Tag Archives: sfinti

Documentar Sfintii Inchisorilor

Standard

 

Citeste si

Epilogul lui Ianolide

Azi pacatul este o moda

Sa nu judecam!

Pr. Sofian Boghiu despre Maica Domnului

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

Convorbiri cu Parintele Petroniu Tanase

Satanismul muzicii rock

 

Advertisements

Preacuviosul Ioan cel nou de la Neamţ (Hozevitul) cinstit de Biserica pe 5 august

Standard

Sfîntul Preacuviosul Parintele nostru Ioan cel Nou de la Neamt s-a nascut la 23 iulie 1913, în satul Crainiceni, comuna Horodistea, din fostul judet Dorohoi, într-o familie de tarani foarte credinciosi, anume Maxim si Ecaterina, fiind singurul copil la parinti. Din botez a primit numele de Ilie si se dovedea din pruncie un copil ales si binecuvîntat de Dumnezeu.

Dupa sase luni de zile de la nastere, mama sa îsi dadu sufletul în mîinile Domnului, fiind o fire bolnavicioasa, lasînd copilul în grija bunicii sale, Maria. Dupa doi ani moare si tatal sau în razboi, în toamna anului 1916, ramînînd copilul cu totul orfan, în grija rudelor apropiate.

Fericitul Ilie, avea acum tata în cer pe Dumnzeu, iar mama duhovniceasca avea Biserica si pe smerita sa bunica, Maria, vaduva, care l-a crescut si l-a ocrotit cu rugaciunea si dragostea ei pîna al vîrsta de zece ani.

Spuneau batrînii din satul sau natal ca bunica îsi ducea zilnic nepotul sa-l alapteze la mamele tinere din apropiere si statea lînga el de veghe ziua si noaptea, pîna ce copilul a început sa vorbeasca. Iar vara, cînd pleca la lucrul cîmpului, batrîna punea copilul într-o traista, îl aseza în spate, se însemna cu Sfînta Cruce, si se ducea la munca, cu rugaciunea pe buze si cu lacrimi în ochi. Acolo îl adapostea la umbra unui copac pîna la apusul soarelui. Apoi îl aseza iarasi în traista si îl aducea acasa. Dupa ce îl hranea, îl culca lînga sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugaciuni si metanii pîna noaptea tîrziu.

Primii ani de scoala îi face în satul natal. Bunica lui îl punea seara sa citeasca din sfintele carti si-l învata rugaciuni pe de rost. Odata l-a pus sa citeasca despre patimile Domnului, iar ea plîngea si facea metanii. Atunci copilul a întrebat-o: “Mama, de ce plîngi asa mult cînd citesc patimile Domnului?” Batrîna îi raspunse suspinînd: “Dragul meu, tu nu stii durerea din casa noastra! Nu sînt eu mama ta! Mama ta a murit cînd tu aveai numai sase luni, iar tatal tau a murit în razboi, cînd erai de trei ani. Eu sînt bunica ta, iar bunicul tau s-a dus la Domnul de mult. Fiind vaduva, am fagaduit lui Dumnezeu sa ma duc la mînastire. Dar, vazînd ca ai ramas orfan de parinti, am renuntat, ca sa te cresc pe tine. De aceea plîng, ca sînt batrîna si dupa moartea mea vei ramîne singur si orfan pe lume. Dar sa ai credinta în Dumnezeu, sa te rogi mereu, sa iubesti Biserica, sa fugi de pacat si sa-ti aduci aminte de noi care te-am crescut. De vei face asa, te va acoperi Maica Domnului si vei scapa de multe primejdii. Eu nu-ti doresc altceva mai bun în viata, decît sa ajungi preot si sa slujesti lui Hristos”.

Dupa moartea bunicii sale, în anul 1923, copilul este luat în grija unchiului sau, Alecu Iacob, din Crainiceni, care mai avea acasa sase copii. Între anii 1926-1932, tînarul Ilie urmeaza gimnaziul la Lipcani-Hotin si liceul la Cozmeni-Cernauti, fiind cel mai bun elev din scoala.

În vara anului 1932, rudele voiau sa dea pe fericitul Ilie la facultatea de Teologie din Cernauti, ca sa-l faca preot, dar el, simtindu-se chemat de Dumnezeu la o viata mai înalta, le-a spus: “Nu, eu vreau sa ma fac calugar!”; caci din pruncie era umbrit de harul Duhului Sfînt, fiind întru toate blînd ca un miel, smerit, tacut, rîvnitor pentru cele sfinte si rabdator în ispitele cele dinlauntru si cele din afara.

În anul urmator, 1933, tînarul Ilie, avînd minte de batrîn, pe cînd lucra la cîmp, se ruga cu lacrimi sa-i descopere Dumnezeu mai aratat ce cale sa urmeze. Deodata a auzit un glas de sus, zicînd: “Mînastirea!” Din clipa aceea nu mai avea odihna în suflet. Cerînd binecuvîntarea duhovnicului sau, fericitul Ilie si-a luat cartile sfinte, Crucea si icoana Maicii Domnului din casa natala, fiind în zi de Duminica si, calauzit de Duhul Sfînt, a intrat în obstea Mînastirii Neamt.

Staretul mînastirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multa dragoste si dupa ce l-a dus sa se închine la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodala, i-a rînduit ascultare la infirmerie si la biblioteca mînastirii, fiind foarte supus, sub povatuirea monahului Iov, un calugar desavîrsit.

Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi, ca infirmier, avînd multa mila de cei bolnavi si era iubit de toti. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obstea Mînastirii Neamt si continua aceeasi ascultare de bibliotecar si îngrijitor la bolnita. Toti se foloseau de smerenia, de blîndetea si de dragostea lui si îl cinsteau ca pe un ales al lui Dumnezeu.

La 8 aprilie, 1936, în Miercurea Mare din Saptamîna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob a fost tuns în îngerescul cin calugaresc de arhiereul Valerie Moglan, noul staret al marii lavre, împreuna cu alti zece frati, primind în calugarie numele Sfîntului Ioan Botezatorul. Amîndoi marii prooroci, Ilie si Ioan, începatori ai vietii pustnicesti din Vechiul si Noul Testament, aveau sa-i fie dascali, parinti si rugatori ai nevointei lui calugaresti. Amîndoi îl îndemnau sa le urmeze viata, postul, rugaciunea si fecioria si îi amin-teau de Tara Sfînta si de marii sihastri de pe Valea Iordanului.

Dorind o viata duhovniceasca mai desavîrsita si arzînd cu inima pentru Hristos si pentru Tara Sfînta unde S-a nascut, a patimit si a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob s-a împar-tasit cu dumnezeiestile Taine, a sarutat icoana Maicii Domnului din biserica, si-a cerut iertare si binecuvîntare de la staret si de la toti, si a plecat definitiv în Tara Sfînta, în toamna anului 1936, împreuna cu alti doi monahi din lavra, Claudie si Damaschin.

Dupa ce se închina la toate sfintele locuri si saruta Golgota mîntuirii si Mormîntul Domnului, cei trei calugari se retrag sa ierneze în obstea Mînastirii Sfîntul Sava din pustiul Iordanului. Apoi însotitorii sai întorcîndu-se la Mînastirea Neamt, Cuviosul Ioan se nevoieste în continuare în Mînastirea Sfîntul Sava de lînga Betleem timp de zece ani, rabdînd grele ispite, boli si încercari de la oameni si de la diavoli.

Prima ascultare în obstea Sfîntul Sava a fost cea de paracli-sier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserica si pentru toate sfintele slujbe. Apoi facea prescuri, mentinea curatenia, suna clopotul de slujba si pastra o atmosfera de iubire, de smerenie si mila fata de toti.

Avea înca si ascultarea de infirmier al mînastirii si îngrijea cu dragoste, atît pe calugarii batrîni si bolnavi, cît si pe numerosii arabi si beduini bolnavi sau raniti în razboi, care erau adusi la infirmeria mînastirii. Pentru aceasta îl iubeau si-l cautau atît unii cît si altii, si mai ales duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, un mare povatuitor de suflete, macedonean, care stia limba româna si marturisea pe toti calugarii români nevoitori în Tara Sfînta. Astfel, ziua era în slujba obstii si a bolnavilor, iar noaptea lua parte la sfintele slujbe din biserica, se nevoia singur în chilie cu multe rugaciuni de taina, cu metanii, lacrimi si citiri din scrierile Sfintilor Parinti si mai ales din Sfînta Evanghelie si îngrijea marea biblioteca a mînastirii. Cunoscînd bine limba greaca, traducea unele pagini alese patristice, din care se hranea atît pe sine, cît si pe cei ce veneau la el. Avea înca si darul scrierii de învataturi si de versuri duhovnicesti, cu caracter moral, pe care le trimitea fratilor sai din Tara Sfînta, sau le dadea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormîntul Domnului.

Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit cu un ucenic român în pustiul Tumran si într-o pestera aproape de Marea Moarta. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pîrîiala, care apoi i-a ramas ucenic credincios pîna la obstescul sfîrsit. Aici obisnuia sa se roage noaptea singur în pustiul Iordanului cu mîinile si inima înaltate la cer, hranindu-se doar cu pesmeti si putine fructe, si rabdînd multe ispite de la diavoli.

Între anii 1940-1941, Cuviosul Ioan a stat cu mai multi calugari din Tara Sfînta într-un lagar pe Muntele Maslinilor, din cauza razboiului, suferind grele ispite si boala. Apoi, fiind eliberat, se reîntoarce la Mînastirea Sfîntul Sava si continua aceleasi ascultari si aceeasi nevointa pîna în anul 1947, cînd este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfîntului Mormînt, cu aprobarea Patriarhului Nicodim al României, la recomandarea Arhiman-dritului Victorin Ursache, superiorul Caminului Românesc din Ierusalim. În acelasi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot la Mormîntul Domnului, de Mitropolitul Irinarh, si este numit de Patriarhia Româna egumen la Schitul românesc “Sfîntul Ioan Botezatorul” de pe Valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de cinci ani cît a dus aceasta ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a savîrsit zilnic toate sfintele slujbe în limba româna, a scris numeroase pagini patristice de învatatura pentru calugari si pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovnicesti, a înnoit chiliile si biserica schitului si, mai ales, viata duhovniceasca, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din tara, pe care îi spovedea, îi împartasea si le dadea sfaturi mîntuitoare de suflet. Noaptea, însa, se nevoia singur, nestiut de nimeni, fie în chilie, fie iesiea sa se roage pe Valea Iordanului, încercînd sa urmeze dupa putere Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul sau ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum si cîteva maici românce batrîne: Melania, Natalia, Galinia, Casiana si Magdalena, care îi erau fiice duhovnicesti si se aflau sub ascultarea sa.

În luna noiembrie, 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen si, împreuna cu ucenicul sau Ioanichie, intra în obstea Mînastirii Sfîntul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva, pe valea pîrîului Cherit (Horat), cîtiva km mai sus de Ierihon.

Din vara anului 1953, fericitul Ioan se aseaza cu ucenicul sau într-o pestera din apropiere, numita “Chilia Sfintei Ana”, unde, dupa traditie, se ruga Sfînta Ana lui Dumnezeu sa-i daruiasca o fiica – pe Maica Domnului. Alaturi de el, într-o alta pestera se nevoia un monah cipriot, anume Pavel.

Aici s-a nevoit Sfîntul Ioan Sihastrul cu ucenicul sau timp de sapte ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevointe, în rugaciuni neîncetate, în privegheri de toata noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi nestiute, în cugetari si în doriri duhovnicesti, rabdînd tot felul de ispite, suferinte, lipsuri, lupte cu diavolii si strainatate desavîrsita, aprinzîndu-se cu multa rîvna pentru iubitul sau Mire, Iisus Hristos, si slavind pe Dumnzeu Cel în Treime laudat.

La pestera nu primea pe nimeni, caci si urcusul pîna sus se facea greu pe o scara înalta, comunicînd cu cei ce veneau, mai ales prin rugaciune, prin unele scrieri sfinte si prin ucenicul sau. În sarbatori mari si în posturi, Sfîntul Ioan savîrsea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul pesterii Sfînta Ana si se împartaseau amîndoi cu Trupul si Sîngele lui Hristos, multumind lui Dumnezeu pentru toate. Iar în timpul zilei, în clipe de ragaz, iesea în gura pesterii, la lumina, scria versuri religioase si traducea pagini patristice din limba greaca. Mîncarea lui era o data pe zi, pesmeti, masline, smochine si apa, iar noaptea dormea cîteva ore, pe o scîndura, avînd o piatra drept perna.

În vara anului 1960, Cuviosul Ioan se simtea tare bolnav, dar suferea toate cu multa rabdare, ca niciodata nu se tînguia de suferinta lui, ci tacea mult si se ruga neîncetat cu rugaciunea inimii. Apoi tinea cu tarie la dreapta credinta, la Traditie si la Sfintele Canoane, avînd mintea totdeauna atintita la Iisus Hristos rastignit pe Golgota. Simtindu-si aproape sfîrsitul vietii, miercuri, 4 august, s-a împartasit cu Sfintele Taine, iar joi dimineata la orele 5 si-a dat sufletul în mîinile lui Hristos, fiind în vîrsta de 47 de ani.

Spunea ucenicul lui ca Sfîntul Ioan stia mai dinainte data sfîr-sitului sau, pe care si-o însemnase pe perete. Cu putin înainte de a-si da duhul, s-a ridicat putin si a binecuvîntat în trei parti, spunînd ceva în taina. Ucenicul, mirîndu-se de aceasta, zicea ca Sfîntul Ioan a binecuvîntat pe îngerii si sfintii care au venit sa-i ia sufletul.

Dupa trei zile, adica sîmbata, 7 august, la orele 10, a venit arhimandritul Amfilohie, egumenul Mînastirii Sfîntul Gheorghe Hozevitul, însotit de cîtiva calugari si cu pustnicii care sihastreau în pesterile din pustiul Ruva, pentru înmormîntare, urcîndu-se pe scara în pestera, si au început slujba prohodului. Atunci au venit din pustie multe pasari, carora Cuviosul Ioan le dadea zilnic pesmeti sa manînce. Acum însa nu venisera sa primeasca hrana, ci erau trimise de Dumnezeu spre cinstirea cuviosului, ca sa-l petreaca spre mormînt.

Despre aceasta, însusi egumenul Amfilohie spunea: “Pasarile ne incomodau în timpul slujbei. Zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumînarile, ne-au închis cartile; bateau din aripi deasupra trupului cuviosului, se asezau si pe el; pe cap, pe piept, pe picioare si fiecare glasuiau dupa felul ei. Ele nu voiau mîncare, ci pe parintele lor, pe binefacatorul lor pe care îl pierdusera”.

Toti cei de fata la înmormîntare au considerat aceasta o minune pentru sfintenia vietii Cuviosului Ioan. Apoi a fost înmor-mîntat în aceeasi pestera alaturi de mormintele înaintasilor sai.

Timp de douazeci de ani mormîntul Sfîntului Ioan era îngrijit în pestera de ucenicul sau, monahul Ioanichie.

Între timp pustnicul Pavel, ce se nevoia aproape de dînsul, plecînd misionar în America, dupa multi ani, dorea sa-l vada. Într-o noapte l-a visat pe Cuviosul Ioan, care i-a spus: “Daca vrei sa ma vezi, vino la pestera Sfînta Ana, din pustiul Hozeva si ma vei vedea”.

La începutul lunii august, 1980, îndemnat de Duhul Sfînt, ieromonahul Pavel a venit în Tara Sfînta cu un grup de pelerini si dorea sa-l vada pe Cuviosul Ioan. Dar, auzind ca este raposat de 20 de ani, s-a dus la pestera Sfînta Ana sa se închine la mormîntul lui, cu binecuvîntarea egumenului Amfilohie. Apoi, dorind sa-i sarute osemintele, dupa multa staruinta, cu voia lui Dumnezeu, a primit îngaduinta sa-i deschida mormîntul. Si, ridicînd capacul, a iesit un miros cu buna mireasma, iar trupul sau împreuna cu îmbracamintea se aflau cu totul întregi si binecuvîntate.

Aceasta a fost o mare minune a zilelor noastre, care s-a petrecut la 8 august, 1980.

Cu binecuvîntarea Patriarhiei Ierusalimului, egumenul Amfilohie i-a pregatit racla sculptata în lemn de chiparos, pe care împodobind-o, au fost asezate în ea cu mare cinste moastele Cuviosului Ioan, si, la 15 august, 1980, l-au dus în procesiune împreuna cu cîtiva arhierei de la Patriarhia ortodoxa din Ierusalim si cu mii de pelerini, care venisera la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul Mînastirii Sfîntul Gheorghe Hozevitul. Racla cu sfintele moaste a fost depusa în biserica cu hramul Sfîntul Stefan din incinta, unde se afla si alte sfinte moaste.

Din acea zi, vin numerosi pelerini ortodocsi si chiar catolici si se închina la moastele Cuviosului, cerîndu-i ajutorul, dintre care multi primesc sanatate si cele de folos.

Aceasta stramutare a moastelor Sfîntului Ioan s-a facut cu binecuvîntarea patriarhului Benedict al Ierusalimului, fiind cinstit de toti ortodocsii ca sfînt, mai ales în România, Grecia, Cipru si Tara Sfînta.

Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luînd în considerare sfintenia vietii lui si vazînd cinstitele sale moaste ce se pastreaza nestricate cu darul lui Dumnezeu, l-a canonizat ca sfînt pe Cuviosul Ioan Iacob, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de “Sfîntul Ioan cel Nou de la Neamt (Hozevitul)”, fixîndu-i-se zi de praznuire, 5 august, data mutarii sale la cele vesnice.

Citeste si

Marturia unei pustnice din Muntii Neamtului

Balada Sfintilor Martiri Brancoveni

Talharul de pe cruce

Despre originea poporului roman

Parintii bisericii despre Maica Domnului