentru a nu rămâne grele.

Ce e nou e lungimea perioadei pe care un cuplu o doreşte fără copii, din felurite motive: ori vor să trăiască în tihnă bucuria „vieţii în doi“, ori vor să-şi facă mai întâi casă, ori au o carieră de construit, ori sunt săraci, ori, pur şi simplu, sunt „prea tineri“.

Mai trist e că nu numai cei „fără Dumnezeu“ nu-şi doresc copii prea curând, ci şi credincioşii practicanţi, care în numele libertăţii cu care ne-a înzestrat Dumnezeu spun că pot alege câţi copii şi când să-i aibă şi că taina căsătoriei „mare este“, iar planificarea familială – atunci când nu implică metode care ar afecta viaţa unui prunc – este recomandabilă (nu vorbesc aici despre cei ce practică abstinenţa).

Un părinte spunea: „Dom’le, aud spunându-se că vor doi copii, trei copii, maximum patru, dar nu aud pe nimeni zicând că vrea zece copii!“ Sau altcineva zicea: „Părinte, eu fac câţi copii îmi dă Domnul, dar îi trimit la dumneata să-i creşti, că nu-mi permit“ (nu avea mai mult de doi copii)

Mă voi lega puţin în acest articol de această posibilitate a alegerii, menţionată mai sus. Aşa e, cei doi parteneri (sau chiar numai femeia) pot alege, dar nu chiar cum cred ei. Pot alege câţi copii să nu aibă. Prin metode contraceptive sau avort poţi hotărî ca acum să nu ai un copil: pentru că mergi în străinătate la muncă şi nu e momentul, pentru că încă nu te-ai căsătorit, pentru că mai ai încă doi sau trei şi e şi aşa viaţa grea, pentru că nu ţi-ai terminat studiile ori casa, pentru că ai două cezariene şi deja e riscant – deşi se face şi a 4-a cezariană ori chiar se naşte natural după cezariană.

Câţi copii să ai nu poţi alege

În încercarea de a avea un copil, luând în considerare faptul că nu sunt probleme de fertilitate, că sunt condiţiile ideale pentru conceperea unui copil, chiar în această situaţie, într-o lună, probabilitatea de a concepe, conform statisticilor, este de doar 20%. Dar se pot scurge zeci de luni în care să nu fii în acel procent. Nu ştiu cum de nu vedem cu toţii aici minunea lui Dumnezeu; facem calcule, numărăm zile, stabilim care sunt sau nu fertile, căutăm cauze şi remedii pentru infertilitate, dar nu ne punem nicio clipă problema că a avea un copil e o minune. Chiar şi la familiile cu mai mulţi copii.

O femeie tânără, citind cele scrise mai sus, ar putea răsufla uşurată. Sau, temătoare: „nu ştiu cum se face că atunci când îţi doreşti mai puţin eşti în zona celor 20 de procente“. Probabil că din cauza aceasta nu vedem minunea.

Omul se joacă din ce în ce mai mult de-a Dumnezeu; din ce în ce mai mult spune „nu vreau copil acum“, iar mai târziu spune „acum vreau copil“ şi recurge la tot felul de metode de concepţie de această dată, ajungând până la a lua în considerare varianta de a folosi sperma cuiva despre care nu ştie nimic ori de a ucide mai mulţi embrioni care ar putea fi şi ei copii.

Pierde din vedere însă mai multe lucruri:

Unul dintre acestea ar fi că niciun copil nu vine pe lume fără ştirea, dar mai ales fără voia lui Dumnezeu; iar dacă Dumnezeu pune suflarea Lui de viaţă în unirea a două celule care vor deveni un copil cu sindrom Down, cine suntem noi să nu îngăduim? Dacă Dumnezeu pune suflet şi mai vine un copil într-o familie în care deja sunt mulţi, cine suntem noi să spunem „Nu! E destul!“

Un alt lucru pe care-l pierdem din vedere e că perioada de fertilitate a unei femei – chiar dacă sunt femei care nasc şi la 50 de ani – diferă atât de mult de la o femeie la alta, încât, chiar şi să fi avut copii şi să fii relativ tânără – 35 de ani să presupunem -, dar după ultimul copil să fi zis că nu mai vrei o perioadă şi ai ajuns acum, când iar vrei – ei bine, s-ar putea să fi pierdut ocazia acelui „încă un copil“ pe care îl vrei acum şi pe care „l-ai amânat“.

De asemenea, noi, ca părinţi, nu le dăm ceva copiilor din ce-i al nostru. Pare foarte ciudat: „păi ce, nu muncesc 16 ore pe zi ca să-i ofer un trai decent? Să-i ofer casă? Să-i ofer o maşină? În definitiv, să-i pun mâncare pe masă?“, ar putea întreba cineva. Şi totuşi, Dumnezeu, Care ştie câte fire îţi cad din cap într-o zi, este Cel care are grijă de fiul tău. Acelaşi Dumnezeu face ca din copii fără părinţi ori provenind din familii disfuncţionale să ajungă personalităţi de renume. Ce facem noi, ca părinţi, e să ne punem la dispoziţia lui Dumnezeu, Care îi îngrijeşte prin noi.

Preluând comanda propriei vieţi, ne întoarcem cu spatele la Dumnezeu

Îmi zicea cineva, o tânără mămică însărcinată, că ea va face un singur copil şi că acel copil va fi sănătos şi va avea tot ce-i trebuie, pentru că ea va avea grijă. Tristă naivitate! Alături era o mămică a unui copil ce avea malformaţii din naştere. Noi nici măcar să naştem un copil sănătos, adică să avem grijă de el cât e în uterul nostru, nu putem. De unde să putem controla toate, atunci când vine pe lume, când sunt pericole la tot pasul, când în orice clipă se poate întâmpla ceva neprevăzut şi pur şi simplu nu putem să-l apărăm; când sunt boli pe care nici sute de mii de euro nu le pot vindeca; de unde ştim noi că noi avem grijă?

Noi ne raportăm la toate lucrurile din viaţa noastră ca şi cum noi le-am face şi desface, ca şi cum noi am fi „la comandă“, uitând că, preluând această comandă în mod abuziv, ne întoarcem cu spatele la Dumnezeu şi, oricât am spune că facem voia Lui sau oricât „ne-am smeri“, spunând că nu avem suficientă credinţă pentru a concepe şi a naşte toţi copiii pe care ni i-ar da, faptul acesta nu ne face „mai buni“ decât aceia despre care Mântuitorul spunea că sunt „Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!“, adică fariseii, şi despre care spunea doar „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi“.

Preluat de pe doxologia.ro

Citeste si

Instrumentele torturii, sau cu ce sunt omorati copiii in burtile mamelor lor

De la icoana bizantina la “icoana” Playboy

Emanciparea femeii din perspectiva crestina

Tradarea fidelitatii conjugale

Patima curviei

Unde sa ne cautam jumatatea

Despre casatorie

Existenta lui Dumnezeu

Existenţa lui Dumnezeu nu este pusă la îndoială de cei care primesc Sfintele Scripturi, adică Vechiul si Noul Testament si nici de mulţimea pagânilor, deoarece, după cum am spus, cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este sădită in chip natural în noi. Dar răutatea celui viclean contra firii omeneşti a avut atâta putere incât a tras pe unii în cea mai absurdă si cea mai rea decât toate răutăţile, prăpastie a pierzării, anume de a spune că nu există Dumnezeu. Nebunia acestora, arătând-o tâlcuitorul lucrurilor dumnezeieşti, David, a spus: „Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu”. Pentru acest motiv, ucenicii şi apostolii Domnului, înţelepţi fiind de Prea Sfântul Duh, facând semnele dumnezeieşti prin puterea şi harul Lui, au fost înălţaţi din abisul necunostiţei către lumina cunoştinţei de Dumnezeu, prinşi de vii fiind cu mreaja minunilor. Tot astfel şi urmaşii harului si dregătoriei acestora, păstorii şi învăţătorii, primind harul luminător al Duhului, luminau, prin puterea minunilor si prin cuvântul harului, pe cei întunecau si întorceau pe cei rătăciţi. Noi, însă, care n-am primit nici darul minunilor, nici al învăţăturii, deoarece nevrednici ne-am făcut prin înclinarea către plăceri, ei bine, noi vom vorbi puţin despre acestea din cele ce ni s-au predat de tâlcuitorii harului, invocând pe Tatăl si pe Fiul si pe Sfântul Duh.
Toate cele care există sunt sau create sau necreate; iar dacă sunt create, sunt negreşit şi schimbătoare, căci existenţa acelora care a început prin schimbare va fi supusă cu siguranţă schimbării, fie distrugându-se, fie schimbându-se în chip liber. Dar dacă sunt necreate, urmează că sunt negreşit si neschimbătoare. Lucrurile, care au o existenţă contrară, acelea au contrar şi felul de a exista, adică însuşirile. Şi cine nu va cădea de acord cu noi că toate existenţele, toate cele care cad sub simţirea noastră, chiar şi îngerii, se schimbă, se prefac şi se mişcă în multe feluri! Cele spirituale, adică îngerii, sufletele şi demonii, se schimbă potrivit voinţei libere, care creşte sau se micşorează, fie în progresul în bine, fie în îndepărtarea de bine. Celelalte se schimbă prin naştere şi distrugere, prin creştere şi micşorare, prin schimbarea însuşirilor si mişcarea de la un loc la altul. Prin urmare, fiind schimbătoare, negreşit sunt create; şi fiind create, negreşit au fost create de cineva. Creatorul, însă, trebuie să fie necreat. Dar dacă şi acela a fost creat, negreşit a fost creat de cineva, şi aşa mai departe, pana ce vom ajunge la cineva necreat. Aşadar, creatorul fiind necreat, negreşit este şi neschimbător. Şi cine altul va fi acesta dacă nu Dumnezeu?
Dar si coeziunea însăşi si conservarea si guvernarea creaţiei ne învaţă că există Dumnezeu, care a urzit acest univers, îl ţine, îl păstrează şi are totdeauna grijă de el. Căci cum ar fi putut ca naturile contrare, adică focul si apa, aerul şi pământul, să se unească unele cu altele pentru formarea unei singure lumi, si cum ar putea să rămână nedescompuse, dacă nu le-ar uni o forţă atotputernică si nu le-ar păstra totdeauna nedescompuse?
Cine este acela care a orânduit cele cereşti si cele pământesti, toate cele din aer şi toate cele din apă, dar mai vârtos, cele dinaintea acestora, cerul, pământul, aerul, natura focului şi a apei? Cine le-a amestecat şi le-a împărţit pe acestea? Cine este acela care le-a pus în mişcare si conduce mersul lor neîncetat şi neîmpiedicat? Nu este oare făuritorul lor acela care a pus în toate o lege, potrivit căreia totul se conduce si se guvernează? Şi cine este făuritorul lor? Nu este oare acela care le-a făcut si le-a adus la existenţă? Căci nu vom da întâmplării asemenea putere! Dar să admitem că s-au făcut prin întâmplare. A cui este orânduirea acestora? Să o admitem, dacă vrei, si pe aceasta. A cui este atunci conservarea şi păstrarea lor, potrivit legilor după care, la început, au fost aduse la existenţă? Evident, a altcuiva decât a întâmplării. Iar acesta cine este altul dacă nu Dumnezeu?

Dogmatica Sf. Ioan Damaschin

Citeste si

A avea sau a nu avea copii

De ce ingaduie Dumnezeu suferinta?

Unde sa ne cautam jumatatea

Ortodoxia

Despre credinta ortodoxa

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Un părinte spunea:
Durerile, necazurile, curăţă şi lustruiesc omul. Nu e nimic mai mare decât aceasta, nici chiar rugăciunea lui Iisus nu e mai mare.
Părintele Tihon spunea că rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi» valorează o sută de drahme, dar «Slavă lui Dumnezeu» valorează o mie.
Prin aceasta a vrut să spună că lauda adusă lui Dumnezeu e mai valoroasă decât orice altceva, pentru că, de multe ori, oamenii spun Rugăciunea lui Iisus când au nevoie de ceva; dar când cineva, fiind în suferinţă, Îl slăveşte pe Dumnezeu, aceasta este o nevoinţă.

Patericul atonit

Citeste si

Existenta lui Dumnezeu

Ortodoxia

Parintele Cleopa despre Irineu Protcenco, monahism si rugaciune

Despre originea poporului roman

Psalmul 135 – Simonos Petras, Sf. Munte Athos