Tag Archives: mantuire

Mantuirea in lume

Standard

Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, pentru cei ce zic că nu se pot mântui în lume

În stiintă să ne fie, că nu ne va mântui pe noi locul, dacă nu vom face voia lui Dumnezeu, ci, pe fiecare, îl mântuieste, mintea cea cu bunăvoie către Dumnezeu. Că nu este ajutor nici din dregătoria cea cinstită, nici din locul cel sfânt, pentru cel ce nu face porunca lui Dumnezeu. Că, ce dregătorie este mai mare decât dregătoria lui Adam, cea fără de moarte, sau ce loc este mai frumos, decât Raiul, din care a fost izgonit Adam, prin călcarea poruncii lui Dumnezeu? Si, dimpotrivă, ce este mai de ocară, decât gunoiul, pe care sezând Iov a păzit porunca lui Dumnezeu si în Rai s-a sălăsluit? Iar, Saul, la împărătie fiind si în palate de mult pret stând, si viata aceasta a pierdut-o si nici pe cealaltă n-a câstigat-o. iar Lot, aflându-se în Sodoma, în mijlocul unui popor fără de lege, făcând poruncile lui Dumnezeu, s-a mântuit si cunună cu sfintii a luat. Si de va zice cineva, că nu se poate mântui în lume, cu femei si cu copii, unul ca acela, cu nebunie se înseală, că, pretutindeni, ne primeste pe noi Dumnezeu, dacă împlinim poruncile Lui. Locul pe nimeni nu mântuieste, nici nu osândeste, ci, pe fiecare, faptele îl osândesc, sau îl mântuiesc.

Deci, măcar că în lume petrecem, o, fratilor, să nu ne deznădăjduim chiar de am si gresit cu ceva, ci, iarăsi, prin pocăintă, să alergăm la Dumnezeu, si să fim milostivi si darnici cu cei săraci si neputinciosi, din averile noastre. Căci, mai mult pentru unii ca acestia ti-a încredintat tie Dumnezeu averea, că ea cu nimeni nu s-a născut împreună. Pentru aceea, să dai milostenie singur, de bună voie, că de mult ajutor este sufletului tău, adică, a da cu mâna ta. Si să nu ai martori lângă tine, când faci milostenie. Pe rudele cele apropiate ale tale, să nu le treci cu vederea. Mai întâi, pe cei din casa ta, si pe rudeniile tale, fără de grijă să-i faci, apoi, după acestia, si la altii să faci milostenie. Că este fătărnicie, ca, la săracii cei străini să împarti milostenie, iar neamul tău, sau cei din casa ta să fie goi, desculti si flămânzi. Deci, cum zici că te îngrijesti de sufletele lor, iar de trupeasca lor nevoie nu te îngrijesti? Cum, dar, îi vei duce pe dânsii la frica lui Dumnezeu, atâta timp cât îi necăjesc pe ei trupestile neajunsuri? O, câtă nepricepere si câtă inimă rea!

Au n-ati auzit Scriptura care zice: „Fericit este cel ce miluieste sufletele robilor săi si nu-si lasă neamul său în nevoi”. Că de vei supăra pe ai tăi, iar pe altii vei milui, îti va zice tie Domnul: „Fătarnice, orbitule de răutate, scoate mai întâi bârna din ochiul tău si atunci vei vedea să scoti si gunoiul fratelui tău. Deci, auzind acestea acum, asa, să miluiesti pe cei de aproape ai tăi si să te îngrijesti de hrana lor, ca să faci milostiv pe Dumnezeu fată de tine. A Căruia este slava în veci!

Amin.

Cititi si

Rabdarea

Semnul Sfintei Cruci

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

De la icoana bizantina la “icoana” Playboy

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Existenta lui Dumnezeu

Lavra Poceaev

Despre smerenie si mantuire

Advertisements

Mantuirea este sigura doar in Biserica Ortodoxa

Standard

Mantuirea este sigura doar in biserica Ortodoxa

Mantuirea este posibila doar prin mijlocirea Bisericii, a preotilor si prin Sfintele Taine. 

Biserica este asezamantul sfânt intemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos, prin intruparea, moartea si invierea Sa, si apoi desavarsit prin pogorarea Duhului Sfânt si prin propovaduirea si jertfa Sfintilor Apostoli si a urmasilor lor – martiri, episcopi, preoti, diaconi si toti sfintii. Biserica este deci obstea tuturor crestinilor care cred în Hristos, care marturisesc aceeasi dreapta credinta în Tatal, Fiul si Duhul Sfânt si care asculta de slujitorii sfintiti randuiti de Sfintii Apostoli si de urmasii lor.

Sfântul Apostol Pavel ne invata ca Hristos este Cap al Bisericii, iar Biserica intemeiata de El este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 22-23). În alt loc Biserica este numita “mireasa lui Hristos” (II Corinteni 11, 2), “stalpul si temelia adevarului” (I Timotei 3, 15) sau “trupul tainic al Domnului”. Sfintii Parinti, inspirati de Duhul Sfânt, ne invata ca mirele si mireasa, despre care se vorbeste în Cantarea Cantarilor, sunt Hristos si Biserica. Si precum capul are un singur trup si mirele o singura mireasa, asa si Hristos are un singur trup si o singura mireasa – Biserica – numita si “mama noastra cea de obste”, care ne-a nascut pe toti prin baia Sfântului Botez si prin celelalte Sfinte Taine. De aceea si Sfântul Ciprian spune: “Cine nu are Biserica de mama, nu poate avea pe Dumnezeu de Tată”. Deci, chiar daca oamenii stapaniti de mandrie si de neascultare, s-au dezbinat intre ei si s-au departat mai mult sau mai putin de adevarata Biserica intemeiata de Hristos si de Sfintii Apostoli, formand mai multe “biserici”, confesiuni, culte si grupari crestine sectare, schismatice si anarhice, nu trebuie sa credem ca Biserica cea una s-a rupt în mai multe biserici. Biserica intemeiata de Hristos este dumnezeiasca, este una, căci unul este si Hristos intemeietorul ei, si este vesnica. “Este un trup si un Duh”, o Evanghelie si o Biserica; “un Domn si o credinta, un Botez, un Dumnezeu si Tatal tuturor, care este peste toate si prin toate si intru toti ” (Efeseni 4, 4-6).

Este mântuire în afara Bisericii?

Nu. Afara de Biserica intemeiata de Hristos nu este mântuire, pentru ca nu este episcop, nici preotie, nici Sfintele Taine prin care primim harul mântuirii. Adevarul, care este Hristos, Crucea, Sfânta Evanghelie, harul mântuirii si urmasii Sfintilor Apostoli, adica episcopii si preotii, se afla numai în Biserica. Aici este Duhul Sfânt, Botezul, Sfânta Impartasanie, Preotia, Sfânta Liturghie, bucuria vietii si mântuirea. Aici se afla sfintii toti impreuna cu Maica Domnului si insusi tronul nevazut al Prea Sfintei Treimi. Cei care au iesit din sanul Bisericii si s-au lepadat de Tainele ei, de păstorii ei randuiti de Apostoli, de Cruce, de sfinti, de Sfânta Liturghie si de toate darurile Duhului Sfânt ce izvorasc din Biserica, aceia s-au lepadat de harul mântuirii, căci au iesit din corabia Bisericii si din staului oilor lui Hristos, Mântuitorul si Pastorul nostru Cel bun. Ei se pot mântui numai daca se caiesc si revin în sanul Bisericii. Domnul nostru Iisus Hristos zice: “Pe aceasta piatra (a dreptei credinte) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Portile iadului sunt sectele crestine de tot felul care lovesc în unitatea si temelia Bisericii, dar nu o vor putea birui, căci la carma ei este Insusi Hristos Mântuitorul lumii.

De ce sa credem în Biserica?

Pentru ca ea ne uneste cu Dumnezeu si pentru ca în ea se afla neincetat Hristos, Mântuitorul nostru si Sfântul Duh. De aceea Biserica nu greseste niciodata, fiind “stalpul si temelia adevarului” (I Tim 3, 15). Credem în Biserica lui Hristos, căci numai în ea ne putem boteza, pocai si impartasi cu Sfintele Taine. Numai în ea ne putem mântui. Nu este mântuire afara de Biserica, spune Sfântul Ciprian, pentru ca numai Biserica, numita trupul tainic al lui Hristos, pastreaza toate darurile mântuirii.

Care este Biserica cea adevarata?

Biserica cea adevarata este Biserica Ortodoxa, pentru ca ea singura are dreapta credinta în Dumnezeu. Insusi cuvantul “ortodoxie”, în limba greaca, inseamna dreapta credinta. Ea singura pastreaza neschimbate, fara lipsuri si adaugiri, învatatura si randuielile Domnului nostru Iisus Hristos, asa cum le-au propovaduit Sfintii Apostoli si cum le-au explicat si fixat în Simbolul de Credinta Sfintii Parinti la Sinoadele ecumenice si locale din primele secole crestine, cand toata crestinatatea era una si nedespartita. De aceea numai în Biserica Ortodoxa se gasesc mijloacele sigure de mântuire.

Prin ce se dovedeste concret ca Biserica Ortodoxa este cea adevarata?

Numai Biserica Ortodoxa pastreaza învatatura de credinta adevarata, intreaga si neschimbata, primita de la Sfintii Apostoli, cuprinsa în Crez sau Simbolul de Credinta, asa cum l-au stabilit Sfintii Parinti în primele doua Sinoade ecumenice din anii 325 si 381 de la Niceea si Constantinopol, la care a luat parte si Biserica de Apus (Catolica). Mai tarziu, Biserica de Apus a modificat Crezul credintei (adăugând termenul “filioque”) si s-a indepartat de la Traditia comuna a Sfintilor Parinti, atat în ce priveste viata sacramentala, cat si forma de conducere a Bisericii (Reforma protestanta si dogmele papale romano-catolice);

Slujbele în Biserica Ortodoxa sunt si ele recunoscute de toata lumea crestina ca fiind cele mai mistice si mai conforme cu Traditia Bisericii nedespartite din primul mileniu. Asceza si postul nu au fost schimbate în Ortodoxie, asa cum s-a intamplat în Bisericile catolice si protestante.

 

Ce marturisim în Simbolul de Credinta despre Biserica?

În articolul IX marturisim ca noi, crestinii, credem „Si într-una sfânta, soborniceascsa si apostoleasca Biserica”. O numim “una”, pentru ca unul este Hristos Capul si Intemeietorul ei si nimeni nu poate sa puna alta temelie Bisericii Sale, nici oamenii, nici ingerii. O numim “sfânta”, pentru ca Biserica este Trupul lui Hristos Care a iubit Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, curatind-o prin baia apei prin cuvant … ca sa fie sfânta si fara prihana (Efeseni 5, 23 – 27). Biserica lui Hristos este sfânta si pentru ca în ea se afla harul Duhului Sfânt, Sfânta Evanghelie, Crucea, icoanele, sfintele moaste, Sfântul si Marele Mir, prin care se pecetluieste cel botezat cu pecetea harului Duhului Sfânt, precum si Sfânta Impartasanie. Biserica lui Hristos este sfânta si pentru ca aici se savarseste zilnic Sfânta Liturghie, se hirotonesc preotii, se impartasesc credinciosii, se boteaza copiii si aici oamenii lauda neincetat pe Dumnezeu impreuna cu Sfintii Ingeri. În Biserica se afla toate harurile mântuirii oamenilor. Biserica este numita “soborniceasca”, adica universala, chemata sa cuprinda toata lumea. Mântuitorul a poruncit Apostolilor: Mergand, invatati toate neamurile…(Matei 28, 19). Biserica este soborniceasca pentru ca are plinatatea Adevarului si a darurilor mântuitoare ale lui Hristos. Biserica se numeste si “apostolica”, pentru ca a fost organizata si raspandita în lume de Sfintii Apostoli, a caror învatatura neschimbata numai ortodocsii o pastreaza pana astazi.

Citeste si

Parintele Ioan Larion Neagoe de la Sihastria Raraului

Ortodoxia

Practici necanonice in Biserica Ortodoxa

Taina Sfantului Maslu

Acatistul Sf. Nectarie de la Eghina

Talharul de pe cruce

Standard

“Iar unul dintre facatorii de rele rastigniti, îl hulea zicand: Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine însuti si pe noi. Si celalalt, raspunzand, îl certa, zicand: Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti în aceeasi osanda? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre; Acesta însa n-a facut nici un rau. Si zicea lui Iisus: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni în împaratia Ta. Si Iisus i-a zis: Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 39-43).

Astfel povesteste Sfantul evanghelist Luca despre profund pilduitorul si înduiosatorul eveniment, despre convertirea si miluirea de catre Hristos a talharului spanzurat alaturi de El, pe crucea de pe Golgota.

Prin ce s-a învrednicit talharul de asa o milostivire? Ce anume i-a provocat Domnului un raspuns atat de prompt si de hotarat? În iad înca se aflau toti dreptii Vechiului Testament, incluzandu-l si pe Ioan Botezatorul, însusi Domnul se pregatea sa Se coboare la iad, e adevarat, nu ca sa sufere acolo, ci ca sa-i scoata de acolo pe cei întemnitati.

Nimanui nu-i mai fagaduise Domnul sa-l duca în împaratia Cereasca, chiar si apostolilor le-a fagaduit sa-i duca în lacasurile Sale abia dupa ce le va pregati. De ce atunci talharul s-a învrednicit primul de milostivirea Domnului, de ce lui i se deschid atat de repede usile raiului? Sa patrundem în starea sufleteasca a talharului si sa privim situatia din jurul lui.

Toata viata el si-a petrecut-o în talharii si în crime. Dar se vede ca nu pierise constiinta în el si ca, în adancul sufletului, îi mai ramasese ceva bun. Predania spune chiar ca ar fi fost tocmai talharul care, în timpul fugii lui Hristos în Egipt, s-a îndurat de Pruncul cel minunat si nu le-a îngaduit tovarasilor sai sa-L ucida, împreuna cu care navalise asupra Sfintei Familii fugare spre Egipt. Oare nu si-a amintit acum de chipul acelui Prunc cand a privit cu atentie la chipul Celui spanzurat pe cruce, alaturi de el?

De-a fost asa sau de nu, în orice caz, cand talharul L-a privit pe Hristos, în el s-a trezit constiinta. Acum atarna spanzurat împreuna cu Cel Drept, alaturi de Cel împodobit cu frumusetea mai mult decat fiii oamenilor (Ps. 44, 3), al Carui chip era pe atunci fara cinste, dispretuit mai mult decat toti fiii oamenilor, Care „nu avea nici chip, nici frumusete” (vezi Isaia 53, 2-3). Privindu-L, talharul parca se trezi dintr-un somn adanc. I se dezvalui clar deosebirea dintre Acela si el însusi. Acela era drept, fara putinta de tagada, Care îi ierta chiar si pe chinuitorii Sai si Se ruga lui Dumnezeu pentru ei – Dumnezeu pe Care îl numea Tatal Sau. Pe cand el era ucigasul multor victime, varsator de sange al unor oameni care nu-i facusera nici un rau. Privind la Cel spanzurat pe Cruce, el si-a vazut parca în oglinda propria decadere morala. Tot ce se ascundea mai bun în sufletul sau se trezi si cauta sa razbata afara. Si-a cunoscut pacatele, a înteles ca din propria sa vina a ajuns la acest trist deznodamant si ca nu avea pe cine sa învinovateasca. De aceea, atitudinea dusmanoasa fata de împlinitorii torturii – atitudine de care era cuprins talharul spanzurat de cealalta parte a lui Hristos si, la început, chiar si el însusi (Matei 27, 44) – s-a preschimbat într-un sentiment de smerenie si de zdrobire de sine. El a simtit frica fata de judecata lui Dumnezeu, care îl astepta. Pacatul deveni pentru el groaznic si respingator. În sufletul sau, el nu mai era criminal. Dragostea de oameni si milostivirea se trezira în el. În el se împleteau acum frica pentru soarta sufletului sau si dezgustul fata de batjocorirea nevinovatului Patimilor. Cu siguranta ca auzise si înainte de marele învatator si Facator de minuni din Nazaret. Cele petrecute în Iudeea si în Galileea erau obiectul multor discutii si comentarii în întreaga tara. Mai înainte, ceea ce auzea despre El îi trecea pe langa urechi. Acum, aflandu-se împreuna cu El si în aceeasi situatie cu El, talharul începea sa înteleaga maretia morala a Persoanei Sale.

Lipsa de rautate, a-toate-iertarea si rugaciunea lui Hristos îl zguduira pe talhar. El a înteles cu inima ca alaturi nu se afla un om obisnuit. Sa Se adreseze astfel lui Dumnezeu, în clipa mortii, ca Tatalui Sau, nu putea decat Acela Care Se stia pe Sine cu adevarat Fiul lui Dumnezeu. Sa nu Se clatine în învatatura Sa despre iubire si atoateiertare, îndurand toata josnicia clevetirilor omenesti si rautatea celor carora le facuse bine, nu putea decat Cel aflat în cea mai stransa partasie cu Izvorul iubirii, sau Cel Care era El însusi Acel Izvor.

Talharul îsi aminti tot ce auzise neobisnuit despre Cel Rastignit acum împreuna cu el si un cald simtamant de credinta se înfiripa în inima lui. Da, neîndoielnic, El era Fiul lui Dumnezeu întrupat pe pamant, dar petrecand neîntrerupt în împartasire cu Tatal Sau, El era Fiul lui Dumnezeu, neprimit de pamant si reîntorcandu-Se în cer, Fiul lui Dumnezeu Care putea ierta pacatele oamenilor! În talhar S-a nascut nadejdea ca ar putea sa scape de osanda la judecata de dupa moarte. Daca Iisus Se roaga Tatalui Sau pentru cei ce L-au rastignit, nu-l va respinge nici pe cel rastignit împreuna cu El. Lui trebuie sa i se adreseze, pentru ca Cel cu Care împarte acum împreuna soarta amarelor suferinte sa-l primeasca la fericirea Sa.

Este adevarat, cuvintele de iubire si partasie pe care i le Va spune lui Iisus vor fi primite cu deradere de gloata înnebunita din jur, care îl hulea. A-L recunoaste pe Iisus ca drept si ca Fiu al lui Dumnezeu însemna sa atraga asupra sa atentia si mania batranilor iudei. Cu toate ca nu mai puteau sa-i pricinuiasca alte chinuri trupesti, decat cele pe care le-a îndurat, ce greu va fi totusi sa simta numai rautate în jur, cat de mult i se vor îngreuna suferintele cand si pe el îl va batjocori multimea înfierbantata de gura-casca adunata aici!

De altfel, ce este pentru el acum mania stapanitorilor pamantesti, ce sunt acum pentru el batjocurile oamenilor? Oricat de greu ar fi sa fii respins de oameni, cand esti pe pragul mortii si mai greu este sa fii respins de Dumnezeu. El merge acum la judecata lui Dumnezeu si numai de Dumnezeu trebuie sa se teama! Trebuie ca în ultimele clipe ale vietii sa faca tot ceea ce mai poate ca sa implore bunavointa lui Dumnezeu!

Fie ca vorbele lui sa usureze macar cat de cat suferintele lui Hristos, fie ca macar unul dintre hulitori sa-si vina în fire si sa nu-L mai ponegreasca. Hristos, Care a fagaduit sa rasplateasca chiar si pentru o cana de apa data în numele Sau, nu-l va lasa nici pe el fara rasplata pentru aceasta. Ponegritorii lui Hristos n-au decat sa-l ocarasca si pe el, împreuna cu El! Aceasta îl va apropia si mai mult de Hristos! Daca va împarti soarta cu Hristos aici, nici în slava Sa Hristos nu-l va uita!

Si iata ca, în vacarmul rasunator al batjocurilor, ponegririlor si ocarilor, el începu sa-L înduplece pe tovarasul sau, atarnat de partea stanga a lui Hristos, sa înceteze a-L mai ponegri pe Iisus: „Nu te temi tu, oare, de Dumnezeu, caci pentru acelasi lucru esti osandit? Iar noi suntem osanditi cu dreptate, caci am primit ceea ce-am meritat dupa faptele noastre. Pe cand Acesta n-a facut nici un rau”. Apoi, din gura lui se auzi smeritul glas: „Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni întru împaratia Ta!”. Era strigatul fostului talhar, de-acum al noului ucenic al lui Hristos, care a crezut în Hristos atunci cand ucenicii dinainte L-au parasit.

„Talharul a teologhisit, iar eu m-am lepadat” (sedealna, glasul al 5-lea) – striga mai tarziu cu durere Sfantul Apostol Petru. Si toti ceilalti apostoli s-au îndoit de Domnul în vremea aceea. Chiar si Sfantul Ioan Teologul, care îl urma nedespartit pe învatatorul sau si care statea langa Cruce pe Golgota, cu toate ca a continuat sa-I fie credincios lui Iisus, Care îl îndragise, nu a avut atunci credinta deplina în dumnezeirea învatatorului sau: abia dupa înviere, intrand în mormantul gol, unde au ramas stergarele si mahrama cu care fusese înfasurat Trupul mort al lui Hristos, Ioan „vazu si crezu” ca Hristos a înviat cu adevarat si ca este Fiul lui Dumnezeu.

Apostolii s-au îndoit în credinta lor în Iisus ca fiind Mesia, pentru ca ei asteptau si voiau sa vada în El un împarat pamantesc, în a carui împaratie ar putea sa stea „de-a dreapta si de-a stanga” Lui. Talharul a înteles ca împaratia lui Iisus din Nazaret, Cel înjosit si osandit la moarte rusinoasa „nu este din lumea aceasta”. Dar tocmai aceea era împaratia pe care talharul o cauta acum: portile vietii pamantesti s-au închis în spatele lui si i se deschidea vesnicia. Socotelile cu viata pamanteasca si le-a încheiat, el se gandea acum la viata vesnica. Si, în pragul vesniciei, el a înteles desertaciunea slavei pamantesti si a împaratiilor pamantului. El a înteles ca maretia consta în dreptatea lui Dumnezeu, si în dreptul Iisus chinuit fara de vina el L-a vazut pe împaratul dreptatii. Nu slava unei împaratii pamantesti I-o cerea, ci mantuirea sufletului sau.

Credinta talharului, nascuta din îngenuncherea în fata maretiei morale a lui Hristos, s-a dovedit mai puternica decat credinta apostolilor, cuceriti de înaltimea învataturii lui Hristos, dar care au crezut în El mai mult pentru semnele si minunile pe care le facea El. Pe cand acum Hristos nu a fost izbavit în chip minunat de vrajmasii Sai, si credinta apostolilor se clatina.

Dar rabdarea aratata de Hristos, a-toate-iertarea si credinta ca este auzit de Tatal Sau cel Ceresc au aratat atat de convingator dreptatea lui Iisus si înaltimea Lui morala, încat, crezand pentru aceasta în El, cel care îsi cauta propria renastere duhovniceasca si morala nu se mai putea îndoi. Era tocmai ceea ce cauta cu însetare talharul care-si cunoscuse profunda cadere. El nu I-a cerut lui Hristos sa fie în împaratia Lui „de-a dreapta sau de-a stanga Lui” ci, cunoscandu-si nevrednicia, a cerut smerit doar „sa-l pomeneasca în împaratia Sa”, sa-i dea macar ultimul loc. El L-a propovaduit deschis în fata tuturor pe Hristos Cel Rastignit ca Domn si I-a cerut miluire.

Credinta smerita în Hristos l-a facut marturisitor. Prin vointa sa, el a fost chiar mucenic, caci, netemandu-se sa-L recunoasca drept Domn al sau pe respinsul de toti „împarat al iudeilor” – asupra Caruia era concentrata întreaga ura a multimii nenumarate de popor, stranse la Ierusalim în zilele acelea din toate colturile lumii, venite la sarbatoarea Pastelui si care, împreuna cu batranii si cu preotii sai, îl hulea pe Hristos -, desigur ca nu s-ar fi temut nici sa sufere pentru El.

Astfel, adanca pocainta a talharului a nascut în el smerenia, împreuna cu care a format un reazem solid pentru o credinta atat de puternica, cum nu avusesera în acea vreme nici cei mai apropiati ucenici ai lui Hristos. Talharul care a crezut a aratat o nevointa de care nu a fost în stare pana atunci nici unul dintre ucenicii lui Hristos. „Oricine va marturisi pentru Mine înaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el înaintea Tatalui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32) – a spus Domnul Iisus Hristos. Talharul L-a marturisit pe Hristos, L-a marturisit în fata multimii fara numar care îl batjocorea, L-a marturisit atunci cand nimeni nu se încumeta sa o faca si cand putinii ucenici si femei care I-au ramas fideli îsi marturiseau iubirea pentru El doar prin lacrimi amare.

Talharul a facut ceea ce facusera odinioara cei trei tineri din Babilon, care n-au vrut sa se închine idolului de aur, pe care Nabucodonosor îl asezase pe campia Deir si caruia i se închinau „toate popoarele, neamurile si limbile” (Daniel 3, 7). Talharul a crezut în Domnul aflat în suferinta, „Îl marturisi pe Dumnezeul Cel tainuit, mai înaintea tuturor Îl cunoscu pe El si puterea învierii Lui si se facu partas la patimile Lui, facandu-se asemenea cu El în moartea Lui (Fil. 3, 10), întelese înaintea tuturor în ce consta Împaratia care nu-i din lumea aceasta, pricepu „ce este adevarul” (In. 18, 36-38). El este primul care a deslusit ce este împaratia lui Hristos, de aceea este primul care intra în ea. El este primul care L-a vazut „pe Iisus Hristos, si pe Acesta rastignit” (I Cor. 2, 2), este primul care L-a propovaduit „pe Hristos cel rastignit: pentru iudei, sminteala; pentru elini, nebunie. Dar pentru cei chemati, si iudei si elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu si întelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. l, 23-24). De aceea, el este primul care gusta puterea lui Dumnezeu si întelepciunea lui Dumnezeu, puterea iubirii împreuna-patimitoare si renascatoare a lui Hristos, este primul care „auzit-a vestea puterii Crucii, caruia i s-a deschis raiul” (Cantarea a 4-a la Canonul înaltarii).

Deplina pocainta pentru propriile crime si pacate, adanca smerenie, credinta puternica în Domnul Iisus Hristos Cel rastignit, Care S-a dat pe Sine pentru patimire, si marturisirea Lui atunci cand întreaga lume era împotriva Lui – iata din ce a fost împletita cununa care a încununat capul fostului talhar, acum biruitor si erou, iata din ce a fost faurita cheia care i-a deschis usile raiului!

Multi pacatuiesc si nadajduiesc ca se vor pocai înainte de moarte, aratand spre pilda talharului întelept. Dar cine este în stare de o nevointa asemenea lui? „Domnul l-a pomenit pe talhar în ultima clipa, pentru ca nimeni sa nu deznadajduiasca. Dar numai pe unul singur, ca nimeni sa nu nadajduiasca prea mult în milostivirea Sa” (Fericitul Augustin).

„Acesta a fost sfarsitul lui. Dar care va fi al nostru, nu stim; si cu ce fel de moarte vom muri, nu avem cunostinta: va veni, oare, pe neasteptate, sau cu vreo înstiintare dinainte?” (Cuviosul Teodor Studitul, „Învatatura despre sfarsitul neasteptat al unui frate”).

Vom putea noi oare sa renastem moral într-o singura clipa si sa ne înaltam cu duhul, asemeni „tovarasului lui Hristos”, care „putina vorba a rostit, dar mare credinta a dobandit”? Oare nu ne va rapi moartea neasteptata, lasandu-ne amagiti de nadajduirea pocaintei înainte de moarte? (Cuvantul Sfantului Chiril al Alexandriei despre Judecata de Apoi, tiparit în Ceaslovul Mare).

De aceea: „Pacatosule! Nu-ti amana pocainta pacatelor, pentru ca nu cumva acestea sa treaca împreuna cu tine în cealalta viata si sa nu te împovareze cu povara din toate partile” (Fericitul Augustin [în]: „Iliotropionul” Sfantului Ioan de Tobolsk, cartea a 4-a, capitolul al 5-lea, paragraful 1).

Pilda talharului întelept sa ne dea imboldul nu sa amanam pocainta, ci „sa ne rastignim împreuna cu Hristos” (Gal. 2, 20) si „fierbinte sa ne caim”, ca si noi sa simtim „milostivirea împreuna-patimirii” (rugaciunea Sfantului Simeon Noul Teolog). Rastignindu-ne trupul împreuna cu patimile si cu poftele (Gal. 5, 24), sa ne straduim spre o cat mai grabnica deplina îndreptare launtrica, predandu-ne în întregime voii lui Dumnezeu si cerandu-i lui Hristos milostivire si har.

„Pocainta talharului da-ne-o noua, Unule Iubitorule de oameni, celor ce cu credinta îti slujim, Hristoase Dumnezeul nostru, si care îti cantam: pomeneste-ne si pe noi în împaratia Ta” (Fericita înviere, glasul al 4-lea).

„Talharului celui întelept, într-o singura clipa raiul i l-ai daruit, Doamne, lumineaza-ma si pe mine cu lemnul Crucii si ma mantuieste.”

Sf. Ioan Maximovici

Citeste si

Drumul sufletului dupa moarte

Profetii despre antihrist

Raiul si Iadul

Pecetluirea e aproape!

Unde sa ne cautam jumatatea