Tag Archives: osanda

Sa nu judecam!

Standard

Cuvânt al Sfântului Atanasie, ca să nu osândim pe cei ce gresesc…

Să ne aducem aminte fratilor, de Domnul, Care zice: „Nu judecati, ca să nu fiti judecati!” Si iarăsi, de Apostolul, care ne învată pe noi, zicând: „Cel ce pare că stă, să se păzească, să nu cadă.” Si iarăsi: „Păzeste-te pe tine, ca nu cumva să fii ispitit si tu.” Că multi la arătare au gresit, dar în taină s-au pocăit si iertare au dobândit si pe Sfântul Duh L-au primit. Deci, cei ce ni se par nouă că sunt păcătosi, la Dumnezeu sunt drepti, pentru că păcatele lor le vedem, dar pocăinta lor n-o vedem. Că si Filimon acela, măscăriciul din Egipt, numai un lucru mare de pocăintă a făcut si a ajuns la măsura Sfântului Macarie, pustnicul. De aceea, de am vedea chiar cu ochii nostri pe cei ce gresesc, să nu-i osândim. Că zece pasi depărtându-se cineva de la fata noastră, nu stim ce a făcut, fată de Dumnezeu, sau de este Dumnezeu cu dânsul.

Că Iuda vânzătorul, când se lumina spre joi, împreună cu Hristos era si cu ucenicii Lui, iar tâlharul era între tâlhari si între ucigasii de oameni. Iar, după ce a venit ziua de vineri, Iuda s-a dus întru întunericul cel din afară, iar tâlharul, împreună cu Hristos, în Rai, s-a sălăsluit. Pentru aceea, nu se cade să osândim pe omul cel ce greseste, de vreme ce Domnul îl va judeca pe el. Iar toată judecata, Tatăl a dat-o Fiului. Drept aceea, acela ce judecă pe cei ce gresesc îsi răpeste pentru sine dregătoria lui Hristos. Si unul ca acela este un antihrist, adică potrivnic al lui Hristos.

Dar cine ar fi stiut milostivirea cea multă a lui Dumnezeu, de n-ar fi arătat-o El singur oamenilor, primind pe păcătosii ce se pocăiesc, precum pe desfrânata, pe vamesul, sau pe Manase cel spurcat, care, cincizeci si doi de ani, a slujit idolilor, iar, după aceea, într-un ceas, pocăindu-se, a dobândit iertare? Că, fiind închis într-o cuscă de aramă în Babilon si înăuntru cântându-si cântarea sa, îngerul Domnului a spart arama si, îndată, l-a scos si l-a dus în Ierusalim si cealaltă vreme a petrecut-o într-o pocăintă. Dumnezeului nostru slavă!

Citeste si

Cuvant despre un calugăr Martirie care l-a purtat pe Hristos

Comunicarea prin tacere

Clevetirea si judecarea aproapelui

Despre mandrie

Milostenie

Cum stam in biserica

Talharul de pe cruce

Advertisements

Adevarul despre pilula contraceptiva

Standard

Citeste si

Instrumentele torturii, sau cu ce sunt omorati copiii in burtile mamelor lor

De la icoana bizantina la “icoana” Playboy

A avea sau a nu avea copii

Emanciparea femeii din perspectiva crestina

Tradarea fidelitatii conjugale

Unde sa ne cautam jumatatea

De la icoana bizantina la “icoana” Playboy

Standard

De ce pacatuim cand privim imagini pornografice?

Nu am intalnit tanar care, deschizand subiectul: Ispite, neputinte tineresti, sa nu-mi vorbeasca de ispitele trupesti ale desfraului, de ispita de a cerceta, dintr-o curiozitate pacatoasa, materiale cu caracter erotic si pornografic. Consider ca e unul dintre cele mai serioase subiecte ridicate de tineri, subiect care nu ar trebui evitat dintr-o pudoare care nu-si are locul. Este un lucru extraordinar ca exista deschidere din partea tinerilor spre intelegerea invataturii Bisericii, spre trairea morala crestina si spre vindecarea prin depasire a unor neputinte ale firii. Sunt convins ca datorita intelegerii gresite a sexualitatii foarte multi tineri ai vremurilor noastre isi pagubesc mantuirea.

Tanarului plin de pofta, cu privirea hamesita, care fluiera, pasaie si agaseaza tinerele adolescente nu prea am ce sa-i spun 25. Asta pentru ca remarca parintele Savatie: “Nici un argument nu este atat de puternic incat sa convinga pofta din noi … numai intalnirea reala cu Hristos da viata oceanului de cuvinte despre paguba patimii trupesti si frumusetea castitatii” 26. ” . Tanarul plin de pofta se intreaba: “Cu ce am gresit? Am pacatuit? Dar ce, am dat cuiva in cap? Am furat? Ma informez doar!!?” Uita insa jena avuta la standul de ziare cand a achizitionat Hustler sau Penthouse, rusinea pe care si-o inchipuie ca o va trai nespus daca va fi surprins de parinti cu o astfel de publicatie… Adolescentii patimasi, dar mai timizi, (aceia care din rusine nu ar cere niciodata o revista cu caracter erotic de la taraba cu ziare) prefera sa acceseze site-uri pornografice pentru ca este inca extrem de facil, fiind vorba de un simplu click. Dintre acesti tineri multi considera ca Biserica este doar cu interdictiile, ca ea interzice tot ce aduce omului bucurie…

Pornografia nu reprezinta o expresie a libertatii de exprimare sau a “drepturilor omului”, ci o uriasa afacere in mana unui grup de oameni influenti. Ea este o forma de incalcare a demnitatii umane prin “reducerea femeii la un obiect dezumanizat al obsesiilor altora” 27. Daca in urma cu cativa ani, spre exemplu, redactorul-sef al revistei Playboy, Dan-Silviu Boerescu, vorbea cu entuziasm despre caracterul artistic al pictorialelor si ca n-ar avea nimic vulgar, imoral si nelalocul lui, marturiseste acum ca “o femeie vazuta goala este, pe jumatate, o femeie posedata”: Sau afirma: “nu cred sa existe organ mai erectil decat ochiul si pofta mai mare decat cea a privirii hamesite” 28.

Pe zeci de cai suntem bombardati cu imagini erotico-pornografice: posturile TV nu mai contenesc in a transmite filme erotice in miez de noapte (“pentru ca publicul cere”), reclamele publicitare contin din ce in ce mai mult aluzii sexuale, tarabele sunt invadate cu carti tip “Sandra Brown”, de reviste cu continut erotic ce cuprind fotografii nud sau in timpul impreunarii sexuale asociate cu texte pornografice; putem vorbi si de muzica cu mesaj pornografic sau obscen (aici exceland hip-hop-ul 29 si manelele), toate incitand spre desfranare. Chiar si mintea celor foarte mici e pervertita; exista in serialul de desene animate Powerpuff Girls de pe Cartoon Network un personaj feminin – Miss Bellum, secretara primarului, careia nu i se arata niciodata chipul, ea fiind mereu doar sani si fund. Baiatul meu in varsta de cinci ani a sesizat si el acest aspect si m-a intrebat odata de ce nu i se arata niciodata fata lui Miss Bellum. Nu am gasit un raspuns adecvat varstei lui. Ce psiholog poate spune ca nu exista riscul sa i se intipareasca in memorie acest aspect?? …

Fara doar si poate pornografia da dependenta pentru ca simtirile trupului lesne strecoara in suflet cele ale lor si pe cat de usor se strecoara, pe atat de greu vor iesi. S-a vorbit indelung de mitul femeii-obiect. Consider ca acei consumatori de pornografie nu vor aprecia femeia 30 la adevarata ei valoare, ci o vor vedea ca pe simplu obiect sexual. De aici apetitul multora pentru comportamentele deviante, pentru perversiuni, caci ceea ce vad, vor sa repete si in viata! Imi amintesc o replica data intr-un film : “Placerile neobisnuite omoara gustul pentru cele obisnuite”. Cand ti-ai indulcit mintea cu toate nebuniile si cu cele mai sofisticate artificii erotice, foarte greu mai poti aprecia un gest de tandrete sau actul intim, firesc din cadrul familiei. Nu e de mirare ca pornografia este asociata cu adulterul, violul, violenta conjugala 31. “Placerile neobisnuite omoara gustul pentru cele obisnui-te”. Cand ti-ai indulcit mintea cu toate nebuniile si cu cele mai sofisticate artificii erotice, foarte greu mai poti aprecia un gest de tandrete sau actul intim, firesc din cadrul fami-liei. Nu e de mirare ca pornografia este asociata cu adulte-rul, violul, violenta conjugala …

Multi dintre tineri cresc intr-o astfel de ambianta, de mentalitate, gasind normal consumul de pornografie, iar vocea crestinului ortoprax (traitor, practicant) este inabusita, traind chinul pe care odinioara Dreptul Lot l-a trait vazand nelegiuirile celor din Sodoma. Salomeile din reviste danseaza, mintile si trupurile celor ce privesc se infierbanta si se pangaresc, iar capul lui Ioan Botezatorul cade iarasi, si iarasi, si iarasi …

Ce facem insa cu acesti tineri cuminti si frumosi care cauta un raspuns la problema lor, care vor sa-si invinga curiozitatea pacatoasa a desfranarii, care vor sa-si pazeasca ochii?

E nevoie inca de la inceput a constientiza ca privirea imaginilor erotice si pornografice e o practica imorala si pierzatoare de suflet. In rugaciunile serii ne rugam Sfantului Duh zicand: “… frumusete straina am vazut si cu dansa mi-am ranit inima”. Nu vederea propriu-zisa a imaginii este deci rea, ci vederea frumusetii straine, a unei frumuseti ce nu-ti apartine prin Taina Nuntii. Sa privim cu mai multa staruinta spre icoana bizantina din camara noastra. Parintele John Breck afirma ca: “Rostul iconografiei in Biserica este de a da mintii si inimii hrana cereasca, hrana curatiei, binecuvantarii si sfinteniei. Pornografia este o iconografie demonica. Ea corupe mintea cu imagini care provoaca stricaciune in adancimile sufletului” 32. Iata ce spune un canon al Bisericii: “Ochii tai sa priveasca cele drepte si cu toata paza tineretii inima ta, porunceste Intelepciunea … caci simtirile trupului lesne strecoara in suflet cele ale lor. Poruncim asadar ca de acum inainte, in nici un chip sa nu se mai zugraveasca, fie pe tablouri, fie altcumva infatisate, chipuri care amagesc vederea si care strica mintea si imping spre atatarile placerilor rusinoase” 33. De asemenea Scriptura consemneaza: Ati auzit ca s-a zis celor de demult: Sa nu savarsesti adulter. Eu insa va spun voua: Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui (Matei 5, 27-28). Iar intr-un alt loc spune: Luminatorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat. Iar de va fi ochiul tau rau, tot trupul tau va fi intunecat. Deci, daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult! (Matei 6, 22-23).

Odata constientizat pacatul, tanarul cu nadejde in Dumnezeu trebuie sa-si pazeasca mintea prin evitarea indulcirii ei prin privirea unor astfel de imagini, sa fuga de locurile in care ispita e la vedere. Cei din vechime spuneau: “Initiis (principiis) obsta” (Impotriveste-te inceputurilor!). In paralel cu aceasta e nevoie de multa rugaciune a mintii, de chemarea neincetata a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, Acesta devenind astfel strajer al mintii noastre. Fara sa priveghem asupra pulsiunilor din noi, nu vom putea spori in viata duhovniceasca si nici vindeca de gandurile pacatoase. Cel ce primeste gandul pacatos incepe deja sa savarseasca pacatul in sufletul sau, facandu-si singur scenarii avandu-se pe sine actor principal sau deruland in minte, inainte si inapoi, filmele erotice pe care le-a vizionat.

Odata intrata in sufletul tanarului curiozitatea desfranarii, nu-l va mai opri nimeni in a-si procura reviste cu caracter erotic 34 , casete sau CD-uri pornografice … si va fi stapanit de patima masturbarii, de dorinta desfraului si uneori chiar a violului. De aceea e nevoie de atentie si trezvie sufleteasca, de hotararea clara de a nu le mai vedea. Dar sunt si imagini erotice ce cad exact sub privirile noastre. Intamplarea poate face sa fii obligat sa vezi o data, dar nu esti obligat sa vezi si a doua oara. Indulcirea cu pacatul desfraului este totuna, spune Hristos, cu desfranarea propriu-zisa 35. Mantuitorul vrea sa spuna ca nu trebuie sa se considere curat cel care, desi nu a savarsit pacatul trupesc, are mintea bolnava de patima desfraului. In acelasi duh, smerindu-se, Sfantul Vasile spunea: “femeie nu am cunoscut, dar fecior nu sunt!”.

Acum cand lumea intreaga a devenit un circ desantat recomandam din dragoste pentru “acestia mai mici” pentru care a murit Hristos: spovediti-va faptele si gandurile, daca nu sunt impedimente cereti-i preotului duhovnic o mai deasa impartasire, caci Sfantul Trup si Sfantul Sange ale Domnului sunt medicament, nu premiu. Smeriti-va sufletul, participati la slujbele Bisericii, in special Sfanta Liturghie, cercetati legea lui Dumnezeu, paziti-va ochii, luptati prin rugaciune 36 si post, stapaniti aceasta curiozitate pacatoasa!

Veti primi plata pentru lupta cea buna pe care ati dus-o!

Doamne, frumusete straina am vazut si cu dansa mi-am ranit inima, curateste-mi ochii si simtirile trupului, nu ma lasa sa ma zbat in iadul acesta, scoate-ma de aici! Tu m-ai zidit, nu ma lasa deci sa pier! Doamne Iisuse Hristose, curateste-ma pe mine, desfranatul!


25. Bineinteles ca Hristos a venit pentru toti, dar mai ales pentru cei pacatosi, si deci lor ar trebui sa le vorbim mai intai; ei au cel mai mult nevoie de doctor. Insa cel plin de pofta trupeasca se va scandaliza la orice cuvant vindicativ la adresa patimii lui, indiferent daca i-ai pomenit de Dumnezeu sau daca ai depasit … asa numitul limbaj de lemn. Numai aceluia care nu si-a adormit de tot constiinta ii poti strecura ceva spre folosul sufletului sau. Nici Cuvantul Mantuitorul nu a fost primit de toti … si tot El ne atentioneaza: Nu dati cele sfinte cainilor, nici nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce in picioare si, intorcandu-se, sa va sfasie pe voi. Am considerat intotdeauna ca celui foarte impatimit ii poti fi de folos daca-i predici prin viata ta, prin atitudinile tale morale si prin pomenirea lui in rugaciune. Putem spune lui Dumnezeu: “Doamne, vezi-l pe fratele meu cum a ajuns de impatimit. Doamne, intinde-i o mana si scoate-l din patima, caci tu nu ai pe nimeni de pierdut! Lucreaza si in viata lui asa cum ai lucrat si in viata Mariei Magdalena si a altor desfranati, spre mantuirea lui si spre Slava Numelui Tau cel sfant! Doamne, fii milostiv si mie, pentru rugaciunile sfintilor Tai! “.

26. Ierodiacon Savatie Bastovoi, Intre Freud si Hristos, Editura Marineasa, 2001, coperta IV.

27. Preot Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vietii, Editura Patmos, 2001, p. 135.

28. E vorba de un interviu aparut in unul dintre primele numere ale revistei mondene Tabu.

29. Din nefericire muzica cu text obscen, pornografic s-a dezvoltat mult si-n tara noastra, trupe ca B.U.G. Mafia sau Parazitii concerteaza nestingheriti prin tara in fata pustilor de 16-17 ani fara ca Politia sa (mai) ia vreo atitudine, desi delictul acestora se chema ultraj impotriva bunelor moravuri.

30. Nici femeile nu a fost ferite de patima acesta a consumului de material erotic. Numarul lor insa este simtitor mai mic. Ele din demnitate nu gusta pornografia pentru ca, in general, aceasta prezinta femei in ipostaze degradante. Voyeurismul feminin insa a prins la noi in tara, celebrii Chippendales vizitandu-ne de cateva ori, semn ca au un public feminin consecvent.

31. E vorba de filmul “Henry si June“, (cu Umma Thurman), 1990.

32. Pr. Prof. Dr. John Breck, op. cit., p. 136.

33. Canonul 100, Sinodul Trulan – Quinisext, 692, apud J. Breck, op. cit., pp. 136-137.

34. De obicei lumea contemporana delimiteaza pornografia hard-core de cea soft-core. Pornografia usoara (soft-core) este sinonima deseori cu nuditatea partiala sau totala si i se da de cele mai multe ori caracter artistic; ea este considerata de foarte multi inocenta. Unii gasesc de cuviinta sa nu numeasca pornografica o astfel de imagine, numind-o mai dulce … sexy. De ea e plina presa scrisa (gen Fata de la pagina 5) si revistele pentru tineri. Ea trece drept fireasca in ochii multora, pentru simplu motiv ca este “imagine cuminte” spre deosebire de imaginea porno hard-core (ce arata explicit impreunarea sexuala sau chiar mai mult …). Oricat de soft ar fi o imagine erotica, daca stimuleaza simturile, provoaca stricaciune sufletului. In cate camere de camin studentesc cu postere din Playboy ati vazut icoane?? … Si daca totusi ati vazut, vi s-a parut fireasca aceasta asociere? Eu personal am vazut o astfel de asociere si am inteles ca pentru cei ce nu sunt angajati intr-o viata duhovniceasca (ignoranti in ale credintei sau lipsiti de educatie religioasa) totul e posibil. Icoana e … talismanul lor, ii ajuta in viata, iar posterul erotic reprezinta hobby-ul, zona de interes, o chestiune day by day.

35. Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui (Matei 5, 28).

36. Personal as recomanda ca rugaciune celor ce vor sa scape de aceasta patima: Psaltirea, Paraclisul Maicii Domnului sau Plansurile Sfantului Efrem Sirul

Hristos si tinerii, Laurentiu Dumitru

Citeste si

Patima masturbarii

Patima curviei

Tradarea fidelitatii conjugale

Deznadejdea omului apasat de pacate

Instrumentele torturii, sau cu ce sunt omorati copiii in burtile mamelor lor

Patima masturbarii

Standard

Daca mana ta te sminteste …

Masturbarea (autosatisfacerea sexuala) este inca un subiect tabu pentru foarte multe carti ortodoxe care incearca sa abordeze problemele tineretului. Trebuie sa depasim starea de stanjenire pe care o naste subiectul pentru a incerca sa lamurim tinerilor adolescenti, in duh crestin ortodox, problematica masturbarii (a malahiei sau, cum impropriu e numita uneori, onanie[37]).

Revistele ce au ca target tinerii (Bravo, Popcorn, Cosmopolitan, FHM etc.), emisiunile radiofonice sau TV, ziarele prin rubricile despre sexualitate, vorbesc despre firescul masturbarii, despre, cum titra o carte aparuta dupa revolutie, dreptul la placere, fiind vazuta de cele mai multe ori ca o nevinovata forma de explorare a sinelui.

Despre masturbare s-au spus in trecut multe neadevaruri care sunt pomenite in zeflemea si azi de “apologetii” acestei practici. S-a zis ca duce la orbire, la sterilitate, la debilitate mintala sau la… cresterea parului in palma. Astazi medicii sustin cu tarie ca masturbarea intamplatoare, ocazionala, nu afecteaza biologic organismul. Unii dintre acestia nu infiereaza, din pacate, nici masturbarea frecventa… Insa este sigur ca aceasta afecteaza persoana din perspectiva comportamentala, dar mai ales din perspectiva spirituala, duhovniceasca.

Am intalnit intamplator in cancelarie o revista Cosmopolitan in care se spunea ca in topul placerilor erotice pe primul loc este masturbarea (spunandu-se ca nimeni nu poate sa ofere partenerului mai multa placere decat poate sa-si ofere el singur). Pe locul trei era pomenit sexul normal, iar pe celelalte locuri…nu mai conteaza. Atunci am realizat instantaneu ca in nebunia aceasta “apologetica” exista o fisura… Cel ce se va deda masturbarii va avea parte de “senzatii” pe care nu le va trai in relatia fireasca de cuplu, deci va fi nemultumit de relatia trupeasca fireasca. Logic, am dedus ca cel ce se masturbeaza, cand va avea parte de o relatie trupeasca fireasca, se va adapta foarte greu. Erotismul real va fi mult prea “ametitor” fata de cel imaginar, pornografic cu care majoritatea asociaza explorarea de sine. De aici si imposibilitatea acestora de a controla actul intim in sine[38]. Daca luam in calcul si animalitatea si egoismul cu care respectivul s-a imbogatit prin practica masturbarii, vom intelege de ce se vorbeste atat de mult azi despre disfunctii erectile la tineri. In conditiile acestea, punand cap la cap informatiile, am conchis ca cine practica premarital masturbarea, are mari sanse sa o practice si postmarital. Daca putem gasi oarecare circumstante atenuante neputintei trupesti a tinerilor frustrati, singuratici, inactivi, nu poti gasi insa circumstante si pentru cei casatoriti. Nu e ceva mai degradant si josnic decat sa fii casatorit si sa practici autosatisfacerea sexuala. Pentru ca am vrut ca teoria mea sa-mi fie confirmata si de un sexpert, am cautat statistici si am dat peste una ce mi-a confirmat banuielile: 74% dintre femeile maritate se masturbeaza. Probabil ca procentajul barbatilor este putin mai mare sau asemanator.

Pe un site tineresc se spunea: ” …pentru ca un tanar baiat sa fie in stare sa reziste masturbarii trebuie foarte mare tarie. Oricum noi nu-i vedem rostul”. Biserica insa vede rostul. Masturbarea (sau malahia) este pacat pentru ca “este contrara scopului natural pentru care Dumnezeu a creat sexualitatea la inceput. Ii lipseste finalitatea, care este procrearea si daruirea de sine reciproca, apoi incalca porunca de a duce o viata casta. Pentru a-si implini scopul, sexualitatea trebuie sa formeze comuniunea intre doua persoane, unirea durabila intr-un singur trup, (in Taina Nuntii, n.n.)[39]. Pentru cei mai multi dintre tinerii adolescenti masturbarea este substitut pentru viata sexuala. Acestia se amagesc ca-s inca feciori pentru ca n-au desfranat in fapt, desi Sfantul Ioan Scararul spune ca malahia este desfranare ce se face fara de alt trup. Bineinteles ca nu-i tot una, dovada ca desfranarea propriu-zisa este opritoare de la preotie, iar malahia nu, spun Canoanele Parintilor. Insa, e limpede ca nici unul, nici altul dintre cei patimasi nu traieste in curatie.

Oricat s-ar vorbi in favoarea acestei practici tineresti, glasul constiintei spune oricarui tanar crestin ca-i nefiresc, ii spune cel putin la inceput, pentru ca Morala Ortodoxa vorbeste si de adormirea constiintei morale. Daca de multe ori se vorbeste despre iminenta caderii ca moment al descoperirii senzualitatii, nu putem spune acelasi lucru si despre obiceiul pacatos.

Hristos ne cheama sa depasim cele ale firii. Omul are instincte, insa nu trebuie sa fie robul lor. Nevoia biologica poate fi subtiata daca nu este intarita de influente externe, de setea patimasa a omului. Aceasta sete o poate potoli doar Hristos, de aceea in relatie cu El trebuie sa vedem si terapia.

Patima este, se pare, greu de vindecat. Creeaza dependenta, irascibilitate care devine semn al deznadejdii. Este necesar ca tanarul sa se indeparteze de pricinile ce-i tulburau mintea si-l indemnau spre pacat si sa nu mai dea frau liber gandurilor de desfranare, ci sa le respinga chemand pe Hristos in ajutor, prin rugaciune. Deci, prin paza mintii, paza ochilor, prin indepartarea de pricina pacatului; si toate acestea sa le aiba in vedere asa cum are insemnarile din agenda (“trebuie sa ajung la…”, “sa cumpar…”, “sa-mi pazesc mintea…”). Despre aceste exercitii spirituale vorbesc multe scrieri ascetice. Nu e tocmai usor pentru cei ce nu au o aplecare prea mare spre cele duhovnicesti. E vorba de lupta crunta cu dulceata patimilor, cu vechile deprinderi. Vindecarea nu e act magic, nu e vorba de o pastila pe care daca o iei, gata – scapi de raceala. Daca invatatura morala a Bisericii (bazata pe Sfintii Parinti, dar si pe bunul simt!) condamna aceasta practica, inseamna ca exista vindecare pentru oricine, deci nu exista “nu pot sa ma las”, pentru ca suntem incredintati ca primim indeajuns har dumnezeiesc incat sa depasim orice neputinta. Vinovat de cadere este omul si nu Dumnezeu care a ingaduit ispita. Nu e cazul sa judecam cu asprime, insa se pare ca cel ce nu lupta, nu invinge. Daca tanarul cauta reviste, filme cu caracter erotic, pornografic, cyber-sex pe chat-urile Internetului[40], muzica cu iz erotic, senzuala (maneaua, hip-hop-ul), dansul lasciv, provocator prin discoteci, saruturile mult prea prelungite si senzuale, daca are o preocupare, o aplecare spre patima trupului, va avea mult de luptat cu patima malahiei. Nu ii va fi greu, ii va fi imposibil! Tanarul nu trebuie sa-i mai dea mintii prilej sa rumege cele ale desfranarii, prin diferite inchipuiri pacatoase, si asa va disparea, cu mila lui Dumnezeu, si patima. In primul rand trebuie sa constientizeze ca pacatul cu pricina, dar si pacatul in genere, il indeparteaza de Dumnezeu, ii croiesc drum spre iad dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel care marturiseste lamurit: Nu va amagiti: …Nici malahienii… nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 10). Tanarul trebuie sa-si vada interesul intrucatva, pentru ca masturbarea il indeparteaza de Hristos, de mantuire. Nu trebuie sa se justifice sau sa se indreptateasca pe sine gandind ca majoritatea cad in patima masturbarii[41]. In al doilea rand este neaparata nevoie de un duhovnic rabdator si atent, care sa castige increderea tanarului, stiut fiind ca patimile trupului aduc dupa sine si o jena de nedescris.

Apoi trebuie sa se inarmeze cu rugaciune multa (Psalmi, Paraclisul Maicii Domnului sau Plansurile Sfantului Efrem Sirul etc.), cu post, cu Sfanta Liturghie, cu metanii – caci malahia este o patima si a sufletului si a trupului. Tanarul trebuie sa aiba indrazneala sa-i spuna lui Hristos neputinta lui, sa-i ceara sprijin, putere, nadejde. Spun asta pentru ca multi, din cauza patimilor, nu au indrazneala gandind ca Dumnezeu nu-i mai asculta.

Categoric, Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.


[37] Cuvantul onanie vine de la personajul biblic Onan. Acesta refuza implinirea responsabilitatii leviratului, a carui datorie era sa insamanteze pe vaduva fratelui sau cu care, conform randuielii, se casatorise pentru a asigura continuarea neamului acestuia (fiii nascuti cu vaduva erau deci considerati fii ai celui raposat). Onan, insa, refuza sa o lase insarcinata pe femeia fratelui sau decedat, el varsa samanta jos, ca sa nu ridice urmasi fratelui sau (Facere 38, 9) ceea ce atrage mania lui Dumnezeu care-l omoara. Deci, pacatul lui Onan nu este nici masturbare, nici chiar ceea ce azi se numeste coit intrerupt sau ejaculare ante-portas. Pacatul sau consta in nesupunerea fata de legea leviratului. De aceea am zis ca masturbarea este numita impropriu onanie.

[38] Pe CD-ul multimedia “Programul national de educatie pentru sanatate, Ghid multimedia pentru profesori, partea I” (aparut sub egida MEC) se vorbeste despre ejacularea fara erectia penisului, fenomen care are semnificatie patologica, in a carui cazualitate este incriminata masturbarea frecventa.

[39] Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vietii, Editura Patmos, p. 138.

[40] Canalele de chat (de discutii) atrag un numar foarte mare de adolescenti, determinand chiar situatii grave de dependenta si dificultati de comunicare reala. Pe chat-uri indrazneala e mult mai mare decat fata catre fata (poate direct proportionala cu gradul de anonimat). De aici si grosolania, badarania, abundenta discutiilor cu accent pe sexualitatea vulgara (cyber-sex-ul). Bineinteles ca nu toti tinerii pasionatii de chat accentueaza sexualitatea, insa ispita e mare si, de regula, “toate drumurile duc la Roma…”.

[41] Statisticile spun ingrijorator ca peste 80% dintre adolescenti si aproximativ 50% dintre adolescente practica autosatisfacerea sexuala.

Extras din Hristos si tinerii, Laurentiu Dumitru

Citeste si

A avea sau a nu avea copii

Tradarea fidelitatii conjugale

Unde sa ne cautam jumatatea

Despre pacatul curviei, betiei si fumatului

Despre casatorie

Parastasele, pomenirea mortilor in Biserica Ortodoxa

Standard

Despre parastase în general

Una dintre tradiţiile vechi şi nestrămutate ale Bisericii noastre este şi rugăciunea pentru cei morţi. Istorisirea Sfintei Evanghelii despre dumnezeiasca şi minunata Schimbare la Fată a Domnului, care ni-i înfăţişează pe Moise şi pe Ilie, precum şi pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ne arată limpede că morţii au o conştiinţă desăvârşită.

Trecând prin moarte, viaţa continuă. Cei care pleacă din această viaţă îşi păstrează comuniunea duhovnicească cu mădularele Bisericii care se află pe pământ prin virtutea dragostei în Hristos. Această dragoste face să fie una totalitatea credincioşilor. Ea îi uneşte, deoarece Biserica este una şi are drept Cap pe Hristos. Noi, cei care credem, alcătuim trupul Bisericii şi fiecare în parte suntem un mădular al acestui trup. Moartea schimbă, dar numai în mod simţit, legăturile dintre cei ce au murit şi cei ce trăiesc. “Şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 8).

Biserica se împarte în două: cea biruitoare şi cea luptătoare. Din Biserica biruitoare fac parte aceia care şi-au săvârşit întru biruinţă lupta lor din viaţa pământească şi aşteaptă cununa dreptăţii “în ziua aceea”. Din Biserica luptătoare fac parte aceia care încă se luptă împotriva păcatului pentru a ajunge la desăvârşire. Însă mădularele Bisericii biruitoare şi luptătoare au o legătură indestructibilă între ele, căci cei care se află în cer nu sunt nepăsători faţă de cei care se mai află în această viaţă. “Moartea trupească, despărţirea sufletului de trup nu distruge legătura credinciosului cu Biserica; nu-l desparte de celelalte mădulare în Hristos”. De altfel, dragostea este veşnică precum sunt şi sufletele. Din nenumăratele mărturii cuprinse în Sfânta Scriptură, dar mai ales în Istoria Bisericii noastre şi în Tradiţie, aflăm că există o comuniune duhovnicească şi o întrajutorare în dragoste şi rugăciune între mădularele Bisericii cereşti şi pământeşti, deoarece toţi împreună alcătuim “o comuniune de sfinţi”.

Toţi cei care au adormit şi toţi cei ce trăim în această lume ne aflăm într-o tainică şi mai presus de fire comuniune de viaţă, rugăciune şi dragoste frăţească. Prin această legătură cei vii îi ajută pe cei morţi. Astfel a rânduit dragostea lui Dumnezeu, voind ca unul să se mântuiască prin celălalt.

***

Pe această legătură se întemeiază parastasele Bisericii noastre, care dintru început le săvârşea şi se ruga pentru cei adormiţi. Dacă parastasele nu ar fi folosit pe cei morţi, Biserica nu le-ar fi săvârşit şi nu s-ar fi rugat pentru ei.

Mărturii despre sfintele parastase

A. Din Sfânta Scriptură

1. Din Vechiul Testament

Prima referire la parastase o avem în cap. 9 din Cartea lui Neemia (a doua a lui Ezdra), unde israelitenii L-au rugat pe Dumnezeu să ierte păcatele părinţilor lor mai dinainte adormiţi. “În ziua de 24 a acestei luni s-au adunat toţi fiii lui Israel, îmbrăcaţi cu sac şi cu capetele presărate cu cenuşă ca să postească. Şi osebindu-se cei ce erau din neamul lui Israel de toţi cei de alt neam, au venit de şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor. Şi după ce s-au aşezat la locurile lor, li s-a citit din cartea legii Domnului Dumnezeului lor un sfert de zi, iar alt sfert de zi şi-au mărturisit păcatele lor şi s-au închinat Domnului Dumnezeului lor” (1-3).

În Cartea a doua a Macabeilor (12, 36-46) se istoriseşte următoarea întâmplare. Într-o luptă a lui Iuda cu Gorgias a ieşit biruitor Iuda, deşi a avut destui morţi. După luptă “a doua zi au venit cei ce erau cu Iuda, precum a fost rânduit ca să ridice trupurile celor omorâţi şi să le aşeze cu rudeniile în părinteştile morminte. Şi a aflat sub hainele fiecăruia dintre cei morţi lucruri închinate idolilor Iamniei, de la care îi oprea legea pe iudei şi tuturor vădit lucru a fost că pentru această pricină au căzut aceştia… Iar viteazul Iuda a îndemnat mulţimea să se păzească fără de păcat şi, strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi… Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat”.

2. Din Noul Testament

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a II-a către Timotei vorbeşte despre Onisim care deja murise: “Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul” (1, 18).

Aşadar, în Sfânta Scriptură există locuri în care se vorbeşte limpede despre rugăciunea pentru cei morţi, de aceea şi parastasele se săvârşesc încă din primele veacuri în Biserica noastră.

Şi aceasta deoarece, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel, vii şi morţi suntem “trupul lui Hristos şi mădulare în parte” (1 Corinteni 12, 27).
B. Mărturii din Sfânta Tradiţie

1. Sfinţii Părinţi ai Bisericii

Mărturiile pe care le avem din Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre sunt mai bogate.
1. “Învăţătura celor doisprezece Apostoli”, una dintre cele mai vechi cărţi ale Bisericii noastre, porunceşte să se săvârşească parastase pentru cei morţi la trei zile, la nouă, la patruzeci şi la un an.
2. Tertulian (+240-250 d. Hr.) unul dintre cei mai vechi scriitori bisericeşti, pomeneşte mereu despre Liturghiile ce s-au săvârşit pentru cei morţi şi mai ales în cartea sa “Despre coroană”.

3. Sfântul Mucenic Ciprian (+258 d. Hr.), într-una din epistolele sale, ne face cunoscut că datoria principală a vechilor creştini era să aducă jertfe şi rugăciuni pentru cei adormiţi.

4. Istoricul bisericesc Eusebiu, descriind înmormântarea măreaţă a Sfântului Constantin cel Mare în Biserica Sfinţilor Apostoli, spune că trupul fericitului său suflet “s-a contopit cu poporul lui Dumnezeu, învrednicindu-se de dumnezeieşti slujbe şi liturghii”.

5. Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului (330-337) săvârşea în fiecare zi Sfânta Liturghie pentru Valentinian, Teodosie şi Sotiro.
6. Fericitul Augustin (354-430) după ce a săvârşit înmormântarea maicii sale, spune că, deşi trupul ei se afla în mormânt, el săvârşea “după obicei jertfa pentru mântuirea sufletului ei”. Deoarece, precum el însuşi spune mai jos, mama lui nu considera nimic altceva mai important decât a i se pomeni numele la Sfânta Liturghie. De asemenea el a scris o întreagă carte despre cei adormiţi cu titlul “De cura pro mortuis”.

7. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în “Catehezele” sale spune că, după sfinţirea Cinstitelor Daruri “pomenim şi pe cei morţi, mai întâi pe patriarhi, apostoli, prooroci, mucenici, ca pentru rugăciunile şi mijlocirile lor, să primească Dumnezeu rugile noastre”.

8. Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit o lucrare completă cu titlul “Despre cei adormiţi în credinţă”.

9. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta, spune: “Nu s-au legiferat acestea la întâmplare de către dumnezeieştii Apostoli, adică faptul de a ne aduce aminte în timpul Înfricoşătoarelor Taine de cei care au plecat din această viaţă, căci aceia au cunoscut că mult câştig şi mare folos sufletesc se dobândeşte din aceasta” (Omilia 4 la Epistola către Filipeni).

10. Sfântul Noul Mucenic Iacov, în 1520, atunci când era dus la mucenicie, a poruncit ucenicilor lui să-i facă parastasele după rânduiala Bisericii.

11. Sfântul Nectarie din Eghina, cel de curând proslăvit, a întocmit o lucrare cu titlul: “Despre nemurirea sufletului şi despre sfintele parastase”, în care prin nenumărate texte patristice şi întâmplări din vieţile sfinţilor Bisericii noastre dovedeşte folosul pe care îl aduc parastasele.

2. Mărturii din Sfintele Liturghii

În toate Sfintele Liturghii se află rugăciuni pentru cei adormiţi. În Sfânta Liturghie a Apostolului Marcu se găseşte următoarea rugăciune pentru cei adormiţi: “Şi sufletele acestora (pentru care preotul a săvârşit Liturghia şi s-a rugat) şi ale tuturor odihneşte-le, Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, în corturile Sfinţilor Tăi… Aşa, Doamne, odihneşte sufletele acestora şi Împărăţiei Cerurilor le învredniceşte”.

În Sfânta Liturghie a Sfântului Iacov, fratele Domnului, după pomenirea apostolilor, proorocilor se rostesc următoarele:

“Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, pomeneşte pe ortodocşii creştini pe care i-am pomenit şi pe care nu i-am pomenit şi îi odihneşte acolo… Şi fă să fie jertfa noastră bineprimită, sfinţită în Duhul Sfânt spre iertarea greşelilor noastre şi ale celor din neştiinţă ale poporului şi spre odihna sufletelor celor mai înainte adormiţi”.
În Sfânta Liturghie a Sfântului Clement ucenicul Sfântului Apostol Petru se spune: “Încă ne rugăm Ţie, Doamne, şi pentru Sfânta Ta Biserică cea de la o margine până la cealaltă… şi pentru toţi cei ale căror nume Tu Însuţi bine le cunoşti”. (Diaconul îndeamnă poporul să se roage împreună cu preoţii “pentru cei adormiţi în credinţă”).
De asemenea în Sfintele Liturghii ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur se face referire la cei adormiţi: “… pomeneşte pe toţi cei adormiţi în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice şi îi odihneşte pe ei acolo unde străluceşte lumina feţei Tale”. Aici preotul pomeneşte numele celor adormiţi.

3. Dipticele Bisericii

Rugăciunile pentru cei adormiţi sunt o tradiţie apostolică, lucru ce se poate vedea din Dipticele Bisericii. Dar ce sunt Dipticele? Sunt două scânduri unite între ele ca plăcile de piatră ale lui Moise pe care era scris Decalogul. Pe Diptice erau scrise numele ortodocşilor. Potrivit cu hotărârile Sinodului al V-lea ecumenic, după sfinţirea Cinstitelor Daruri şi mai precis după “Cuvine-se cu adevărat…”, diaconul pomeneşte numele scrise în Diptice. Iar această rânduială se păstrează până astăzi.

Dipticele sunt de trei feluri: Dipticele sfinţilor, ale celor vii şi ale celor adormiţi. Dipticele sfinţilor există din vremea Sfântului Dionisie Areopagitul. Dipticele celor adormiţi sunt şi ele foarte vechi şi se face referire la ele în Liturghia Sfântului Evanghelist Marcu. În Dipticele celor vii erau scrişi arhiereii, împăraţii, toţi cei care aveau diferite vrednicii şi stăpâniri, mai ales cei care au ajutat acea biserică şi în general tot poporul. Aceste Diptice se păstrează de către preoţi cu multă scumpătate în Sfântul Altar. Această scumpătate a păstrării Dipticelor se datorează faptului că, potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, sfinţii trebuie slăviţi ca sfinţi, ortodocşii trebuie fericiţi ca ortodocşi, ereticii trebuie osândiţi ca apostaţi, iar “cei ce s-au săvârşit întru credinţă, ale căror nume numai Domnul le cunoaşte” trebuie să fie pomenite.

Rugăciunile şi parastasele pentru cei adormiţi sunt susţinute de incontestabila Tradiţie apostoli că, de la care am moştenit obiceiul de a ne ruga la Sfânta Proscomidie pentru cei adormiţi şi de a aşeza miridele lor în faţa Sfântului Agneţ alături de miridele pentru cei vii. Iar aceste miride ale celor vii şi ale celor adormiţi sunt puse în Sfântul Potir, şi astfel primesc sfinţire şi izbăvire de la Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, în timp ce preotul rosteşte: “Spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Cinstit Sângele Tău pentru rugăciunile sfinţilor Tăi. Amin”.

4. Mărturisirile de credinţă ale Bisericii
“Mărturisirea de credinţă” a lui Mitrofan Critopulos

În Mărturisirea de credinţă a lui Mitrofan Critopulos, patriarhul Alexandriei, se spun următoarele referitor la subiectul nostru: “Biserica lui Hristos a rânduit să fie aduse rugăciuni şi cereri pentru cei adormiţi, astfel încât, prin aceste rugăciuni ce se înalţă la Dumnezeu, ori să se slobozească cu desăvârşire de suferinţele ce i-au cuprins, ori să afle o oarecare uşurare şi mângâiere în închisoarea în care se află sufletelor lor. Ne rugăm pentru cei adormiţi, pomenind pe fiecare în parte în prima zi, în a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, apoi la trei luni, la şase luni şi, în sfârşit, la un an; şi ori de câte ori rudele celui ce a plecat vor să facă aceasta, nu sunt împiedicate. Dar şi în fiecare sâmbătă din tot timpul anului se fac rugăciuni de către Biserică, pentru toţi morţii care s-au săvârşit întru credinţă. Şi aceasta se face în toate bisericile. Şi ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie totdeauna se pomenesc şi aceştia”.

“Mărturisirea de credinţă” a lui Petru Movilă
În această “Mărturisire de credinţă” se spun următoarele: “După moarte nu mai este vreme de pocăinţă şi de fapte bune. Din aceste cuvinte se vădeşte faptul că după moarte sufletul nu se poate slobozi sau pocăi şi nu poate face nici o faptă bună prin care să se poată dezlega de legăturile iadului. Numai Sfintele Liturghii, rugăciunile şi milosteniile care se fac pentru el de către cei vii îl ajută şi îl slobozesc de legăturile iadului”.
Explicând versetul de la Luca 12, 5: “Temeţi-vă de acela care are putere să arunce în gheena”, scrie: “Nu a spus că după moarte îl aruncă în gheena, ci îl poate arunca, deoarece păcătoşii care mor nu sunt aruncaţi neapărat în iad, ci aceasta se află în stăpânirea lui Dumnezeu, precum în stăpânirea Lui se află şi iertarea. Iar aceasta o spun pentru jertfele şi milosteniile ce se aduc pentru cei adormiţi, care folosesc mult chiar şi pe cei care au murit în păcate grele. Deoarece după moarte nu aruncă sufletele în gheena, ci are stăpânire să le arunce. Aşadar, să nu încetăm a-L ruga pe Cel Care are stăpânirea să arunce sufletele în gheena, însă nu o foloseşte, dar şi puterea de a ierta”.

Mărturisirea de credinţă a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului

În anul 1672 s-a ţinut la Ierusalim un sinod local, unde s-a discutat şi subiectul parastaselor. De aici putem observa importanţa discuţiei, căci ea nu este o simplă paranteză între celelalte subiecte ale credinţei, de vreme ce un sinod local este nevoit să ia poziţie în această privinţă.
Aşadar, în Mărturisirea de credinţă a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, în articolul 18 se spun următoarele: “Credem că sufletele celor adormiţi se află ori în odihnă, ori în chinuri, potrivit cu faptele pe care le-a făcut fiecare…”. “…Se eliberează de către bunătatea nemărginită (a lui Dumnezeu) prin rugăciunea preoţilor şi facerile de bine, pe care le săvârşesc rudele fiecăruia dintre cei adormiţi, şi prin puterea cea mare a Jertfei celei fără de sânge, pe care Biserica cea sobornicească şi apostolească o săvârşeşte zilnic pentru cei adormiţi, atât în parte cât şi de obşte, pentru toţi”. Se înţelege desigur că nu cunoaştem vremea slobozirii lui. Apoi completează: “Faptul că aceştia se slobozesc din legăturile lor înainte de Învierea cea de obşte şi judecată, îl cunoaştem şi credem, dar când va fi nu ştim”.

5. Vieţile Sfinţilor

Şi din Vieţile Sfinţilor aflăm despre folosul pe care îl aduc parastasele.
În viaţa Sfântului Macarie Egipteanul se istoriseşte următoarea întâmplare: “Într-o zi umblând sfântul prin pustie, a aflat un craniu şi mişcându-l cu toiagul, l-a întrebat: “Cine eşti tu?” Eu am fost popă idolesc al elinilor ce au petrecut în locul acesta, a răspuns căpăţâna, iar tu eşti Macarie, purtătorul de duh, şi în oricare ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri şi te vei ruga pentru ei, se mângâie puţin»”.

În viaţa Sfintei Tecla se spune că atunci când a prins-o ighemonul Alexandru şi o ducea la chinuri, înainte de mucenicie a încredinţat-o bogatei nobile Trifena ca s-o păzească până va veni s-o dea spre mâncare fiarelor. Fiica Trifenei, care murise cu câteva zile mai înainte i-a apărut mamei sale în vis şi i-a spus: “Mamă, să iubeşti pe străina Tecla şi să o ai de fiică în locul meu, deoarece este roaba lui Dumnezeu şi poate face rugăciune ca Domnul să mă aşeze în locaşurile drepţilor”. De îndată ce s-a deşteptat, Trifena i-a spus sfintei: “Fiica mea cea de-a doua, roagă-te lui Hristos al tău să odihnească pe fiica mea în viaţa cea veşnică aşa cum mi-a cerut în vedenie”. Atunci sfânta ridicându-şi mâinile spre cer, s-a rugat, spunând: “Doamne al meu, Iisuse Hristoase, Fiul adevăratului şi viului Dumnezeu, ascultă-mă pe mine roaba Ta şi odihneşte pe Falconilla în viaţa cea veşnică, după voia Ta cea sfântă” (Vieţile Sfinţilor, 24 septembrie).

Un oarecare dintre părinţii purtători de Dumnezeu avea un ucenic care trăia în nepăsare faţă de cele duhovniceşti şi a murit într-o nepăsare şi mai mare. După o vreme stareţul îl vede pe ucenicul său afundat până la gât în mocirlă. După multe lacrimi şi rugăciuni, bătrânul, într-o altă vedenie, îl vede pe ucenic afundat până la mijloc în mocirlă. Adăugând apoi multe osteneli şi lacrimi, îl vede slobozit cu desăvârşire din mocirlă.

Despre Sfântul Grigorie Dialogul se spune că l-a mântuit pe împăratul Traian prin rugăciune, după care a auzit un glas de la Dumnezeu spunându-i: “Am auzit rugăciunea ta şi am dăruit iertare lui Traian. Dar tu de acum înainte să nu te mai rogi pentru păgâni”. Împărăteasa Teodora, prin rugăciunile preoţilor, a slobozit pe soţul ei, împăratul Teofil din legăturile iadului.

Multe întâmplări asemănătoare se istorisesc în vieţile cuvioşilor şi de Dumnezeu purtătorilor părinţi, care prin rugăciunile lor au ajutat pe mulţi. Dar mai multe se pot spune şi scrie de către liturghisitorii de astăzi ai Celui Preaînalt, care prin Liturghiile săvârşite de ei, ajută sufletele creştinilor adormiţi. Vremea săvârşirii parastaselor

Dar când trebuie să se săvârşească parastasele? În “Învăţătura celor doisprezece Apostoli” se spune că trebuie să săvârşim parastasele la a treia zi, la a noua, Ia a patru zecea şi Ia un an. Sfântul Isidor Pelusiotul spune că se săvârşesc la a treia zi în amintirea Învierii celei de a treia zi a Domnului; la a noua zi după numărul puterilor îngereşti; la a patruzecea zi potrivit obiceiului din Vechiul Testament, deoarece şi iudeii, atunci când a murit Moise l-au plâns patruzeci de zile.

Despre parastasele anuale, face referire Sfântul Grigorie Teologul în cuvântul pe care l-a rostit la înmormântarea fratelui său Chesarie: “Pe unele le-am dat şi pe altele le vom da prin cinstirile şi pomenirile ce le oferim anual”.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, în pomenirile la trei zile şi nouă zile, vede alt simbolism. Pomenirea la trei zile se săvârşeşte pentru cel adormit, deoarece omul şi-a luat fiinţa prin Sfânta Treime şi deoarece, mutându-se, trebuie să se preschimbe şi să se arate în vechea lui frumuseţe în care a fost îmbrăcat înainte de călcarea poruncii sau poate în una şi mai frumoasă. Cea de la nouă zile, pentru ca duhul acestuia, fără de trup fiind, să se împreuneze cu sfintele duhuri şi cu îngerii în ceata lor, fiind asemenea lor după fire. Iar la patruzeci de zile se face pentru Înălţarea Mântuitorului, care s-a săvârşit în această zi după Înviere, ca şi El înviind atunci să se înalţe… şi să întâmpine pe Judecătorul… Iar parastasele anuale propovăduiesc iarăşi pe Sfânta Treime şi se săvârşesc pentru cel adormit spre slava Ei, deoarece omul şi-a luat fiinţa de la Sfânta Treime şi iarăşi dezlegat de trup tot spre Ea trebuie să se îndrepte… Sau pentru a dovedi că este nemuritor după suflet şi că iarăşi se va înnoi atunci când Ziditorul va voi să-i învieze trupul său…”.
În “Mărturisirea de credinţă” a lui Mitrofan Critopulos se arată, aşa cum am spus mai sus: “Ne rugăm pentru cei adormiţi, pomenind pe fiecare în parte în prima zi, în a treia, a noua, a douăzecea, a patruzecea, apoi la trei luni, la şase luni şi, în sfârşit la un an; şi de câte ori rudele celui ce a plecat vor să facă aceasta, nu sunt împiedicate. Dar şi în fiecare sâmbătă din tot timpul anului se fac rugăciuni de către Biserică, pentru toţi cei adormiţi întru credinţă. Şi aceasta se face în toate bisericile. Şi ori de câte ori se săvârşeşte Sfânta Liturghie, totdeauna se pomenesc şi aceştia”.

În afară de acestea Biserica noastră mai are două Sâmbete ale morţilor, în care se pomenesc toţi drepţii din Legea Veche şi creştinii din toate vremurile.

Prima Sâmbătă a morţilor, Sfinţii Părinţi au rânduit-o înaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi (a lăsatului sec de carne). În această zi Biserica săvârşeşte parastase pentru fiii ei care au murit în pământ străin, în mare sau în pustie. Deoarece pentru aceştia nu s-au făcut parastase şi au fost lipsiţi de foloasele lor, dumnezeieştii Părinţi, mişcaţi de iubirea de oameni au rânduit să se săvârşească parastase pentru toţi cei adormiţi, ca să fie cuprinşi şi cei cărora nu li s-au făcut parastase.

Dar pentru care pricină Sfinţii Părinţi au ales această Sâmbătă? Deoarece au rânduit în următoarea zi pomenirea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, au găsit că este potrivit să fie pomenite şi sufletele ca prin aceasta să-L roage pe Înfricoşătorul Judecător să folosească obişnuita milostivire şi să le aşeze în odihna pe care le-a făgăduit-o.

A doua Sâmbătă a morţilor este rânduită de Biserica noastră la nouă zile după Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică în Sâmbăta dinaintea Cincizecimii. La acest parastas Biserica noastră pomeneşte pe toţi dreptcredincioşii adormiţi de la Adam până astăzi.

Ea se roagă pentru aceştia şi cere de la Hristos, Care S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui, să-i învrednicească ca în ceasul judecăţii să dea răspuns bun Celui Care va judeca tot pământul, să fie aşezaţi de-a dreapta Lui, în bucurie, în partea drepţilor şi în ceata luminoasă a sfinţilor şi să se facă vrednici moştenitori ai împărăţiei Lui. Dar Biserica nu se roagă numai pentru creştini, deoarece de la Adam până la Hristos n-a fost nici un creştin, ci se roagă pentru toţi oamenii.

În aceasta poate vedea oricine dragostea Bisericii noastre pentru întreg neamul omenesc. Materiile necesare pentru săvârşirea parastasului

Lucrurile cele mai necesare pentru săvârşirea unui parastas sunt: prescura (colacul), vinul, coliva, tămâia şi lumânările.

Slujba parastasului nu este numai o lucrare a oamenilor, ci mai ales a lui Hristos, căci de la El vom cere ajutor şi acest ajutor ni-l poate oferi numai prin Sfânta Liturghie. De aceea este bine să se pomenească şi la Sf. Liturghie morţii de la parastas.

Asupra acestui fel de pomenire insistă în mod deosebit Sfântul Simeon al Tesalonicului, accentuând marele folos pe care-l dobândeşte sufletul din săvârşirea Sfintei Liturghii. “A treia zi” (după adormirea celui pomenit), – spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, “se face colivă din seminţe de grâu şi din alte roade de multe feluri ce sunt aduse ca prinos lui Dumnezeu. Dar ce simbolizează aceste roade? Ele arată că şi omul este o sămânţă, un rod al pământului care semănându-se acum în pământ precum grâul, iarăşi va învia cu puterea lui Dumnezeu, răsărind în viaţa ce va să fie şi aducându-se viu şi desăvârşit lui Hristos. Căci precum această sămânţă se îngroapă în pământ, iar după aceea răsare şi aduce mult rod, tot astfel şi omul fiind dat acum pământului prin moarte, iarăşi va învia. Acelaşi lucru îl spune şi Sfântul Apostol Pavel, arătând învierea prin pilda semănăturilor”.

Acestea le spune Sfântul Simeon al Tesalonicului referitor la colivă şi la celelalte care se folosesc pentru parastas, arătând totodată şi simbolismul lor.

Această tradiţie a colivelor se găseşte încă de la mijlocul secolului al IV-lea.

Până atunci se aduceau la sfintele parastase pâine şi vin cu măsline, cu brânză sau cu orez. Cei care primeau această milostenie rosteau: “fericită să le fie pomenirea” şi de aceea se numeau “fericiţi”. Rămăşiţe ale acestor manifestări sunt şi colăceii de astăzi pe care rudele celui adormit îi împart după parastas. “În loc de parastas”

Există unii creştini care în loc de parastas fac o oarecare milostenie spre pomenirea celui adormit. Dar altceva este parastasul şi altceva este milostenia pe care o face cineva. Căci nici o milostenie nu poate înlocui Sfânta Liturghie, unde se jertfeşte “Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. De aceea aducem la biserică prescura şi vinul care se prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos. Din prescură se va scoate şi părticica pentru cel adormit care se va aşeza pe Sfântul Disc alături de părticelele sfinţilor şi drepţilor Bisericii. Acolo se află întreaga Biserică şi cea luptătoare şi cea triumfătoare. “Este mare cinste, accentuează Sfântul Ioan Gură de Aur, să se rostească şi numele răposatului nostru acolo unde se află Hristos şi întreaga Biserică. Dar, ia aminte, se vesteşte atunci înfricoşata Taină, căci Dumnezeu S-a dat pe Sine pentru mântuirea lumii.”

Prin urmare, ajutorul cel mai mare şi mai important care se poate da celui ce a plecat din această viaţă, este cel care se dă prin pomenirea numelui său la Sfânta Liturghie.

Ceea ce nu pot face bunurile ce se dau săracilor o poate face rugăciunea unui drept şi cu atât mai mult Sfânta Liturghie. Parastasele aduc folos sau nu?

Unanimă este mărturia Părinţilor Bisericii, precum şi a Bisericii însăşi din experienţa liturghisitorilor ei că mare este folosul care ne vine de la parastase. Dar să vedem ce spun marii Părinţi despre folosul lor. Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu doreşte foarte mult ca noi toţi să facem bine tuturor, atât celor vii, cât şi celor morţi.

Dumnezeieştii Părinţi, atunci când vorbesc de parastase şi folosul ce vine din ele, au ca temei cuvintele Domnului şi iubirea Lui de oameni. Şi fiindcă nu cunoaştem şi nu putem pune hotare dragostei lui Dumnezeu, tocmai de aceea ne încredem în această dragoste a Lui şi atunci când este vorba despre folosul parastaselor.

Sfântul Ioan Gură de Aur dă mare importanţă săvârşirii Jertfei celei fără de sânge car se aduce pentru cei adormiţi. Iar referitor la aceasta spune: “Nu se fac fără scop jertfele şi milosteniile pentru cei plecaţi. Toate acestea le-a poruncit Duhul Sfânt deoarece vrea să ne folosim unul de altul. Se foloseşte acela de la tine şi tu de la acela. Să nu te îndoieşti că cel mort va dobândi un oarecare folos… “.

În continuare sfântul dă mare importanţă pomenirii numelor la Sfânta Liturghie.

“Şi precum atunci când se sărbătoresc biruinţele împăraţilor, sunt lăudaţi şi toţi cei care au ajutat în luptă, iar cei care se află în temniţe sunt eliberaţi datorită acestei împrejurări, dar trecând vremea aceasta (de graţiere) cel care nu a luat har, nu-l va mai lua, tot astfel şi aici, în vremea săvârşirii Jertfei; acesta este timpul pentru biruinţe.

Sfinţii Apostoli n-au legiuit fără motiv rugăciunile pentru cei plecaţi, care se rostesc În vremea săvârşirii Înfricoşătoarei Taine a Dumnezeieştii Liturghii. Căci au cunoscut marele câştig şi folos ce îl primesc aceia. Atunci când un întreg popor îşi înalţă mâinile sale la rugăciune şi împreună cu tot clerul aduc înfricoşătoarea Jertfă, cum să nu înduplecăm milostivirea lui Dumnezeu prin rugăciunile noastre stăruitoare. Dar aceasta îi priveşte numai pe cei dreptcredincioşi”.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, urmând Tradiţia apostolică, scrie: “Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiţi, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare şi unire cu Dumnezeu precum aceasta. Deoarece Însuşi Sângele Domnului este cel care prin această Jertfă se varsă pentru noi netrebnicii şi Însuşi Dumnezeiescul Trup este cel care se jertfeşte pe Sfântul Jertfelnic”.

Sfântul Grigorie de Nyssa socoteşte “folositor şi plăcut lui Dumnezeu” faptul de a pomeni numele celor adormiţi în vremea săvârşirii Sfintei Liturghii.

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că “nespus de mare” este folosul care provine din această rugăciune. Iar Sfântul Atanasie exclamă: “Chiar şi în aer de ar muri cel credincios, nu şovăi să aduci pentru el untdelemn şi lumânări. Deoarece acest prinos îl primeşte Dumnezeu şi răsplăteşte spre folosul aceluia”.

Şi precum atunci când un tată are un copil bolnav, care nu poate aduce la biserică pentru sine untdelemn, lumânări şi tămâie, ci în locul lui le aduce tatăl său, acest prinos fiind bineplăcut lui Dumnezeu, la fel se întâmplă şi în cazul celor morţi. Deoarece aceştia nu mai au trup ca să se poată ajuta pe ei Înşişi, îi ajută rudele şi prietenii lor prin jertfele pe care le aduc pentru ei.

De aceea nu trebuie să neglijăm sfintele parastase. Şi în mod deosebit trebuie să pomenim numele în vremea Dumnezeieştii Jertfe, deoarece ]n acest scop ne-a fost dată. Cum ajută?

Însă modul în care ajută parastasele rămâne o taină, pe care mintea omenească nu o poate explica.

În 1652, precum am spus mai sus, s-a adunat un sinod local la Ierusalim, unde s-a discutat şi subiectul acesta. De aici reiese că el nu este un lucru lipsit de importanţă, ci deţine un loc important în Biserica noastră. Iar concluzia care reiese de aici este următoarea: faptul că parastasele folosesc îl cunoaştem şi îl credem, dar cum şi când, asta aparţine judecăţii lui Dumnezeu.

Şi renumitul Andruţos spune în Dogmatica sa: “Precum nu este cu putinţă să înţelegem cum Dumnezeu, Cel ce cârmuieşte lumea prin anumite legi, este înduplecat de o anumită rugăciune şi intervine în mersul lucrurilor naturale (fizice) şi omeneşti, tot astfel nu este cu putinţă să ne dăm seama cum folosesc rugăciunile pe cei adormiţi”. Pe cine ajută şi pe cine nu ajută?

Ajută:

Atunci când se săvârşesc cu credinţă şi evlavie.

Atunci când cei morţi sunt vrednici de mila dumnezeiască.

Atunci când plinătatea rugăciunilor nu se împotriveşte dreptăţii şi bunătăţii dumnezeieşti.

Nu ajută:

Atunci când omul a respins harul dumnezeiesc şi s-a făcut rob diavolilor, nevrând să se pocăiască.

Celui care a plecat cu desăvârşire nepocăit. Căci acestuia nu îi aduc prea mult folos parastasele, ci doar o oarecare uşurare sufletească, lucru mărturisit de Părinţii Bisericii.

Sinucigaşilor, desigur nu celor care au fost bolnavi psihic, nu le putem face parastase.

De asemenea nici ereticilor, deoarece ei sunt despărţiţi de Biserică.

Cei care au trăit aici creştineşte, dar nu s-au putut desăvârşi, primesc mult folos din parastase. Dar cât folos, nu cunoaştem. “Nu te îndoi că vor rodi ceva folositor (sufletului)”, întăreşte Sfântul Ioan Gură de Aur.

Dar cât de mare este acest folos şi până unde poate ajunge, noi nu putem şti. Însă lucrul pe care îl ştim şi pe care Părinţii Bisericii îl accentuează, este marele folos care provine din parastase pentru cei care nu au plecat de aici cu desăvârşire nepocăiţi. Un scriitor bisericesc contemporan scrie:

“Ştiu că există cadavre morale asupra cărora injecţiile nu au efect. Dar ştiu de asemenea că există păcătoşi, şi aceştia sunt cei mai mulţi, care au fost răniţi, dar nu au murit, au căzut, dar fără să lase sabia din mâini şi văzându-şi în ultimele ceasuri urâţenia lor, au amestecat un înăbuşit “Pomeneşte-mă, Doamne” cu ultimele lor delirări. Şi cine este acela care va susţine cu îndărătnicie că nu folosesc rugăciunile credincioşilor? Starea în care se află sufletele celor adormiţi este o stare provizorie. După ieşirea sufletului din această viaţă s-a făcut o oarecare judecată, dar judecata din urmă în care sufletul îşi va primi locul său pentru veşnicie nu s-a făcut încă”.

Şi adaugă: “Deoarece încă nu a ieşit hotărârea din urmă a Judecătorului, deoarece stăpânirea lui Hristos cuprinde cele cereşti, cele pământeşti şi cele de dedesubt şi deoarece «Duceţi-vă de la Mine» nu s-a auzit, cea mai bună atitudine pe care o poate lua Biserica este să se roage pentru morţii ei”. Cazul celor ce au păcătuit greu

Dar ce putem spune despre cazurile acelor oameni care au plecat cu desăvârşire nepocăiţi sau nu au apucat să se pregătească deloc? Răspunsul Evangheliei este clar. La fel ne spun şi învăţăturile Părinţilor Bisericii noastre, care arată limpede că viata aceasta este stadionul de nevoinţă, iar cea viitoare este a răsplătirii. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta spune: “Să nu îi plângem pe cei care au murit, ci pe cei care au murit în păcat. Unii ca aceştia sunt vrednici de plâns, de bocete şi de lacrimi… Câtă vreme trăia aici acela putea nădăjdui în schimbare şi în îmbunătăţire… Nu se poate pocăi cineva după ce pleacă din această viaţă. Nici un atlet nu se poate lupta atunci când s-au terminat întrecerile, când a ieşit din arenă şi spectatorii s-au împrăştiat… Atâta timp cât ne aflăm aici putem nădăjdui cu siguranţă, dar după ce vom merge acolo nu mai suntem stăpâni pe pocăinţă, pocăinţa nu mai este în mâna noastră şi nici nu ne mai putem spăla păcatele noastre. De aceea mereu trebuie să ne pregătim pentru ieşirea noastră…”.

Dar şi în cele mai grele situaţii, Părinţii Bisericii noastre nu ne-au lăsat nemângâiaţi. Referitor la acest subiect Sfântul Atanasie cel Mare spune că sufletele păcătoşilor primesc o oarecare binefacere de la Jertfa cea fără de sânge. Dar aceasta se întâmplă “numai atunci când Dumnezeul nostru Cel ce stăpâneşte peste cei vii şi cei morţi şi Care cunoaşte în chip desăvârşit porunceşte”.

Adică Sfântul lasă slobozirea sufletelor păcătoase în seama iubirii de oameni a lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur, deşi în paragraful anterior a fost aspru, atunci însă când se ocupă de subiectul acesta este mai mângâietor. Şi spune: “Să îi ajutăm cât putem, să aflăm pentru ei un oarecare ajutor, care oricât de mic ar fi are putere să ajute”. Dar în ce fel? Şi răspunde: Rugându-ne şi noi înşine şi îndemnând şi pe alţii să se roage pentru ei, şi făcând milostenii şi cereri pentru cei care au plecat împovăraţi de păcate. Iar acestea se fac pentru ca cei adormiţi să primească o oarecare mângâiere. Căci dacă fiii lui Iov au fost curăţiţi de jertfa tatălui lor, de ce te îndoieşti că morţii noştri ar putea câştiga un oarecare folos din rugăciunile şi milosteniile ce le facem pentru ei?

Sfântul Chiril al Ierusalimului este mai mângâietor, am putea spune, în privinţa aceasta, chiar şi decât Sfântul Ioan Gură de Aur.

La întrebarea: “Ce anume îl poate ajuta pe sufletul ce a plecat cu păcate din această viaţă?” ce i-a fost pusă, răspunde printr-un exemplu. Închipuieşte-ţi un împărat care i-a exilat pe toţi locuitorii care s-au răsculat împotriva lui. Atunci la împărat mijlocesc nişte prieteni ai celor exilaţi, care împletindu-i o cunună i-o oferă “pentru cei din exil”. Şi întreabă Sfântul: Oare împăratul nu va ceda la aceste rugăminţi insistente şi nu va da exilaţilor “slobozire de pedeapsă”?

Într-un mod asemănător, continuă Sfântul, se petrece şi aici, căci atunci când noi aducem lui Dumnezeu rugăciuni pentru cei adormiţi, fie ei şi păcătoşi, nu îi împletim şi nu îi aducem cunună, ci “pe Hristos junghiat pentru păcate, cerând şi luând iertare” de la iubitorul de oameni Dumnezeu pentru ei şi pentru noi.

***

Dar cine dintre noi poate cunoaşte dacă cel adormit a plecat în pocăinţă sau nu? Cine poate pretinde că este cunoscător de inimi şi astfel să se pronunţe cu siguranţă asupra soartei unuia dintre semenii noştri? De unde putem şti ce s-a întâmplat în răstimpul dintre săritura de pe pod (a unui sinucigaş) şi afundarea în apa râului, interval suficient pentru a spune: “Pomeneşte-mă, Doamne”? Judecăţile lui Dumnezeu ne interzic osândirea oricărui dintre cei adormiţi. Noi să facem tot ceea ce putem, să ajutăm pe semenii noştri după putere, iar pe celelalte să le lăsăm în seama milei şi iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care nu au margini. De aceea Biserica noastră nu osândeşte pe nimeni, ci îşi arată dragostea faţă de toate mădularele ei. Ca dovadă a folosului pe care îl primesc din parastase cei care au murit cu
păcate grele sau sunt sub o oarecare legătură, Sfântul Nectarie spune că: “Mulţi mărturisesc aceasta, dar mai ales cei dezlegaţi după moarte de legătura afurisirii, o dovedesc prin descompunerea trupurilor lor în urma rugăciunilor”. Foloase pentru cei vii

Dar din parastase avem şi alte foloase pe care le primesc şi cei care rămân în această viaţă.

– Se înmulţeşte dragostea dintre cei vii şi cei morţi.

– Folosul se leagă nemijlocit de virtutea creştinească.

– Se întăreşte credinţa în viaţa de dincolo de mormânt.

– Se întăreşte nădejdea în mila lui Dumnezeu.

– Se propovăduieşte prezenţa necurmată a lui Hristos în lume.

– Învaţă că omul este cetăţean al cerului. Se mută din Biserica luptătoare de pe pământ în cea biruitoare din cer.

– Hristos ascultă rugăciunile tuturor şi este înduplecat de mijlocirile sfinţilor şi ale Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.

– Nădejdea de mântuire a creştinilor nu se pierde nici după moarte.

– Dăruiesc iertare păcatelor celor pentru care se săvârşesc parastasele, căci Iubitorul de oameni Dumnezeu ascultă întotdeauna rugăciunile Bisericii Lui.

– Hotărârea definitivă a lui Dumnezeu pentru răsplata sau pedeapsa viitoare nu s-a rostit încă. Aceasta este păstrată pentru a Doua şi înfricoşata Venire. Până atunci Biserica poate înălţa rugăciuni şi cereri pentru mădularele ei.

– Precum în Biserica luptătoare cei care se află sub pedeapsă canonică pentru păcatele săvârşite sunt lipsiţi de dumnezeieştile Taine, tot astfel şi în Biserica biruitoare cei care au murit în păcate sunt departe de sfinţi şi drepţi.

– Se înmulţeşte dragostea frăţească.

– Se mângâie cei vii şi întristaţi pentru moartea persoanei iubite, căci moartea este amară, pricinuieşte mâhnire nesuferită şi îi desparte brusc de cei iubiţi. Rugăciunea şi parastasul este singurul mod de comuniune cu ei, căci nu există un alt mod de comuniune cu persoanele dragi nouă.

– Pricinuieşte aducerea aminte de moarte, de deşertăciunea lumii şi a lucrurilor ei.

– Îndeamnă la dobândirea virtuţii şi la petrecerea plăcută lui Dumnezeu. Încurajează la faceri de bine şi la nevoinţa proprie.

Sfântul Ioan Damaschin accentuează faptul că: “Dumnezeu vrea ca toţi să facem bine unii altora, atât în viaţa aceasta cât şi după moarte”, de vreme ce Îl aducem pe Hristos “junghiat pentru păcatele noastre înduplecând astfel pentru ei şi pentru noi pe iubitorul de oameni Dumnezeu”, precum spune şi Sfântul Chiril al leusalimului.

Dar în loc să aşteptăm după moarte rugăciunile şi parastasele altora pentru noi, nu ar fi mai bine să ne îngrijim încă de pe acum de sufletul nostru cel nemuritor, având la îndemâna noastră toate mijloacele mântuitoare ale Sfintei noastre Biserici?

Aşadar, pentru că ziua morţii noastre este atât de nesigură, să fim întotdeauna pregătiţi ca nu cumva astăzi “să fim în viaţă, iar mâine în mormânt”.
Citeste si

Patima curviei

Standard

Un frate oarecare, fiind suparat de gandurile cele din pofta curviei, a mers la un batran mare si l-a rugat, zicand : rogu-te, parinte, fa rugaciune lui Dumnezeu pentru mine, ca ma supara foarte razboiul curviei, si pentru rugaciunea sfintiei tale ma va izbavi Dumnezeu de acea suparare ! Raspuns-a lui batranul : bine, fiule, voi face rugaciune. Si asa batranul a inceput a se ruga lui Dumnezeu pentru dansul, iar fratele s-a dus la chilia lui. Si dupa cateva zile iar a venit fratele la acel batran, jeluindu-se ca nu se poate izbavi de acea suparare si rugandu-l sa se roage cu deadinsul lui Dumnezeu pentru dansul. Iar batranul iar a inceput a se ruga lui Dumnezeu pentru dansul, zicand : Doamne, arata-mi mie fapta acestui frate si de unde-i vine lui acea deznadajduire si lucrare diavoliceasca intr-insul, ca m-am rugat Tie pentru el, si nu s-a izbavit de suparare. Si Dumnezeu i-a descoperit lui pe acel frate si l-a vazut pe el sezand si duhul curviei aproape de dansul cu care glumea si radea si se mangaia. Pe ingerul lui il vedea stand departe si maniindu-se pe el pentru ca nu alerga la ajutorul lui Dumnezeu, ci se indulcea cu necuvioasele sale ganduri si tot gandul si-l da spre mangaierea vrajmasului. Si a priceput batranul ca partea fratelui este pricina razboiului sau si chemandu-l, i-a zis : fiule, eu am cunoscut ca pricina acelui razboi esti tu insuti, pentru ca te indulcesti si te mangai si te dezmierzi cu acele ganduri spurcate pe care insuti de voia ta le gandesti si le primesti. Si asa l-a invatat cum sa se impotriveasca si sa stea impotriva gandurilor.

Patericul Egiptean

Citeste si

Patima masturbarii

Tradarea fidelitatii conjugale

Clevetirea si judecarea aproapelui

Haosul numit INTERNET

Patima fumatului

Clevetirea si judecarea aproapelui

Standard

1) Dacă ne-am aminti, fraţilor, de cuvintele sfinţi­lor bătrîni, dacă am cugeta la ele totdeauna, cu greu am păcătui, cu greu am cădea în nepăsare. Căci dacă, cum au spus aceia, n-am dispreţui pe cele mici şi care ni se par că sînt lucruri de nimic, n-am cădea în cele mari şi grele. Vă spun totdeauna că din acestea mici, din a spune: «Ce este aceasta, ce este aceea ?», se naşte în suflet obişnuinţa rea şi începe să dispreţuiască şi pe cele mari.

Ştiţi ce păcat este să judeci pe aproapele ? Căci ce este mai grav ca acest lucru ? De nimic nu se scîrbeşte Dumnezeu aşa de mult, cum au spus părinţii, şi nimic nu e mai rău ca a judeca. Căci de la aceste lucruri ce par neînsemnate, vine cineva la un rău foarte mare. Căci de la primirea vreunei mici bănuieli împotriva aproapelui, de la a zice: «Ce este dacă ascult şi eu ce zice acest frate ? Ce e dacă spun şi eu acest singur cu­vînt ? Ce e dacă văd ce face acest frate, sau văd ce face acest străin ?», mintea începe să uite păcatele sale şi să se ocupe cu cele ale aproapelui. Şi de aci vine por­nirea de a judeca, de a cleveti, de a dispreţui. Apoi de aci şi căderea în cele ce le judecă. Căci neîngrijindu-se de păcatele sale şi neplîngîndu-şi moartea sa, cum au zis părinţii, omul nu se poate îndrepta în ceva pe sine însuşi, ci se ocupă întotdeauna cu lucrul aproapelui. Şi nimic nu mînie aşa de mult pe Dumnezeu şi nimic nu goleşte aşa de mult pe om şi nu-l duce la părăsirea sa (de către Dumnezeu), ca clevetirea, judecarea, dis­preţuirea aproapelui.

2) Căci altceva este a cleveti, altceva a judeca şi alt­ceva a dispreţui. A cleveti este a spune de cineva : «Cu­tare a minţit, sau s-a mîniat, sau a curvit, sau altceva asemenea». Prin aceasta l-a clevetit pe acela, pentru că a spus ceva împotriva lui, a spus în chip pătimaş pă­catul aceluia.

Iar a judeca este a spune : «Cutare e mincinos, cu­tare e un om furios, cutare e un curvar». Prin aceasta a judecat însăşi starea dinăuntru a sufletului aceluia şi s-a rostit împotriva vieţii lui întregi, zicînd că este aşa, şi 1-a judecat pe acela ca atare. Şi lucrul acesta e foarte grav. Căci altceva este a spune: «s-a maniat» şi altceva a spune că «e furios» şi a se rosti, cum am spus, împotriva vieţii lui întregi. A judeca orice păcat e aşa de grav, că însuşi Hristos a zis : «Făţarnice, scoa­te întîi bîrna din ochiul tău şi apoi vei vedea să scoţi şi paiul din ochiul fratelui tău» (Lc. 6, 42). El a asemănat păcatul aproapelui cu paiul, iar judecarea lui cu bîrna. Vezi cît de rău lucru e a judeca ? E aproape mai rău decît orice păcat. Iar fariseul acela rugîndu-se şi mul­ţumind lui Dumnezeu pentru virtuţile sale, n-a minţit, ci a spus adevărul. Şi n-a fost osîndit pentru aceasta. Căci sîntem datori să mulţumim lui Dumnezeu cînd ne-am învrednicit să facem vreun bine, pentru că El ne-a ajutat şi a lucrat împreună cu noi. De aceea, pre­cum am spus, nu a fost osandit pentru că a zis : «Nu sînt ca ceilalţi dintre oameni», ci cînd, întorcîndu-se către vameş, a zis «nici ca acest vameş». Atunci s-a împovărat. Căci a judecat însăşi persoana aceluia, în­săşi starea dinăuntru a aceluia şi, pe scurt, întreaga lui viaţă. De aceea s-a coborat vameşul mai îndrep­tat decît acela.

3) Nimic nu e mai grav, nici mai rău, cum am spus de multe ori, decat a judeca, sau a dispreţui pe aproa­pele. De ce nu ne judecăm mai degrabă pe noi înşine şi nu cunoaştem cu de-amănuntul păcatele noastre, despre care vom avea să dăm socoteală lui Dumnezeu ? De ce răpim judecata de la Dumnezeu ? Ce vrem noi de la făptura lui Dumnezeu ? Să tremurăm auzind ce s-a întîmplat acelui mare bătran, care a auzit despre un oarecare frate că a căzut în curvie şi a zis: «Rău a făcut!»

Căci ştiţi ce lucru înfricoşător se spune despre el în Gheronticon: Sfîntul înger a adus sufletul celui ce a păcătuit la el şi i-a zis : «Iată pe cel ce l-ai judecat! A adormit. Unde porunceşti să-l duc : în Împărăţie, sau în iad ?» Este vreo povară mai înfricoşătoare decît aceasta ? Ce altceva înseamnă cuvîntul îngerului către bătran decît aceasta : «Deoarece tu eşti judecătorul ce­lor drepţi şi păcătoşi, spune ce porunceşti cu privire la acest smerit suflet ? Te miluieşti de el ? Sau îl tri­miţi la chinuri ?» înspăimîntat de aceasta, sfantul bătrîn a petrecut tot restul timpului în suspine, în la­crimi şi în mii de osteneli, rugandu-se lui Dumnezeu să-l ierte pentru păcatul acela. Şi aceasta, după ce a că­zut pe faţa lui la picioarele îngerului şi a luat iertare. Căci îngerul spunîndu-i: «Iată, Dumnezeu ţi-a arătat ce povară aduce judecarea altuia; să nu mai faci!», acest cuvant a fost dovada iertării. Totuşi, sufletul bătranului nu s-a mai putut mangîia din plansul lui pînă la moarte.

4) Căci ce voim noi de la aproapele ? De ce trebuie să ne încărcăm cu povara lui? Avem noi pentru ce ne îngriji, fraţilor! Fiecare să ia aminte la sine însuşi şi la păcatele sale. Numai lui Dumnezeu I se cade să în­dreptăţească şi să osandească. Căci numai El cunoaşte starea dinăuntru a fiecăruia, purtările, darurile, firea şi destoinicia lui, ca să poată judeca potrivit cu fiecare, precum numai El ştie. Căci altfel judecă Dumnezeu cele ale episcopului şi altfel cele ale stăpanitorului; alt­fel judecă cele ale povăţuitorului şi altfel ale ucenicu­lui ; altfel ale bătranului şi altfel ale celui mai tanăr ; altfel ale bolnavului şi altfel ale celui sănătos. Şi cine poate cunoaşte judecăţile acestea, decat singur Cel ce a făcut toate, Care le-a şi plăsmuit pe toate şi le cu­noaşte pe toate ?

Filocalia volumul 9, Ava Dorotei

Citeste si

Despre pacatul curviei, betiei si fumatului

Patima masturbarii

Satanismul muzicii rock

Realismul

Despre idolul sau dracul Noroc