Tag Archives: catolicism

Mihai Viteazul, catre catolici…

Standard

 “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra”.

Marturie a Sfantului Ierarh Petru Movila despre Dreptcredinciosul voievod Mihai Viteazul

 Cind Mihail-Voda, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory si a luat sceptrul Ardealului, a sosit in orasul de scaun, numit Balgrad [Alba Iulia], si a voit ca sa zideasca acolo, in oras, o biserica ortodoxa. Insa preotii, orasenii si toti boierii, fiind de credinta latineasca [a Papei], nu-i ingaduiau sa zideasca, zicind ca ei sint de credinta dreapta si de aceea nu doresc sa aiba in orasul lor o biserica de lege straina. Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sinteti marturisitori ai dreptei credinte, caci nu aveti harul Sfintului Duh in biserica voastra. Noi insa, fiind dreptcredinciosi, avem puterea cea adevarata a harului Sfintului Duh, pe care si cu fapta sintem gata intotdeauna s-o aratam, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

 Dar ei voiau sa-si dovedeasca dreptatea prin infruntare de cuvinte si dispute. Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediti, altfel va voi arata eu, intru incredintarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum sa aratam? Caci nu e cu putinta sa dovedim decit cu cuvintul sfintelor scripturi”. El le-a zis: “In dispute este osteneala fara de capat, dar noi, fara infruntari de vorbe, putem usor sa dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideti, zice, in mijlocul orasului si acolo sa ni se aduca apa curata, iar arhiereul meu si preotii sai o vor sfinti in vazul tuturor. Tot asa vor face si ai vostri, deosebit, si, sfintind-o, o vom pune in biserica voastra cea mare, in vase osebite, pe care le vom astupa si le vom pecetlui cu pecetile noastre, pecetluind si usa bisericii pentru 40 de zile. Si a cui apa va ramine nestricata, ca si cum de-abia ar fi fost scoasa din izvor, credinta aceluia este dreapta, iar daca apa cuiva se va strica, credinta lui este rea. Daca apa mea va ramine nestricata, cum nadajduiesc ca ma va ajuta Dumnezeu, voi n-o sa va mai impotriviti si o sa-mi ingaduiti sa zidesc biserica, iar daca nu, faca-se voia voastra, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu totii intr-un glas: “Bine, bine, sa fie asa!”.

 Si, a doua zi dimineata, a iesit domnitorul cu toti boierii si curtenii sai in piata, cu episcopul si cu preotii, slujind litia dupa obicei, cu cruci, cu luminari si candele. Si, ajungind la locul pregatit, au savirsit marea sfintire a apei, rugindu-se cu totii lui Dumnezeu, cu lacrimi si suspine, sa proslaveasca dreapta credinta, iar pe cea rea s-o faca de rusine. Tot in piata, dar deoparte, in fata tuturor, latinii au sfintit apa si au sarat-o. Dupa care, astfel sfintindu-si apa, fiecare a turnat apa lui sfintita in cite un vas osebit, apoi si-au pus pecetile pe amindoua parti ale vaselor, le-au dus si le-au pus in biserica cea mare, au incuiat usile, le-au pecetluit si au plecat.

 In fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preotii si cu toti dreptcredinciosii, se rugau, postind. Tot asa au facut si latinii. Si dupa ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor si i-a zis: “Doamne, cheama-i pe latini si pe preotii lor si nu astepta ziua a patruzecea, cea hotarita. Sa mergem la biserica si, desfâcind pecetile, sa deschidem usile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-si pun cu adevarat nadejdea in El, nu se vor face de rusine”.

 Domnitorul, deci, chemindu-i pe toti, precum l-a sfatuit episcopul, a mers la biserica si, deschizind usile, au intrat cu totii. Mai intii, episcopul ortodox, ingenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicind: “Doamne, Dumnezeule, Unul in Sfinta Treime slavit si preamarit, precum inainte vreme pe dreptul Tau Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevarul Tau si i-ai rusinat pe cei de rea credinta, auzi-ma acum si pe mine, robul Tau nevrednic, dimpreuna cu toti robii Tai de aici, nu pentru vrednicia noastra, pe care n-o avem, ci pentru slavirea numelui Tau sfint si pentru intarirea credintei noastre, care este adevarata credinta in Tine, arata intreg harul Sfintului Duh in apa aceasta, ca prin nestricaciunea ei sa vada toti ca numai in biserica Ta greceasca si soborniceasca de la Rasarit se afla credinta cea adevarata si harul cel adevarat al Sfintului Duh. Caci Tu esti singurul Care pe toate le binecuvintezi si le sfintesti, Dumnezeul nostru, si slava Tie iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfintului Duh, acum, si pururi, si in vecii vecilor, Amin!”. Ridicindu-se si cintind: “Doamne, Lumina mea si Mintuitorul meu, de cine sa ma tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfintita si, uitindu-se la ea, a gasit-o mai curata si mai limpede decit inainte, cu mirosul neschimbat, ca si cum ar fi fost luata dintr-un izvor curgator, dupa care strigat, zicind: “Slava Tie, Dumnezeul nostru, Care Ti-ai plecat urechea la rugaciunile noastre, Slava Tie, Care proslavesti biserica Ta, Slava Tie, care intaresti cu slava credinta cea dreapta si nu ne-ai facut de rusine in asteptarile noastre”. Si a zis catre toti: “Veniti sa vedeti cum a stat aceasta apa atitea zile, raminind nestricata datorita harului Sfintului Duh, si incredintati-va ca adevarata este credinta noastra ortodoxa”.

 Iar latinii, rugindu-se si facind slujba dupa cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului in care se afla apa lor si, cum l-au destupat, toata biserica s-a implut de duhoare, ca s-au inspaimintat toti latinii si au strigat cu uimire: “Adevarata este credinta greceasca pe care o tine domnitorul. Sa-si zideasca, deci, biserica in orasul nostru, caci, fiindca nu i-am ingaduit, Dumnezeu s-a miniat pe noi si ne-a imputit apa”.

 Si astfel, facuti de ocara, latinii si cu preotii lor s-au imprastiat cu mare rusine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinta ortodoxa. Iar domnitorul, cu episcopul sau, cu preotii, cu toti boierii si ostasii sai, plini de bucurie si fericire, s-au intors la curte, slavindu-L si multumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre intarirea adevaratei credinte ortodoxe. In aceeasi zi a facut o mare ospat pentru intregul oras si pentru toata oastea sa.

 Toti locuitorii tarii Ardealului, cu juramint, s-au aratat bucurosi sa zideasca biserica si sa n-o darime niciodata. Deci, domnitorul a inceput indata zidirea (dar nu in oras, ca nu cumva, o data cu schimbarea vremurilor, sa fie darimata, ci linga oras, aproape de zidul cetatii, intr-un loc frumos) si, dupa ce a zidit-o, a inchinat-o “…” si a mutat episcopia acolo (caci episcopii locuisera pina atunci in alt loc), unde se afla si astazi, cu bunavointa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Balgradului, pe Ioan, barbat blind, virtuos si sfint, care, traind acolo in mare sfintenie, s-a invrednicit sa capete harul facerii de minuni. Dupa ce a murit, trupul lui a ramas si pina astazi neputrezit si bine mirositor, facind multe minuni pentru cei ce vin cu credinta la racla lui, intru slavirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia I se cuvine toata slava, cinstirea si inchinaciunea, dimpreuna cu Tatal Lui Cel fara de inceput si cu preasfintul, preabunul, de viata datatorul Duh Sfint al Lui, acum, si pururea, si in vecii vecilor, Amin!

 Si cele scrise aici le-am am citit intr-un letopiset muntenesc si le-am auzit de la multi oameni vrednici de crezare, care au vazut cu ochii lor, dar mai ales de la parintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofat al tarii Ungro-Vlahiei, si de la Dragomir, marele pitar al aceleiasi tari.

Petru Movila, Arhiepiscop, Mitropolit al Kievului, Arhimandrit al Lavrei Pecerska, cu mina proprie

Citeste si

Definitia catolicismului

Rabdarea

Adevarul despre pilula contraceptiva

Plansul calugarilor athoniti

Filioque

Duhovnici Romani despre Ecumenism

Balada Sfintilor Martiri Brancoveni

Realismul

Noul eretic de la Vatican

Standard

Prof. Ioan Vladuca:

I. Despre supremația și infailibilitatea papală

Definiții

Supremația papală și infailibilitatea papală sunt două erezii strâns legate una de alta. Supremația papală este pretenția papei de a fi împărat și dumnezeu, adică stăpân suprem peste cele materiale și spirituale. Este evident că, dacă se consideră dumnezeu, consideră că este și infailibil. De aici rezultă a doua erezie, cea a infailibilității papale, conform căreia papa nu poate greși.

Forme de exprimare

Papa a luat locul lui Dumnezeu pe pământ

De-a lungul timpului, aceste erezii s-au exprimat în mai multe forme:

„Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”;

„Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”;

„Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”;

„Papa este Dumnezeu pe pământ”;

„Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”;

„Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea de la Papa”;!!!

„Toată puterea Bisericii emană de la Papa”;

„Papa e izvorul preoției”;

„Cel mai important lucru din religia creștină este infailibilitatea Papei”;

„Papa și ca învățător privat este infailibil”.

La prima vedere, aceste afirmații exprimă lucruri diferite. Însă la o cercetare teologică atentă se poate constata că ele sunt echivalente. Toate exprimă aceeași idee: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.

Considerăm prima afirmație eretică. Din afirmația „Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”, rezultă că Dumnezeu își poate înceta lucrarea proniatoare, fiindcă papa se ocupă de aceasta în locul Lui. În particular, „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”. Obținem astfel a doua afirmație. Dar Biserica este trupul lui Hristos: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor luiHristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Colos. 1: 24). Dacă „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”, înseamnă că papa sprijină trupul lui Hristos și îi păzește unitatea. Rezultă că este mai mare ca Hristos sau identic cu Hristos, fiindcă cineva mai mic nu ar avea această putere. S-a ajuns astfel la a treia afirmație eretică: „Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”. Însă Iisus Hristos este Dumnezeu. Dacă papa ar fi Iisus Hristos, ar însemna că este Dumnezeu. Se obține a patra afirmație eretică din listă: „Papa este Dumnezeu pe pământ”.

Dacă „Papa și ca învățător privat este infailibil”, atunci înseamnă că nu poate greși; rezultă că el este Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu nu poate greși. Se obține din nou afirmația eretică: „Papa este Dumnezeu pe pământ”, care este echivalentă cu „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.

În concluzie, sub orice formă s-ar exprima erezia supremației și infailibilității papale, ea este echivalentă cu: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.

Ce spun papii despre ei

Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) urmărea atragerea ortodocșilor la papism și spunea că unirea se poate dobândi numai prin recunoașterea lui ca Pontif Suprem, ca cel mai înalt ocârmuitor spiritual și vremelnic al Bisericii universale și ca unic reprezentant al lui Hristos pe pământ și împărțitorul a tot harul.[1] Într-o enciclică din 1894, el declara: „Noi ţinem pe acest pământ locul lui Dumnezeu cel Atotputernic”.[2] Iar într-o enciclică din 1896, considerându-se urmaș canonic al Sfântului Apostol Petru, declara: „Prin voinţa şi porunca lui Dumnezeu Biserica se întemeiază pe Sfântul Petru, la fel cum o clădire se bazează pe fundamentul ei. Acum natura corectă a unei fundații este de a fi un principiu de coeziune pentru diferite părți ale clădirii. Aceasta trebuie să fie o condiție necesară de stabilitate și rezistență. Eliminați-o și întreaga clădire va cădea. Este, prin urmare oficiul Sfântului Petru acela ce sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă.”[3]

Papa Pius al X-lea (1903-1914) a spus: „Papa este nu numai un reprezentant al lui Iisus Hristos, ci este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului.”[4]

Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a rostit următoarele: „Voi ştiţi că sunt Sfântul Părinte, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamnă că eu sunt Dumnezeu pe pământ.”[5]

Ce spun „teologii” papistași despre papa

Dominicanul Martin de Tropau (sec. XIII) îl egala pe papă cu Hristos. Alţii îl numeau „Dominus Deus noster Papa”.

Ereticul Toma de Aquino (sec. XIII) declara supunerea faţă de papă ca o condiţie a mântuirii.

În secolul al XIV-lea, italianul Augustinus Triumphus şi spaniolul Alvarus Pelagius considerau că nimeni nu poate să apeleze de la papă la Dumnezeu şi că nimeni nu poate să intre la „Consistorium Dei” decât prin mijlocirea papei, care este purtătorul cheilor de la Consistoriul vieţii veşnice. Triumphus mai spunea că numai papa este mijlocitor între Dumnezeu şi poporul creştin.[6]

Ereticul Alvarus Pelagius a alcătuit în 1340 o lucrare care cuprindea ansamblul doctrinelor papistășești de la Gregoriu VI până la acea dată. El scrie : „Nici chiar un Sinod ecumenic nu poate să judece pe Papa, chiar nici pentru erezii. Dacă într-o privință lumea întreagă ar fi de altă opiniune, nu de a Papei, ar trebui să urmăm părerea Papei, pentru că Papa e superior tuturor. De la el primesc Sinoadele ecumenice concesiune de a se aduna, de la el autoritatea și jurisdicțiunea, nu el de la ele. Fiecare Papă are toată puterea pe pământ, pe care a avut-o Christos ca om. Precum Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, așa este și Papa după chipul lui Christos și reprezintă pe Christos pe pământ. Întru atâta Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu. Papa este Adam, Biserica este Eva cea făcută din trupul lui Adam. Puterea papei nu are nici număr, nici măsură.”[7]

Ereticul Silvester Prierias, așa numitul „Magister sacri palatii”, afirmă că: „Este eretic acela care nu recunoaște pe Papă ca normă infailibilă, de la care și Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea ei.”[8]

Ereticul Albertus Pighius scrie : „Christos a dat numai lui Petru și scaunului său (adică papalității, n.n.) privilegiul infailibilității. Papa și ca învățător privat este infailibil, și este peste putință ca un Papă să fie eretic.”[9]

Iezuitul Gregoriu de Valentia scrie : „În adevărul despre infailibilitatea Papei este cuprinsă suma și lucrul de căpetenie a religiunei creștine. Papa, ori studiază chestiunea, ori nu, vrând a hotărî, de bună seamă nu greșește în hotărârea sa.”[10]

Ereticul Abraham Bzovius, în scrierea „Pontifex romanus”, din 1619, afirmă : „Papa e izvorul preoției din al cărui scaun apostolesc curge toată dignitatea episcopească.”[11]

Din păcate, chiar unii foşti ortodocşi, adepţi ai unirii cu papa, îl considerau pe acesta Dumnezeu.După ce în sinodul de la Florenţa, cei mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, trădători ai Ortodoxiei, au recunoscut supremaţia papei, un trimis al patriarhului de Alexandria declara papei Eugeniu IV acestea: „Tremur înaintea ta, eu praf şi cenuşă, tu Dumnezeu pe pământ. Da, tu eşti Dumnezeu pe pământ şi Hristos şi vicarul Lui, capul şi învăţătorul Bisericii universale, căruia îi sunt date cheile pentru a închide şi deschide paradisul cui vei voi tu, regele regilor.”[12]

Cum să se întoarcă papii la Ortodoxie, când şi unii foşti ortodocşi admit că papa este Dumnezeu pe pământ?

Combaterea acestor erezii

Absurditatea acestor erezii este evidentă. Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este unul singur. El este Persoană Dumnezeiască, nu omenească. Este și om, în sensul că are și fire omenească. Este Fiul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, a luat fire omenească. Iar papii sunt persoane omenești. Niciun papă nu poate să fie Hristos! Nici un papă nu poate să fie infailibil!

„Papii romani timp de o mie de ani şi ceva au lucrat în folosul mândriei lor şi al minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulţime de învăţături false – despre primatul papal în biserică, despre infailibilitatea papală, despre azime la Liturghie, despre împărtăşirea numai cu Trupul, nu şi cu sângele lui Hristos, despre purgatoriu şi altele; au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu neputinţă ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putinţă – pentru cel ce mărturiseşte credinţa catolică şi minciuna catolicăo socoteşte adevăr.”[13]

Sfântul Ioan de Kronstadt se întreabă: „Cine e papa?” Şi răspunde: „Un idol, nu Hristos”.[14]

Sfântul Ioan spune că „marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este un om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! Şi de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor”.[15]

Bibliografie

Simeon Popescu, profesor de Teologie în Sibiu, Dezvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătății, Ed. autorului, Tiparul Tipografiei Archidiecezane, Sibiu, 1882.

Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951.

Viațși nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița.

Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa.

http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13praec.htm

http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13satis.htm

[1] Viațși nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 181-182.

[2] Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, 20 June 1894, cf. Viața şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, p. 196-197

[3] Papa Leon XIII, Enciclica Satis cognitum, 29 iunie, 1896.

[4] Cf. Viațși nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 197.

[5] Ibidem, p. 196-197.

[6] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 513-517.

[7] Cf. Simeon Popescu, Desvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătăței, Sibiiu, 1882, p. 95.

[8] Ibidem, p. 96.

[9] Ibidem, p. 97.

[10] Ibidem, p. 100.

[11] Ibidem, p. 101.

[12] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 516.

[13] Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa, p. 53.

[14] Ibidem, p. 102.

[15] Ibidem, p. 70.

Citeste si

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Definitia catolicismului

Semnul Sfintei Cruci

De la icoana bizantina la “icoana” Playboy

Uniunea Europeana este noua Uniune Sovietica

Epilogul lui Ianolide

 

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Standard

Interviu cu Arhimandritul Gheorghios, Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos, apărut în periodicul Xristianiki , 6 martie 1997, p. 1-4.

Întrebare: Prea Cuvioase Părinte Egumen, cum priviţi Sfinţia Voastră mişcarea de apropiere interreligioasă la care iau parte şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe?

Răspuns: Din capul locului se vede că această mişcare este dirijată de romano-catolici. Începe cu declaraţiile de la Assisi şi se sfârşeşte la Roma. întrevăd aici o încercare a Papei de a se impune nu numai ca şi conducător al tuturor creştinilor, ci şi al tuturor religiilor. Această afirmaţie a mea este întărită dacă luăm în considerare şi alte acţiuni asemănătoare ale Vaticanului, cum ar fi poziţia dominantă pe care şi-o asumă Papa în negocierile creştinilor cu Vaticanul, sau în cele cu evreii legate de situaţia Locurilor Sfinte. Este clar că Papa încearcă să preia conducerea spirituală a Europei Unite, nu doar a tuturor „bisericilor şi confesiunilor creştine” (lucru cu neputinţă, deocamdată), ci să-şi asigure primatul într-o Europă polimorfă religios.

Sunt caracteristice în acest sens şi declaraţiile pe care le-au făcut conducătorii Uniunii Europene, Jacques Santer şi Romano Prodi, vorbind despre „un câmp comun de colaborare a cultelor cu societatea civilă” pentru întruparea ideilor unei Europe noi, “atât în viaţa politică, cît şi în aspectele ei religioase”.

Vaticanul încearcă de fiecare dată cât se poate mai mult:

– prin uniaţie: atragerea nemijlocită a ortodocşilor şi a altor creştini răsăriteni (monofiziţi, anticalcedonieni);

– prin dialogul cu ortodocşii recunoaşterea Bisericii Romano-Catolice de către oertodocşi drept Biserică-soră, avînd credinţă apostolică, Taine valide şi succesiune apostolică;

– prin participarea şi organizarea, la Vatican, a declaraţiilor şi rugăciunilor interreligioase pentru pace urmăreşte primatul în toate religiile.

Roma întrevede că, datorită înfrumuseţării şi aggiornamentoului creştinismului apusean, romano-catolicismul poate ieşi din dificultăţile în care se află, instituind un soi de ideologie pan-religioasă cu colorit creştin. În acest scop, încearcă să se impună ca şi conducător al noilor structuri politico-religioase ale Europei. Aceasta este în conformitate cu poziţia teologică a Vaticanului, conform căreia “orice bun care există în afara Bisericii Romano-Catolice îi aparţine virtual”.

Întrebare: Nu credeţi că în această mişcare generală este necesară şi prezenţa Ortodoxiei, astfel încât evoluţia aceasta să nu fie monopolizată de romano-catolici?

Răspuns: Biserica nu este un sistem ideologico-politic. Mai cu seamă Biserica noastră Ortodoxă, care niciodată nu încetează a fi Una, Sfântă, Sobornicească ( = universală, ecumenică) şi Apostolească, singura cale sigură spre mântuire. Din această cauză, astfel de „necesităţi” sunt de neînţeles. Credinţa noastră pură se înstrăinează atunci când este folosită în spatele acestor declaraţii pe care conducătorii ortodocşi n-ar trebui să le susţină nici măcar cu prezenţa lor.

Înrebare: Sfinţia Voastră, în special, ca şi cleric ortodox şi cunoscător al Dreptului canonic, cum vedeţi împreună-rugăciunca cu reprezentanţii altor religii? Este permisă de către Sfintele Canoane şi de tradiţia Bisericii noastre?

Răspuns: În cazul acesta nu avem de a face cu o împreună-rugăciune în sensul participării tuturor la o rugăciune comună, deoarece fiecare reprezentant religios se roagă pe rând la Dumnezeul său. Împreună-rugăciune săvârşesc ierarhii ortodocşi cu romano-catolicii şi cu alţi creştini eterodocşi. Desigur că şi această împreună-rugăciune este interzisă de către SfinteleCanoane, din motive eclesiologice serioase. Dar nici rugăciunea reprezentanţilor diferitelor religii în acelaşi loc, pe rând şi pentru acelaşi scop, nu poate fi acceptată de către conştiinţa creştină ortodoxă din mai multe motive:

– deoarece dumnezeii către care se roagă reprezentanţii celorlalte religii sunt mincinoşi. Profetul David spune „toţi dumnezeii neamurilor sunt draci” (Ps. 95, 5 – traducere după Septuaginta) şi că „urechi au şi nu vor auzi” (Ps. 113, 14). Hinduşii, de exemplu, cred într-o sumedenie de zeităţi. Şintoiştii cred în sufletele înaintaşilor şi cinstesc zidirea în locul ziditorului (soarele, luna etc.). Budiştii au un dumnezeu impersonal. Iudeii şi musulmanii cred într-un dumnezeu monopersonal, considerând ca blasfemie credinţa în Dumnezeul Treimic şi în dumnezeirea lui Hristos. Cum putem noi, creştinii ortodocşi, să luăm parte la rugăciuni acolo unde nu se dă nici o importanţă celui către care se îndreaptă rugăciunea, considerându-se suficient faptul că te rogi la un oarecare dumnezeu? Astfel de situaţii amintesc de New Age şi de duhul masonic sincretist. Iar această situaţie nu este doar împotriva Sfintelor Canoane, ci şi a Vechiului Testament.

– ar fi acceptat vreodată profetul Ilie sau altul dintre profeţi să ia parte la aşa ceva? Este cunoscut faptul că profeţii au propovăduit lupta neîncetată împotriva oricărui fel de syncretism religios, şi cei mai mulţi dintre aceştia au fost alungaţi şi ucişi din acest motiv.

– ar fi acceptat vreodată Sfinţii Apostoli şi nenumăraţii sfinţi martiri şi mărturisitori ai Credinţei noastre o astfel de participare? Cum îndrăznim noi astăzi să acţionăm împotriva lor, a Profeţilor, a Apostolilor, a Martirilor şi a Sfinţilor noştri Părinţi?

Întrebare: Mulţi teologi accentuează că Ortodoxia este ecumenică (i.e. universală). Nu credeţi că a sosit timpul ca în zilele noastre să se impună această dimensiune a Ortodoxiei?

Răspuns: Cu certitudine, Biserica Ortodoxă este ecumenică (i.e. universală). Una este însă ecumenicitatea (i.e. universalismul, sobornicitatea) şi alta este însă ecumenismul. Biserica Ortodoxă este ecumenică dar nu este ecumenistă. Şi rămâne ecumenică, câtă vreme nu cade în ispita ecumenismului. Ecumenicitatea constituie expresia deplinătăţii Bisericii şi se propune şi celorlalţi fără să se împartă sau să se ajusteze după concepţiile omeneşti. Aşadar, deoarece Biserica noastră Ortodoxă este ecumenică şi deoarece întreaga lume are cu adevărat nevoie de ecumenicitatea ei, este necesar ca ea să se menţină ca ecumenică şi să nu cadă în ecumenism. Iar aceasta nu numai pentru a-şi păstra identitatea ei, ci şi pentru a ajuta cu adevărat lumea.

Întrebare: Care credeţi că sunt consecinţele probabile ale ecumenismului în sânul poporului credincios?

Răspuns: Consecinţele unor astfel de manifestări şi declaraţii sunt numeroase şi neplăcute nu numai pentru credincioşii Bisericii, ci şi pentru cei ai celorlalte culte. Astăzi, prin folosirea mijloacelor de informare în masă, toate informaţiile din lume pot ajunge şi în cel mai îndepărtat colţ.

Credincioşilor ortodocşi practicanţi şi cu conştiinţă bisericească vie care urmează hotărât „credinţa încredinţată o dată pentru totdeauna sfinţilor” (Iuda 3), aceste manifestări şi declaraţii le produc indignare, întristare şi gânduri de a părăsi o Biserică ce îngăduie aşa ceva, cu intenţia de a mări numărul credincioşilor schismatici zelotişti şi să lovească astfel şi mai mult Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Celor credincioşi doar cu numele, ecumenismul le produce slăbirea şi diluarea conştiinţei dogmatice şi un şi mai mare dezinteres pentru credinţa şi viaţa ortodoxă, câtă vreme toate religiile sunt la fel.

În plus, pe cei care nu cunosc Ortodoxia, dar caută un răspuns la diferite probleme, îi încurajează să accepte soluţii de la diferite eresuri şi religii. Se ştie că în Grecia există mai mult de 500 de astfel de mişcări religioase şi creştine şi că tot mai mulţi ortodocşi le devin adepţi. Ca să nu amintesc decât de mişcările religioase extrem orientale şi de penticostalii la a căror adunare în Atena vin pentru a asculta predica şi pentru a lua parte la rugăciuni şi la aşazisele vindecări cam 500-600 de ortodocşi sau fost-ortodocşi. Cum vor putea duhovnicii şi preoţii să interzică credincioşilor ortodocşi să meargă la astfel de adunări, câtă vreme ierarhi ortodocşi iau parte nu doar la rugăciuni intercreştine, ci şi interreligioasc?

Un cunoscut profesor universitar de la Universitatea din Atena arată în articolul său „Liturghia comună ecumenistă” din ziarul „Eleftheroutopia” (25-10-1995) că aceste mişcări ridică o serioasă problemă pastorală. Această parodie de Liturghie a avut loc în insula Sinos, la biserica episcopiei romano-catolice, unde au cântat ortodocşi, au slujit latinii, şi au fost împărtăşiţi toţi, inclusiv protestanţii prezenţi, cu ostia, de către episcopul romano-catolic al Sinos-ului.

Să vă mai citez şi un pasaj care vizează direct subiectul nostru:

,,Cu evlavie treceau prin faţa icoanei Maicii Domnului, mulţi aprinzând chiar lumânări, ortodocşi, catolici, protestanţi, musulmani, budişti, şintoişti, câţiva cu religie nedeclarată, după cum şi atei convinşi. (…) Atmosfera din biserică era «ca un pod ce ducea de la pământ la cer», deşi unul se închina la Hristos, altul la Mohamed, altul la Buddha ş.a.m.d. (…)

Aceeaşi senzaţie am mai avut-o cu trei ani înainte, într-un templu budist din Kioto… Tot aşa, şi acolo, budiştii localnici se prosternau în faţa unei statui, aprindeau tămâie, identică cu cea folosită de creştinii apuseni, ardeau lumânări fiecare la dumnezeul său…”.

Încheind răspunsul meu, vreau să subliniez faptul că, prin astfel de acţiuni, dăm senzaţia necreştinilor că suntem unul şi acelaşi lucru cu ei, că nu are importanţă că ei nu sunt creştini, şi că mântuirea se află şi în alte religii. Cum vor mai căuta credincioşii altor religii mântuirea în Hristos sau ce înţeles va mai avea pentru ei propovăduirea ortodoxă a Evangheliei?

Întrebare: Într-un text al P.S. Damaschin al Elveţiei se face referinţă la dialogul ortodocşimusulmani.

Citez: „O biserică sau o moschee – locuri în care omul îşi cunoaşte nimicnicia sa – ţintesc ambele spre aceeaşi valorizare spirituală a omului” (Episkepsis, nr. 494, p. 23).

Această frază ne-a şocat şi ne interesează opinia Sfinţiei Voastre.

Răspuns: Din păcate, această frază, ca şi altele de acest fel ale Prea Sfinţitului Damaschin sau ale altor teologi ortodocşi şi eterodocşi care se ocupă cu dialogul cu musulmanii, exprimă spiritul sincretist în care se ţine dialogul.

Personal, mă îndoiesc profund că o biserică şi o geamie (sau o sinagogă, sau orice alt locaş religios monoteist) pot conduce pe om la aceeaşi stare duhovnicească. Vreau să cred că astfel de fraze s-au rostit din greşeală şi că nu exprimă convingerile profunde ale acestor teologi, deoarece, dacă ar exprima credinţa celor care le publică, îmi pare rău să o spun, au căzut din credinţa creştină. Dar este nepermis să fie rostite astfel de cuvinte chiar din greşeală. Cu credinţa Bisericii nu ne jucăm. Cum este posibil ca într-o geamie unde se propovăduieşte Coranul cu toate rătăcirile lui, unde nu se cinsteşte şi nu se propovăduieşte credinţa în Dumnezeul Treimic, unde „credincioşii” nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine şi nu primesc harul dumnezeiesc prin ele şi nu devin mădulare ale Trupului lui Hristos, cum pot ei să aibă aceeaşi stare duhovnicească cu ortodocşii dintr-o biserică în care se cinsteşte Sfânta Treime şi se săvârşesc Sfintele Taine? Dacă am lua în serios chiar şi numai cuvintele slujbei săvârşite la înnoirea unei biserici ortodoxe, n-am putea să mai spunem aşa ceva.

Deoarece problema dialogului acestuia este gravă trebuie să ne străduim să păzim systematic şi cu grijă credinţa noastră. Dacă astfel de concepţii domnesc înseamnă că se propovăduieşte „o altă Evanghelie”, deoarece în Evanghelia lui Hristos se spune că „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc. 16, 16) şi că „nu este în altcineva mântuirea (decât în Iisus Hristos), căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (F.A. 4, 12).

Întrebare: Aţi atins deja tema dialogului şi aş vrea să vă întreb: ce credeţi despre dialogurile intercreştine?

Răspuns: Tema este foarte largă, iar răspunsul ar trebui să fie o carte întreagă. Pe scurt, vă răspund că nu putem, ca ortodocşi, să acceptăm concluziile dialogului cu romano-catolicii, deoarece documentul de la Balamand, care deocamdată este considerat „de lucru”, e utilizat în practică drept înţelegere încheiată, şi care recunoaşte Biserica Romano-Catolică ca având credinţă apostolică, participare la aceleaşi taine cu ortodocşii, aceeaşi preoţie şi succesiune apostolică a episcopilor.

Nu putem accepta nici concluziile dialogului cu anticalcedonienii deoarece, aşa cum s-a arătat în lucrarea „Observaţii cu privire la dialogul ortodocşilor cu anticalcedonienii” a Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos, ortodocşii au acceptat abia acum, pentru prima dată în istorie, faptul că anticalcedonienii au hristologie ortodoxă, în ciuda hotărârilor Sinoadelor IV, V, VI şi VII Ecumenice şi a scrierilor celor mai mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii: Fotie, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul, Sofronie al Ierusalimului ş.a.

Între altele: ce noimă mai poate avea dialogul cu anglicanii, când, pe lângă celelalte rătăciri, hirotonesc femei ca episcop şi preot? Sau când binecuvîntează căsătorii homosexuale şi alte fapte imorale? După cum se ştie, chiar în sânul cercurilor anglicane, aceste situaţii au declanşat mişcări şi nemulţumiri.

Întrebare: Nu credeţi că ar fi bine să se facă concesii acolo unde nu există diferenţe mari?

Răspuns: Dintru început, precizez că, în domeniul credinţei, chiar şi diferentele mici sunt mari. Concesiile amintite mai sus faţă de catolici şi anticalcedonieni nu reprezintă oare un minimalism dogmatic?

Mă tem că cea mai mare concesie a ortodocşilor făcută în aceste dialoguri este recunoaşterea – fie directă, fie implicită – a faptului că nu doar Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, ci ea constituie o astfel de Biserică împreună cu catolicii, protestanţii şi anticalcedonienii. Mă tem că pe această erezie eclesiologică se bazează dialogurile.

Nu e lipsit de importanţă faptul că anticalcedonicnii au încetat să mai fie caracterizaţi drept monofiziţi, sau anticalcedonieni sau precalcedonieni sau creştini vechi-orientali, ci sunt recunoscuţi ca şi ortodocşi orientali, iar Biserica noastră drept una dintre cele două familii de ortodocşi, cealaltă familie fiind anticalcedonicnii.

Cu smerenie considerăm că această erezie eclesiologică trebuie să fie condamnată sinodal pentru ca mireasa lui Hristos să rămână neatinsă şi fără pată, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Noi rămânem mereu credincioşi hotărârilor sinodalilor din Constantinopol care, în 1895, au declarat că Biserica papală a căzut din credinţa evanghelică pe care o păstrează Biserica Ortodoxă care singură este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Întrebare: Nu cumva acesta este doar punctul dumneavoastră de vedere?

Răspuns: Critica făcută de Biserica Greciei documentului de la Balamand (vezi „Ekklistiastiki Alitheia”, 16.01.1995), şi observaţiile Sfântului Sinod legate de dialogul cu anticalcedonienii, ca şi alte texte ale ierarhilor şi profesorilor de teologie, mă îndreptăţesc să spun că acest punct de vedere nu este numai al meu sau al călugărilor atoniţi.

Întrebare: O altă temă gravă care interesează pe mulţi ortodocşi este participarea ortodocşilor la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ce credeţi despre aceasta?

Răspuns: Pe drept cuvânt, această temă nelinişteşte pe mulţi ortodocşi. C.M.B. este condus, cum se ştie, după concepţii necreştine, chiar păgâne, cum s-a văzut şi la Adunarea Generală de la Canberra, unde Duhul Sfânt a fost înfăţişat într-un chip animist idolatru.

Ortodocşii nu au posibilitatea să-şi facă cunoscută poziţia, aşa cum au făcut-o până la Adunarea generală de la Delhi din 1961, unde, din nefericire, au renunţat la acest drept, pentru ca ecumeniştii ortodocşi să fie mai plăcuţi protestanţilor.

Până în 1961 a avut sens participarea ortodocşilor la C.M.B., câtă vreme au vorbit acolo nu ca reprezentanţi ai unei fracţiuni a creştinismului divizat, ci ca reprezentanţi ai Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Textele reprezentanţei ortodoxe, alcătuite de venerabilul teolog Pr. George Florovski, citite şi publicate la aceste adunări, exprimau conştiinţa de sine ortodoxă.

Astăzi, însă, vocea ortodocşilor se pierde în ghiveciul protestant. Protestanţii, consecvenţi eclesiologiei lor, conform căreia există Biserica văzută (nedesăvârşită şi fragmentată) şi cea nevăzută (unită şi desăvârşită), vin la C.M.B. pentru a-şi aduce fiecare părticica lui de adevăr, astfel încât toţi la un loc să desăvârşească Biserica cea nevăzută.

Ce sens are participarea ortodocşilor la acest Consiliu aproape exclusiv protestant, unde glasul nostru răsună într-un Babel al ereziilor protestante, câtă vreme eclesiologia noastră este radical diferită? Nu cumva acceptând participarea la C.M.B. cădem indirect de la eclesiologia noastră ortodoxă?

Mulţi ecumenişti ortodocşi cred că dacă ar creşte numărul reprezentanţilor ortodocşi în Birourile C.M.B., hotărârile şi textele sale ar fi mai ortodoxe. Cunoscând, însă, marea criză a credinţei prin care trece întreg protestantismul, criză care conduce tot mai mult spre liberacugetare şi necredinţă, o astfel ele supoziţie mi se pare absolut nefondată.

Dacă vrem să fim consecvenţi cu credinţa şi cu eclesiologia noastră şi să nu scandalizăm poporul credincios ortodox, consider că Biserica Ortodoxă poate participa la C.M.B. doar dacă vorbeşte ca Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, şi cu condiţia ca ierarhii şi ceilalţi clerici să nu se roage împreună cu protestanţii de diferite nuanţe (între care destui neagă toate elementele Tradiţiei Bisericii noastre), şi mai ales cu femei episcop sau preot.

Întrebare: Unii ortodocşi susţin că Tradiţia moare şi omoară dacă nu se înnoieşte, şi că Tradiţia pură nu se concepe fără înnoire. Ce credeţi?

Răspuns: Există diferenţe între înnoire şi înnoire. Înnoirea autentică a Tradiţiei s-a făcut de către sfinţi, de către de Dumnezeu inspiraţii Părinţi ai Bisericii noastre şi de către sfintele ei Sinoade Ecumenice şi locale. Toţi aceştia, rămânând înrădăcinaţi în Adevărul Evangheliei, au purces la tâlcuirea lui în limba accesibilă şi înţeleasă de oamenii epocii lor. Nu au alterat deloc esenţa Evangheliei şi a învăţăturii apostolice, ci au îmbinat-o organic în epoca lor. Încercări de înnoire au făcut şi ereticii care, însă, dezlipiţi de Trupul Bisericii şi lipsiţi de dumnezeiescul har, s-au rătăcit de la Adevărul credinţei. Biserica a îndepărtat acest tip de ,,înnoire” ca pe un cancer de pe trupul ei sfânt şi sănătos.

Vă dau un exemplu: folosirea termenului filosofic „de o fiinţă” de către Sfinţii Părinţi ai primului Sinod Ecumenic a fost primită de către Biserică ca exprimând adevărul veşnic şi ca o înnoire pozitivă. Pe de altă parte, înnoirile filosofice necreştine ale lui Arie au fost condamnate şi îndepărtate ca neconforme cu credinţa Bisericii şi ca o înnoire rea.

Judecând după ceea ce se înţelege astăzi prin înnoire, considerăm că aceasta vizează elementele esenţiale ale Tradiţiei şi alterarea lor.

Îmi amintesc o frază scrisă de cuviosul, înţeleptul şi Sfântul arhimandrit Iustin Popovici către ucenicii săi care studiau în Atena (care acum au ajuns episcopi ai Bisericii Serbiei): „Orice vă scriu, să judecaţi şi să analizaţi în funcţie de ceea ce spun Sfinţii Părinţi şi, dacă concordă, atunci să-mi primiţi îndrumările; aceasta este mucenicia ortodoxă care atrage harul lui Dumnezeu şi care-i deosebeşte pe martirii sfintei noastre credinţe şi Tradiţii”.

Întrebare: Cei mai mulţi dintre creştini aşteaptă mărturia Sfântului Munte şi a monahilor şi o primesc cu bucurie. Sunt însă unii (puţini) care spun că atoniţii şi, în genere, monahii, trebuie să se ocupe doar de rugăciune şi nu cu chestiuni de credinţă. Nu cumva au dreptate?

Răspuns: Bineînţeles că principala ocupaţie a monahului este rugăciunea. Dar când credinţa este pusă în pericol, monahii trebuie să se implice în problemele bisericeşti, mai ales cei instruiţi pentru dreapta îndrumare a credincioşilor atât în viaţa duhovnicească cât şi în problemele dogmatice şi e de folos ca ei să vorbească, nu ca să înveţe Biserica, ci ca să mărturisească credinţa lor, după porunca Domnului: ,,cine va mărturisi întru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt 10, 32).

Mărturisirea lui Hristos nu este o obligaţie de serviciu, ci o expresie a vieţii. Mai precis este expresia participării la viaţa lui Hristos. Hristos nu spune ,,oricine Mă va mărturisi”, ci „oricine va mărturisi întru Mine”. Mărturisirea lui Hristos este deci expresie a împărtăşirii cu Hristos sau a vieţii în Hristos. Viaţa în Hristos are ca şi urmare firească mărturisirea lui Hristos. Monahii trăind în Hristos mărturisesc şi astfel îi învaţă pe creştini. O fac smerit, nu ca să înveţe, ci pentru a mărturisi. Aceasta este tradiţia în monahismul ortodox şi aghioritic.

Astăzi (21 ianuarie) sărbătorim doi sfinţi călugări, dascăli şi mărturisitori: pe Sfântul Maxim Mărturisitorul şi pe Sfântul Maxim Grecul, luminătorul Rusiei.

Ce ar fi fost Răsăritul ortodox şi universal fără mărturisirea şi învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul? Şi ce ar fi ajuns Rusia ortodoxă fără învăţătura Sfântului Maxim Grecul? Nu cumva au greşit în această privinţă toţi sfinţii aghioriţi, printre care Sfântul Grigorie Palama şi cei împreună cu el semnatari ai Tomului Aghioritic, în care sunt condamnate erori catolice, sau sfinţi ca Nicodim Aghioritul sau Cosma Etolianul şi atâţia alţii?

În fiecare zi citim şi auzim vieţile sfinţilor şi ale mărturisitorilor credinţei. Putem oare să ne astupăm urechile? Putem să spunem că credem cele contrare Tradiţiei Bisericii noastre? O asemenea poziţie ar însemna un soi de schizofrenie duhovnicească.

Întrebare: Nu cumva menţinerea acestor elemente tradiţionale poate fi privită astăzi ca o încremenire în nişte extreme învechite?

Răspuns: Hristos „ieri, azi şi în veci este Acelaşi”, iar mântuirea pe care o aduce Biserica Lui este aceeaşi de-a lungul secolelor. Conştiinţa noastră ortodoxă este modelată de cele învăţate de la părinţii credincioşi, duhovnici, din scrierile Apostolilor, ale Părinţilor, Martirilor, Mărturisitorilor, Cuvioşilor. Dacă credem că toate câte le-am primit şi le-am învăţat sunt drepte şi plăcute lui Dumnezeu, atunci trebuie să avem curajul să le şi mărturisim, chiar dacă ne-am pune în pericol viaţa sau am fi batjocoriţi pentru aceasta. Nu se potriveşte creştinilor şi călugărilor să-şi subordoneze credinţa şi teologia ideilor practice sau altor interese de moment lumeşti.

Pentru noi au putere nepieritoare cuvintele Domnului: „veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32). De aceea ne este de folos să „ţinem adevărul în iubire” (Ef. 4, 15), adică cu îndrăzneală şi discernământ. Această nevoie o împlinim faţă de toţi fraţii noştri, mai cu seamă faţă de toţi cei ce se scandalizează şi caută de la noi cuvinte de mângâiere şi de întărire în credinţa ortodoxă într-o epocă a ereziilor şi de trădare a Sfintei noastre Tradiţii Ortodoxe.

Citeste si

Mantuirea este sigura doar in Biserica Ortodoxa

Filioque

Duhovnici Romani despre Ecumenism

Practici necanonice in Biserica Ortodoxa

Despre idolul sau dracul Noroc

Filioque

Standard

Ideea Filioque a fost susţinută pentru prima dată de Augustin, cel care a adus şi alte inovaţii doctrinaire în teologia apuseană, inovaţii care aveau să intre în conflict cu patristică ortodoxă care era aceiaşi în Răsărit şi Apus. La sinodul I Toledo (447) s-a încercat pentru prima dată susţinerea lui Filioque ca învăţătură de credinţă ca apoi la sinodul III Toledo (589) să fie adoptat ca “dogmă” şi introdus în simbolul de credinţă. Împăratul Carol cel Mare a fost cel care a căutat să impună Filioque în tot Apusul creştin, dar papa Leon III s-a dovedit intransigent împotrivindu-se interpolării simbolului de credinţă.

Primul teolog ortodox care a combătut categoric această inovaţie apuseană a fost patriarhul Fotie. Acesta bazându-se pe teologia Sfinţilor Părinţi, a dovedit că Filioque este o idee eterodoxă şi cea mai gravă eroare din inovaţiile apusenilor, acuzându-i pe aceştia de diteism şi pnevmatomahism.

La anul 1014 Filioque a fost introdus la Roma, în mod oficial, ca învăţătură de credinţă. În anul 1054, anul marii schisme, Nichita Stethatos, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, în disputa cu cardinalul Humbert a dovedit eterodoxia lui Filioque. Toma de Aquino cel care e considerat culmea Scolasticii, a încercat şi el ca şi predecesorii săi să justifice această inovaţie doctrinară apuseană. Legat de Filioque teologia apuseană n-a încercat,pentru că nici nu putea, să prezinte purcederea Duhului decât numai ca însuşire ipostatică sau fiinţială. Aşa cum arată Sfântul Maxim: “existenţa celor ce sunt se contemplă fie în fiinţă, fie în ipostas. Căci ce altceva s-ar putea spune afară de acestea”. Mai întâi, începând cu Augustin, s-a susţinut că Sfântul Duh purcede din Tatăl şi Fiul ca dintr-un singur principiu, purcederea fiind considerată însuşire fiinţială. Răspunsul la o asemenea susţinere este că însuşirile fiinţiale sunt comune Persoanelor divine, iar dacă purcederea este văzută ca însuşire fiinţială, care aparţine numai Tatălui şi Fiului, reiese că între Ei şi Sfântul Duh va exista nu numai deosebire ipostatică ci şi fiinţială, ceea ce implică diteismul.

Dacă, cu toate acestea, se susţine că între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh există unitate fiinţială, o asemenea susţinere contrazice atât unirea fiinţială, cât şi pe cea ipostatică, iar dacă prin absurd s-ar accepta o asemenea unitate de fiinţă se introduce alături de fiinţa Treimii şi o fiinţă a doimii, Tatăl-Fiul, din care purcede Sfântul Duh. Pe de altă parte prezentarea purcederii ca pe o însuşire fiinţială, pentru că însuşirile fiinţiale sunt comune Persoanelor divine, rezultă că oricare persoană divină purcede pe o altă persoană divină şi că oricare persoană poate fi purceasă de celelalte două persoane sau de una din celelalte persoane, de exemplu Tatăl purcede din Fiul dar şi din Sfântul Duh.

Încercarea teologilor apuseni de a evita aceste erori prin prezentarea purcederii ca şi însuşire ipostatică n-a făcut decât să arate şi mai clar că Filioque este o rătăcire de la credinţa adevărată. Purcederea Sfântului Duh este o însuşire ipostatică însă prin Filioque se introduce în Sfânta Treime două principii Tatăl şi Fiul. Sfântul Vasile cel Mare arată că prin introducerea a două principii se cade în diteism. Sfântul Duh având două cauze distincte va fi compus, iar fiind compus este străin de firea divină şi se cade astfel în pnevmatomahism. Pentru a scăpa şi de această acuză teologii apuseni, prezentând purcederea Sfântului Duh ca pe o însuşire ipostatică, susţin că Sfântul Duh purcede din Tatăl şi Fiul ca dintr-un singur principiu. Acest unic principiu (Tatăl-Fiul) duce la ideea că Ei au unitate ipostatică, dar pentru că unitatea ipostatică este numai a fiinţelor deosebite, într-un asemenea principiu ipostatic Ei nu mai apar ca ipostase distincte ci ca fiinţe deosebite ale aceluiaşi ipostas. Chiar dacă, prin absurd, s-ar accepta ideea unui asemenea principiu ipostatic (Tatăl-Fiul) din care să purceadă Sfântul Duh, o asemenea idee implică, din nou, diteismul. Aceasta pentru că Fiul şi Sfântul Duh vor avea, deosebit, fiecare cauza Sa, reiese două cauze, două principii, cauza Fiului va fi Tatăl iar cauza Sfântului Duh va fi Tatăl-Fiul. Nu se poate spune că Fiul, în acest caz, are aceeaşi cauză ca şi Sfântul Duh, iar dacă se susţine că are şi numai în parte una fiinţială, Îi disting fiinţial faţă de Sfântul Duh.

Din cele de mai sus reiese că prezentarea purcederii Sfântului Duh ca însuşire fiinţială sau ipostatică, nu oferă nici o cale de mijloc pentru susţinerea lui Filioque ca dogmă, teologumenă sau părere teologică, Filioque fiind de fapt o erezie antitrinitară.

După învăţătura de credinţă ortodoxă, învăţătura care s-a formulat mai ales în perioada sinoadelor ecumenice, în ideea Filioque se regăseşte atât diteismul cât şi pnevmatomahismul.

Potrivit teologiei ortodoxe Tatăl este unica cauză în Sfânta Treime, născând pe Fiul şi purcezând pe Sfântul Duh.

Traian Ciorba – Filioque, Despartirea Apusului de Ortodoxie

Citeste si

Definitia catolicismului

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Duhovnici Romani despre Ecumenism

Realismul

Botezul prin afundare

Definitia catolicismului

Standard

– Pavliscev era un spirit luminat si un crestin, un adevarat crestin, declara brusc printul. Cum a putut el sa treaca la o credinta care nu e crestina?… Catolicismul nu este de fapt o religie crestina! adauga el deodata, invaluind dintr-o privire scinteietoare intreaga societate.
– Asta-i cam prea mult, murmura „inaltul demnitar” si se uita cu mirare la Ivan Feodorovici.

– Cum vine asta, ca religia catolica nu este o credinta crestina? se rasuci pe scaun Ivan Petrovici. Atunci ce fel de credinta este?
– Si totusi nu este o religie crestina! raspunse emotionat si peste masura de taios printul. Asta in primul rind, iar in al doilea rind catolicismul roman e chiar mai rau decit ateismul, iata parerea mea! Da! asta e parerea mea! Ateismul, de fapt, se margineste la negare, reduce totul la zero, pe cind catolicismul merge mai departe: predica un Hristos denaturat, un Hristos ponegrit si profanat, un Hristos care este contrariu celui adevarat! Catolicismul il predica pe Antihrist, va asigur, v-o jur! E convingerea mea intima pe care mi-am format-o de ani de zile si care m-a facut sa sufar cumplit… Catolicismul roman crede ca biserica nu poate sa traiasca pe pamint daca lumea intreaga nu este supusa puterii sale politice si striga: Non possumus.
Dupa mine, catolicismul nici nu este propriu-zis o religie, ci numai continuarea Imperiului roman din Apus, si totul in el, incepind cu credinta, e subordonat acestei idei. Papa a pus stapinire pe pamint, pe un tron terestru si a luat sabia; de atunci totul merge asa, numai ca sabiei i-au mai adaugat minciuna, intriga, falsitatea, fanatismul, superstitia, ticalosia si crima; si-au batut joc de sentimentele poporului cele mai sacre, cele mai drepte, cele mai naive, cele mai arzatoare; au vindut toate si totul numai pentru bani, pentru o josnica stapinire paminteasca. Si sa nu spunem atunci ca-i invatatura lui Antihrist? Cum sa nu fi dat ea nastere ateismului? Ateismul izvoraste din insasi esenta catolicismului roman! Acolo zace de fapt geneza ateismului. Ateismul e chiar in ei, caci puteau ei oare sa creada siesi? Ateismul s-a hranit din dezgustul pe care-l inspirau. A fost generat de minciuna si de neputinta lor spirituala! Ateismul! La noi, credinta si-au pierdut-o numai anumite paturi, cum foarte bine s-a exprimat mai adineauri Evgheni Pavlovici. si anume cele care si-au pierdut radacinile; in schimb acolo, in Europa, chiar la masele cele mai largi ale poporului, credinta s-a subrezit – intii si intii din ignoranta si din urzeala de minciuni, iar apoi din fanatism, din ura fata de biserica si fata de crestinism! Printul se opri putin pentru a-si trage rasuflarea. Vorbise prea repede si agitat; era palid, se sufoca. Toti schimbau priviri nedumerite intre ei, si doar batrinelul isi dadu drumul pufnind de ris. Printul N. isi scoase lornionul si fara nici o jena incepu sa-l examineze pe orator. Poetul, neamt de obirsie, se urni din coltul lui si cu un zimbet malitios pe buze isi trase scaunul mai aproape de masa.

-Exa-ge-rezi din cale-afara, spuse taraganat si cu oarecare plictiseala in glas Ivan Petrovici, stinjenit parca de intorsatura pe care o luase discutia. Biserica de acolo numara si ea reprezentanti de vaza, vrednici de toata stima si plini de virtuti.
– Nici nu m-am referit, de fapt, la cutare sau cutare reprezentant al bisericii, luat separat. Am avut in vedere catolicismul roman, ca atare, privit in insasi esenta lui. Am vorbit de Roma. Cum ar fi cu putinta ca o biserica sa dispara cu totul? N-am afirmat niciodata asa ceva!
– Admit, dar sint lucruri prea cunoscute si n-are rost sa mai vorbim… asta tine de teologie…

– A, nu, nu! Nu numai de teologic, va asigur! Asta ne priveste mult mai de aproape decit va inchipuiti. Tocmai aici e greseala noastra principala, ca nu vrem, sau poate nu sintem in stare sa intelegem ca nu este vorba despre o problema cu caracter pur teologic! Pentru ca si socialismul, fiind un produs al catolicismului, este de esenta catolica! Si el, ca si fratele sau bun, ateismul, desi opus catolicismului din punct de vedere etic, este si el un rezultat al desperarii, in masura in care tinde sa se substituie puterii morale, pe care religia n-o mai are, spre a potoli aspiratiile spirituale ale omenirii insetate de adevar si a o mintui, dar nu prin invatatura lui Hristos, ci, asemenea catolicismului, tot prin violenta. E aceeasi eliberare prin violenta, aceeasi unire prin sabie si singe!,,Nu-ti este ingaduit sa crezi in Dumnezeu, nu-ti este ingaduit sa ai avere, nu-ti este ingaduit sa ai personalitate, fraternite ou la mort, doua milioane de capete!” Dupa faptele lor, ii vei cunoaste – iata adevarul de netagaduit! Si sa nu va inchipuiti ca lucrurile acestea sint chiar atit de inofensive si nu prezinta nici o primejdie pentru noi! O sa trebuiasca sa ne impotrivim, sa dam o riposta, si cit mai curind fara multa zabava! Sa opunem Occidentului adevarul intrupat in Hristos al nostru, adevar pe care noi l-am pastrat, in timp ce ei nici nu l-au cunoscut macar! Trebuie sa ne infatisam inaintea lor ca purtatori ai unei civilizatii a noastre, si nicidecum sa ne lasam prinsi orbeste in mrejele lor iezuite! Iata care trebuie sa fie pozitia noastra fata de ei! Si sa nu se mai spuna la noi ca predica iezuitilor este subtila si eleganta, cum s-a exprimat cineva aici, adineauri…

Idiotul, F.M. Dostoievski

Citeste si

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Filioque

Departarea de lume

Despre mandrie

Uniunea Europeana este noua Uniune Sovietica