Tag Archives: pacat

Homosexualii poftesc la copiii nostri

Standard

După ce a aprobat căsătoriile între homosexuali, Senatul, camera superioară a Parlamentului francez, a dat undă verde şi adopţiilor de copii de către cuplurile formate din persoane de acelaşi sex. Acest ultim pas deschide calea folosirii mamelor surogat şi procreerii medicale asistate. În ciuda protestelor în masă organizate în Franţa pentru împiedicarea intrării homosexualilor în legalitate pe toate planurile, iată că  socialiştii care se află la putere au hotărât că sodomia nu mai reprezintă un pericol pentru societate. Mai mult, homosexualii au primit din partea statului permisiunea de a perverti mii de copii încă de la cele mai fragede vârste, oferindu-le un alt model de familie, aflat la antipodul celei tradiţionale.

Situaţia din Franţa nu este singulară: demersuri pentru legalizarea căsătoriilor homosexuale se fac în lumea întreagă. Din păcate, şi în România, în ultimii ani, propaganda homosexuală a pătruns în toate sferele sociale, mass-media având un rol hotărâtor în tot acest efort al homosexualilor de a obţine încrederea publică.

Astfel, în februarie, Asociaţia „Accept” (a homosexualilor din România) a organizat Luna istoriei LGBT (lesbiene, gay, bisexuali şi persoane transgender) în mai multe instituţii de învăţământ şi cultură din România. Dacă anul trecut, activităţile dedicate acestui eveniment au vizat „Facultatea de Jurnalistică”, „Facultatea de Sociologie” sau Liceul „George Coşbuc” din capitală, anul acesta pe lista instituţiilor partenere s-a aflat şi„Muzeul Ţăranului Român”, instituţie reprezentativă pentru spiritualitatea poporului nostru. „Muzeul Ţăranului Român” urma să găzduiască un film cu tematică gay, în timp cela „Facultatea de Sociologie” fusese invitat să conferenţieze profesorul homosexual Gert Hekma. De asemenea, anchetele desfăşurate în urma reclamaţiilor unui grup de părinţi au dovedit că la Colegiul Bilingv „George Coşbuc” se face propaganda homosexuală în rândul elevilor.

Prin reacţia promptă a unui grup de ONG-uri creştine, manifestările mai sus-menţionate nu au mai avut loc.

Asta nu ne opreşte să ne întrebăm, însă, cât timp ne mai desparte de legalizarea şi în România a căsătoriilor între homosexuali şi a adopţiei de copii de către aceştia?

În Vechiul Testament stă scris„să nu te culci cu bărbat ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” (Levitic 18, 22) şi tot aici este prezentat cazul celor două cetăţi Sodoma şi Gomora care au pierit din cauza acestor pervertiri ale făpturii umane(Fac. 19, 4-28). Păcatul acesta poarta şi numele de sodomie, după denumirea cetăţii în care a fost săvârşit (Sodoma).

De asemenea, în Noul Testament, mai precis în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 1, versetele 26-27, este precizată şi pedeapsa pentru acest păcat:„Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi, luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.”

Conform canoanelor Bisericii Ortodoxe, „sodomia, adică desfrâul împotriva firii, precum şi împiedicarea cu ştiinţă a zămislirii de prunci şi lepădarea lor”constituie păcate de moarte (strigătoare la cer,v. Învăţătură de credinţă creştin ortodoxă, 110)

„Un pas către un stat fascist”

Aşa consideră Gordon Wilson, un fost lider al Partidului Naţional Scoţian, impunerea legalizării homosexualităţii. În faţa acestei forme de dictatură, reacţia unor state este remarcabilă. Astfel, Camera Reprezentanţilor din Nigeria a aprobat, în unanimitate, o lege care interzice căsătoriile homosexuale, în ciuda ameninţărilor administraţiei Obama şi ale premierului britanic. În acelaşi timp, fostul preşedinte polonez, Lech Walesa consideră că deputaţii homosexuali ar trebui să stea în ultimul rând de bănci în Parlament, şi chiar în afara Parlamentului, deoarece reprezintă doar o minoritate. “Nu vreau ca această minoritate, cu care nu sunt de acord – dar pe care o tolerez şi o înţeleg – să manifesteze pe stradă şi să îi facă pe copiii şi nepoţii mei să îşi întoarcă privirile”, a declarat recent Lech Walesa. “Eu fac parte din vechea şcoală şi nu mă gândesc să mă schimb. Înţeleg că oamenii sunt diferiţi, că sunt orientări diferite şi că au dreptul la identitatea lor. Dar să nu schimbe ordinea stabilită de secole. Nici nu vreau să aud    vorbindu-se despre aceasta. Să o facă între ei şi să ne lase pe noi în pace, pe mine şi pe nepoţii mei”, a declarat fostul preşedinte.

De asemenea, de la începutul anului 2012, Rusia a început o campanie agresivă împotriva homosexualilor. După ce un tribunal din Moscova a interzis marşurile sau manifestaţiile homosexualilor pentru următorii 100 de ani, preşedintele Vladimir Putin a cerut să fie gândite amendamente la legea adopţiei care să împiedice adopţia copiilor ruși de către cuplurile homosexuale. Iniţiativa urmează implementării, de la 1 ianuarie, a unei noi legi care previne adopţia copiilor ruși de către americani, o mișcare extrem de controversată și criticată în presa intenațională. Controverse s-au iscat în Rusia din cauza dezbaterilor care au loc în Franța și Marea Britanie pentru a legaliza căsătoriile homosexuale. Oficiali din cadrul ministerului de Externe rus spun că aceasta va „scădea șansele” pentru adopție de către cupluri din acele țări.

Nu aceeaşi este, însă, poziţia României în faţa acestor presiuni, dezincriminarea homosexualităţii – prin abrogarea art. 200 din vechiul Cod Penal – fiind un pas hotărâtor în vederea aderării ţării noastre la U.E, decizie ce deschide deopotrivă drumul incestului şi pedofiliei… Să nu uităm că ultimul bastion al societăţii este familia. Iar scopul familiei şi al unirii trupeşti îl reprezintă naşterea de prunci. Ce răspuns vom da pentru indiferenţa noastră, acum, când familia este primejduită prin tot felul de măsuri cu tentă satanist-ateistă? E o întrebare care ar trebui să ne frământe pe toţi.

Preluat de pe doxologia.ro

Citeste si

Anti sodomie

Noul eretic de la Vatican

Anarhia democratiei, semnul apropierii antihristului

Profetii despre antihrist

Vitalismul

Satanismul muzicii rock

Pecetluirea e aproape! 

Advertisements

Ce putere au preotii?

Standard

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci.

Asistăm de ceva vreme la un atac concertat, bine plătit şi sistematic asupra preoţilor ortodocşi. Nimic de alte confesiuni. Orice buletin de ştiri din media e musai să conţină ceva de scandal, vreun popă beat, vreo bazaconie, corupţie probabilă, clopot furat, ceva acuzaţii isterice însă fără fond, orice numai să dea senzaţia unei grave erori sistemice în ceea ce priveşte preoţimea.

Dacă priveşti o dată sau de două ori la asemenea făcături, ca om normal la cap, cu copii şi părinţi, te amuzi teribil, dai din cap îngăduitor, te încrunţi uşor sau chiar slobozeşti o consderaţie generală. Dacă şi ăştia s-au nărăvit, atunci noi ce să mai spunem, adică, dacă şi oamenii virtuţii, avocaţii lui Dumnezeu, sfinţiile lor, cad în păcat, atunci despre bieţii oameni ce să mai vorbim?

Însă dacă auzi mereu, aceeaşi prezentatoare ineptă cu voce seacă vorbind în fiecare seară despre ororile reale sau închipuite ale preoţilor, încetul cu încetul se infuzează în minte o generalitate a corupţiei, o breaslă a păcatului legiferat, purtătoare de stigmate teribile şi de secrete băneşti uriaşe. Oamenii ajung să creadă ceea ce aud, indiferent cât de stupidă ar fi afirmaţia, numai dacă o aud foarte des. Este una dintre prevederile oricărui manual de manipulare. Orice minciună devine adevăr prin repetare…

Ceea ce frapează este faptul că niciodată nu va fi prezentat preotul sărac de la ţară, care luminează lumea prin Scriptură, gârbovit de muncă, plin de noroiul fecund al marilor germinaţii spirituale. Doamne fereşte de vreun reportaj cu un duhovnic bun, cu vreun călugăr purtător de duh sau cu vreun preot de mir care strânge sute de oameni sub predica şi patrafirul său. Dacă e vreo sărbătoare, niciodată nu se vor prezenta sensurile duhovniceşti sau teologice ale ei, ci doar îmbulzeala, baba leşinată de căldură sau bien sur de frig, vociferările, bulucul, tradiţiile vrăjitoreşti, botezul cailor et caetera.

La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau miliţie, nu pot impune nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci. Canoanele şi legile lor nu sunt obligatorii, există oricând alţi câteva sute prin preajmă dacă nu-ţi convine ce-au spus, ce mai, poţi să ai o viaţă tihnită, lipsită total de prezenţa lor nefericită, fără ghinioane, sutane negre şi alte tradiţionalisme medievale.

Însă dacă privim mai de aproape, înţelegem din vreo 2000 de ani de istorie a umanităţii făurită pe principiile lui Hristos, că preoţii au totuşi o putere, care e cea mai mare din lume: aceea de a ierta păcatele. Această putere le-a fost dată apostolilor şi urmaşilor lor când Hristos a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi”. Asta înseamnă că nu prea poţi să fii creştin adevărat fără să dai pe la preoţi. Spovedania nu poate exista la psiholog, vecină, amic de pahar, ci doar în faţa lui Dumnezeu, ca Sfântă Taină purtătoare de Duh. Ea e curăţirea sufletului de tina patimilor, de rănile vechi şi agravante ale păcatului făcut iar şi iar, redundant spre moarte veşnică. Aşa zişii creştini care nu dau pe la Biserică nu au igiena spirtuală minimă pentru a-l primi pe Dumnezeu. Şi fără Împărtăşanie, sufletul lor literamente moare veşnic, existând doar la nivel intenţional, ca proorocie a osândei.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea chiar că dacă te întâlneşti pe drum cu un înger şi cu un preot, dă bineţe şi cere binecuvântare preotului, şi apoi îngerului, pentru că primul poate să îţi ierte păcatele iar al doilea nu. Nu era nicidecum o epatare clericalistă, nici un encomion ascuns al tagmei, ci realitatea pură şi simplă. Preoţii, aşa răi cum or fi, au puterea de la Dumnezeu, nemeritată, de a binecuvânta, ierta şi umple de harul Duhului Sfânt pe credincioşi.

Moralitatea şi râvna lor sunt necesare în primul rând lor, pentru a moşteni viaţa veşnică. Puterea de a predica fulgerător e semnul minunat al lucrării Duhului. Vocea pătrunzătoare şi lină, dicţia, înţelepciunea şi experienţa, trăirea liturgică, dragul de oameni şi interioritatea rugătoare, toate sunt pietre nestemate pe cununa nevăzută a preotului. Însă şi dacă nu le-am vedea noi, sau Doamne fereşte, chiar dacă nu le-ar avea, preotul are ceva mai de preţ decât toate bogăţiile acestei lumi: puterea de la Duhul Sfânt de a-L aduce pe Dumnezeu în viaţa oamenilor, prin Trupul şi Sângele lui Hristos.

Fără preoţi creştinătatea se transformă în asociaţie locativă, în oficină filantropică sau în companie de spectacole ritualice. Protestantismul a dovedit că atunci când a declarat iresponsabil că toţi oamenii sunt preoţi, atunci nimeni nu a mai fost preot, şi nimeni n-a mai săvârşit la ei Dumnezeiasca Liturghie a lui Hristos. Lumea s-a pustiit de nefiinţă, a murit de inaniţie euharistică. Confesiunea rezultată s-a rupt şi s-a dezintegrat în mii de grupări, care au temeiuri filosofice, harismatice, istorice, filantropice, numai mântuitoare şi sacerdotale nu. Cel mai cumplit atac al celui viclean asupra Bisericii a fost acela când prin reformă s-a desfiinţat Sfânta Liturghie şi a fost înlocuită cu o cină ritualică sau cu predici inutile fără Cuvântul lui Dumnezeu.

Preoţii de bună seamă trebuie să se pregătească toată viaţa lor pentru taina Jertfirii lui Dumnezeu în faţa lor. Inimile lor trebuie să devină Cruci de taină pe care se pironeşte în iubire însuşi Dumnezeu. Mâinile lor nevrednice, împrumutate de Împăratul cerurilor şi care ridicate la cer aduc pe Duhul Sfânt printre oameni, trebuie curăţite mereu şi mereu, spălate cu lacrimi, căci poartă în căuşul palmelor lor pe Mielul cel veşnic, străpuns pentru păcatele noastre. Oricât am fi de deschişi la minte, sau mai bine zis cu cât suntem mai înţelepţi, avem nevoie de preoţi pentru a ne mântui. Plini de imperfecţiuni, diferiţi unii de alţii, lipsiţi de militarizare sau de uniformizare piramidală, cu reverenda impecabilă sau prăfuită de mers prin colbul inimilor, preoţii noştri sunt singurii care ne pot scoate din iadul pe care ni-l construim cu sârg prin păcate. Asta e singura lor şansă de a se mântui şi aş spune singura noastră şansă.

Preluat de pe doxologia.ro

Citeste si

Atacurile presei din Romania impotriva bisericii

Azi pacatul este o moda

Pr. Sofian Boghiu despre Maica Domnului

Cuvant despre un calugăr Martirie care l-a purtat pe Hristos

Existenta lui Dumnezeu

Maica Crinilor

Noul eretic de la Vatican

Standard

Prof. Ioan Vladuca:

I. Despre supremația și infailibilitatea papală

Definiții

Supremația papală și infailibilitatea papală sunt două erezii strâns legate una de alta. Supremația papală este pretenția papei de a fi împărat și dumnezeu, adică stăpân suprem peste cele materiale și spirituale. Este evident că, dacă se consideră dumnezeu, consideră că este și infailibil. De aici rezultă a doua erezie, cea a infailibilității papale, conform căreia papa nu poate greși.

Forme de exprimare

Papa a luat locul lui Dumnezeu pe pământ

De-a lungul timpului, aceste erezii s-au exprimat în mai multe forme:

„Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”;

„Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”;

„Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”;

„Papa este Dumnezeu pe pământ”;

„Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”;

„Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea de la Papa”;!!!

„Toată puterea Bisericii emană de la Papa”;

„Papa e izvorul preoției”;

„Cel mai important lucru din religia creștină este infailibilitatea Papei”;

„Papa și ca învățător privat este infailibil”.

La prima vedere, aceste afirmații exprimă lucruri diferite. Însă la o cercetare teologică atentă se poate constata că ele sunt echivalente. Toate exprimă aceeași idee: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.

Considerăm prima afirmație eretică. Din afirmația „Papa ține locul lui Dumnezeu pe pământ”, rezultă că Dumnezeu își poate înceta lucrarea proniatoare, fiindcă papa se ocupă de aceasta în locul Lui. În particular, „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”. Obținem astfel a doua afirmație. Dar Biserica este trupul lui Hristos: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor luiHristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Colos. 1: 24). Dacă „Papa este cel care sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă”, înseamnă că papa sprijină trupul lui Hristos și îi păzește unitatea. Rezultă că este mai mare ca Hristos sau identic cu Hristos, fiindcă cineva mai mic nu ar avea această putere. S-a ajuns astfel la a treia afirmație eretică: „Papa este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului”. Însă Iisus Hristos este Dumnezeu. Dacă papa ar fi Iisus Hristos, ar însemna că este Dumnezeu. Se obține a patra afirmație eretică din listă: „Papa este Dumnezeu pe pământ”.

Dacă „Papa și ca învățător privat este infailibil”, atunci înseamnă că nu poate greși; rezultă că el este Dumnezeu, fiindcă numai Dumnezeu nu poate greși. Se obține din nou afirmația eretică: „Papa este Dumnezeu pe pământ”, care este echivalentă cu „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.

În concluzie, sub orice formă s-ar exprima erezia supremației și infailibilității papale, ea este echivalentă cu: „Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu”.

Ce spun papii despre ei

Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) urmărea atragerea ortodocșilor la papism și spunea că unirea se poate dobândi numai prin recunoașterea lui ca Pontif Suprem, ca cel mai înalt ocârmuitor spiritual și vremelnic al Bisericii universale și ca unic reprezentant al lui Hristos pe pământ și împărțitorul a tot harul.[1] Într-o enciclică din 1894, el declara: „Noi ţinem pe acest pământ locul lui Dumnezeu cel Atotputernic”.[2] Iar într-o enciclică din 1896, considerându-se urmaș canonic al Sfântului Apostol Petru, declara: „Prin voinţa şi porunca lui Dumnezeu Biserica se întemeiază pe Sfântul Petru, la fel cum o clădire se bazează pe fundamentul ei. Acum natura corectă a unei fundații este de a fi un principiu de coeziune pentru diferite părți ale clădirii. Aceasta trebuie să fie o condiție necesară de stabilitate și rezistență. Eliminați-o și întreaga clădire va cădea. Este, prin urmare oficiul Sfântului Petru acela ce sprijină Biserica și o păzește în unitate indestructibilă.”[3]

Papa Pius al X-lea (1903-1914) a spus: „Papa este nu numai un reprezentant al lui Iisus Hristos, ci este Iisus Hristos Însuşi, ascuns sub vălul trupului.”[4]

Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a rostit următoarele: „Voi ştiţi că sunt Sfântul Părinte, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamnă că eu sunt Dumnezeu pe pământ.”[5]

Ce spun „teologii” papistași despre papa

Dominicanul Martin de Tropau (sec. XIII) îl egala pe papă cu Hristos. Alţii îl numeau „Dominus Deus noster Papa”.

Ereticul Toma de Aquino (sec. XIII) declara supunerea faţă de papă ca o condiţie a mântuirii.

În secolul al XIV-lea, italianul Augustinus Triumphus şi spaniolul Alvarus Pelagius considerau că nimeni nu poate să apeleze de la papă la Dumnezeu şi că nimeni nu poate să intre la „Consistorium Dei” decât prin mijlocirea papei, care este purtătorul cheilor de la Consistoriul vieţii veşnice. Triumphus mai spunea că numai papa este mijlocitor între Dumnezeu şi poporul creştin.[6]

Ereticul Alvarus Pelagius a alcătuit în 1340 o lucrare care cuprindea ansamblul doctrinelor papistășești de la Gregoriu VI până la acea dată. El scrie : „Nici chiar un Sinod ecumenic nu poate să judece pe Papa, chiar nici pentru erezii. Dacă într-o privință lumea întreagă ar fi de altă opiniune, nu de a Papei, ar trebui să urmăm părerea Papei, pentru că Papa e superior tuturor. De la el primesc Sinoadele ecumenice concesiune de a se aduna, de la el autoritatea și jurisdicțiunea, nu el de la ele. Fiecare Papă are toată puterea pe pământ, pe care a avut-o Christos ca om. Precum Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, așa este și Papa după chipul lui Christos și reprezintă pe Christos pe pământ. Întru atâta Papa nu e numai om, ci și Dumnezeu. Papa este Adam, Biserica este Eva cea făcută din trupul lui Adam. Puterea papei nu are nici număr, nici măsură.”[7]

Ereticul Silvester Prierias, așa numitul „Magister sacri palatii”, afirmă că: „Este eretic acela care nu recunoaște pe Papă ca normă infailibilă, de la care și Sfânta Scriptură primește puterea și autoritatea ei.”[8]

Ereticul Albertus Pighius scrie : „Christos a dat numai lui Petru și scaunului său (adică papalității, n.n.) privilegiul infailibilității. Papa și ca învățător privat este infailibil, și este peste putință ca un Papă să fie eretic.”[9]

Iezuitul Gregoriu de Valentia scrie : „În adevărul despre infailibilitatea Papei este cuprinsă suma și lucrul de căpetenie a religiunei creștine. Papa, ori studiază chestiunea, ori nu, vrând a hotărî, de bună seamă nu greșește în hotărârea sa.”[10]

Ereticul Abraham Bzovius, în scrierea „Pontifex romanus”, din 1619, afirmă : „Papa e izvorul preoției din al cărui scaun apostolesc curge toată dignitatea episcopească.”[11]

Din păcate, chiar unii foşti ortodocşi, adepţi ai unirii cu papa, îl considerau pe acesta Dumnezeu.După ce în sinodul de la Florenţa, cei mai mulţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe, trădători ai Ortodoxiei, au recunoscut supremaţia papei, un trimis al patriarhului de Alexandria declara papei Eugeniu IV acestea: „Tremur înaintea ta, eu praf şi cenuşă, tu Dumnezeu pe pământ. Da, tu eşti Dumnezeu pe pământ şi Hristos şi vicarul Lui, capul şi învăţătorul Bisericii universale, căruia îi sunt date cheile pentru a închide şi deschide paradisul cui vei voi tu, regele regilor.”[12]

Cum să se întoarcă papii la Ortodoxie, când şi unii foşti ortodocşi admit că papa este Dumnezeu pe pământ?

Combaterea acestor erezii

Absurditatea acestor erezii este evidentă. Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este unul singur. El este Persoană Dumnezeiască, nu omenească. Este și om, în sensul că are și fire omenească. Este Fiul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, a luat fire omenească. Iar papii sunt persoane omenești. Niciun papă nu poate să fie Hristos! Nici un papă nu poate să fie infailibil!

„Papii romani timp de o mie de ani şi ceva au lucrat în folosul mândriei lor şi al minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulţime de învăţături false – despre primatul papal în biserică, despre infailibilitatea papală, despre azime la Liturghie, despre împărtăşirea numai cu Trupul, nu şi cu sângele lui Hristos, despre purgatoriu şi altele; au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu neputinţă ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putinţă – pentru cel ce mărturiseşte credinţa catolică şi minciuna catolicăo socoteşte adevăr.”[13]

Sfântul Ioan de Kronstadt se întreabă: „Cine e papa?” Şi răspunde: „Un idol, nu Hristos”.[14]

Sfântul Ioan spune că „marea greşeală constă tocmai în dogma infailibilităţii, fiindcă papa este un om păcătos şi nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omeneşti a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeieşti, în relaţiile ostile dintre catolici şi ortodocşi, în ponegririle şi calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe şi creştinilor ortodocşi! Şi de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil şi doctrina iezuiţilor lui, duhul falsităţii şi duplicităţii lor”.[15]

Bibliografie

Simeon Popescu, profesor de Teologie în Sibiu, Dezvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătății, Ed. autorului, Tiparul Tipografiei Archidiecezane, Sibiu, 1882.

Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951.

Viațși nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița.

Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa.

http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13praec.htm

http://www.papalencyclicals.net/Leo13/l13satis.htm

[1] Viațși nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 181-182.

[2] Great Encyclical Letters of Pope Leo XIII, 20 June 1894, cf. Viața şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumeniţa, p. 196-197

[3] Papa Leon XIII, Enciclica Satis cognitum, 29 iunie, 1896.

[4] Cf. Viațși nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 197.

[5] Ibidem, p. 196-197.

[6] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 513-517.

[7] Cf. Simeon Popescu, Desvoltarea primatului papal și influența lui asupra Creștinătăței, Sibiiu, 1882, p. 95.

[8] Ibidem, p. 96.

[9] Ibidem, p. 97.

[10] Ibidem, p. 100.

[11] Ibidem, p. 101.

[12] cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 516.

[13] Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt, Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumeniţa, p. 53.

[14] Ibidem, p. 102.

[15] Ibidem, p. 70.

Citeste si

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Definitia catolicismului

Semnul Sfintei Cruci

De la icoana bizantina la “icoana” Playboy

Uniunea Europeana este noua Uniune Sovietica

Epilogul lui Ianolide

 

Azi pacatul este o moda

Standard

Cuviosul Paisie Aghioritul

– Parinte, ati spus cuiva ca va fi razboi ? Asa am auzit. Este adevarat ?

– Eu nu spun nimic si lumea spune ce vrea. Si de-as sti ceva, unde s-o spun ?

 – Parinte, ce lucru barbar este razboiul !

– Daca oamenii n-ar avea aceasta … “noblete” a pacatului, n-am fi ajuns la acest lucru barbar. Mai barbar lucru este catastrofa morala. Oamenii se deosebesc sufleteste si trupeste. Cineva imi spunea: “Se spune despre Atena ca este “jungla” dar nimeni nu pleaca de acolo ! Toti o numesc “jungla” si toti se aduna in “jungla”. Cum au devenit oamenii ! Ca animalele ! Stiti ce fac animalele ? La inceput intra in grajd, se balega, urineaza… Dupa aceea balegarul incepe sa fermenteze. Cum incepe sa fermenteze, simt o caldura. Nu le lasa inima sa plece din grajd; le place. Asa si oamenii, vreau sa spun ca simt caldura pacatului si nu-i lasa inima sa plece, inteleg ca miroase urat, dar nu-i lasa inima sa plece din caldura aceea. Iata, de va intra acum unul in grajd, nu va putea suferi mirosul urat. Altul care e mereu in grajd nu e deranjat; s-a obisnuit.

– Parinte, spun unii: “Oare numai astazi pacatuieste lumea ? In Roma, mai demult, ce era ? …”

– La urma urmei in Roma erau inchinatori la idoli. Si cele ce le spune Apostolul Pavel (Rom.1, 24-52) erau pentru inchinatorii la idoli care s-au botezat, dar aveau obisnuinte rele. Sa nu luam drept pilda rabatul fiecarei epoci. Astazi pacatul l-au facut moda. Vezi, neam ortodox si cum suntem. Cu cat mai mult ceilalti. Si lucrul rau este ca oamenii de azi, cand pacatul a devenit moda, daca vad pe unul ca nu urmeaza curentul epocii, adica sa nu pacatuiasca, sa fie putin evlavios, il numesc intarziat, retrograd. Acesti oameni considera o jignire faptul de a nu pacatui, iar pacatul il considera progres. Asta este mai rau decat toate. Daca oamenii de azi, care traiesc in pacat, ar recunoaste cel putin asta, Dumnezeu i-ar milui. Insa ei indreptatesc cele nejustificabile si elogiaza pacatul. Asta este si cea mai mare hula impotriva Duhului Sfant: pacatui sa il considere progres si morala sa o numeasca inapoiere. De aceea au mare plata, mare pret cei ce se nevoiesc in lume si isi pastreaza viata curata.

Demult, daca unul era pervers, sau betiv, se rusina sa iasa in piata, pentru ca l-ar fi dispretuit. Una daca era putin ratacita, nu indraznea sa iasa afara. Si aceasta era intr-un fel o frana. Azi, daca este unul corect, daca de pilda o fata traieste cu evlavie, se spune: “Bre, undo traieste asta ?” Inainte, in general, daca mirenii faceau un pacat, sarmanii, isi simteau pacatosenia lor, isi plecau putin capsorul lor si nu ironizau pe unul ce traia duhovniceste, ci dimpotriva, il laudau. Acum nici vinovatie nu simt, nici respect nu exista. Le-au nivelat pe toate. Daca unul nu traieste lumeste, isi bat joc de el.

Constiinta mustra

In Franta, cu toate ca e stat avansat – nu e supradezvoltat – de curand (N.e.: acestea s-au spus in 1988) optzeci de mii au devenit musulmani. De ce ? Pentru ca au facut din pacat moda. Vezi bine ca erau mustrati si au vrut sa-si odihneasca constiinta. Si precum vechii elini, ca sa-si indreptateasca patimile lor, au aflat pe cei doisprezece zei, asa si acestia au cautat sa afle o religie care sa le justifice patimile lor, ca sa aiba odihna in problema asta. Mahomedanismul ii serveste intr-un anumit fel. Le ingaduie sa ia cate femei vor. Le fagaduieste in cealalta viata un munte de pilaf, un lac de iaurt, un rau de miere. Si orice pacate ar avea, daca ii spala cu apa calda cand mor, se curatesc. Merg la Alah curati. Ce altceva vor ? Toate la indemana. Dar francezii nu vor afla odihna. Vor sa-si odihneasca cugetul, dar nu se vor odihni, pentru ca patimile nu se justifica.

Orice ar face oamenii, si fara simtire de ar fi, tot nu vor afla odihna. Vor sa justifice cele ce nu se pot justifica, dar launtric se chinuiesc, se salbaticesc. De aceeea cer distractii, alearga la muzica, se imbata, privesc la televizor. Adica casca gura, ca sa uite de ei insisi pentru ca sunt mustrati. Si cand dorm, crezi ca se odihnesc ? Exista constiinta, vezi bine. Prima Sfanta Scriptura pe care a dat-o Dumnezeu primilor creati este constiinta, si noi acum purtam fotocopia parintilor nostri. Oricat si-ar calca cineva constiinta sa, inlauntrul sau il mustra. De aceea se spune: “Cariul il mananca”. Da, nu este lucru mai dulce, ca a-si avea cineva constiinta sa odihnita. Simte aripi inlauntrul sau; zboara.

Departarea de Dumnezeu este iad

Nu-mi aduc aminte sa fi trecut vreo zi fara mangaiere dumnezeiasca. Uneori, atunci cand oamenii sunt in concedii, ma simt rau, si astfel pot sa inteleg cat de rau pot trai cei mai multi oameni nemangaiati, pentru ca sunt departe de Dumnezeu. Cu cat se departeaza cineva de Dumnezeu, cu atat lucrurile se complica mai mult. Se poate ca cineva sa nu aiba nimic, dar daca il are pe Dumnezeu, nu doreste nimic. Asta e ! Iar daca Ie are pe toate, si nu II are pe Dumnezeu, este chinuit inlauntrul sau. De aceea, fiecare pe cat poate, sa se apropie de Dumnezeu. Numai langa Dumnezeu afla omul bucuria cea adevarata si vesnica. Ne otravim viata atunci cand traim departe de dulcele Iisus. Cand omul, din om vechi devine om nou, fiu de imparat, se hraneste cu desfatarea dumnezeiasca, cu dulceata cereasca si simte veselia paradisiaca, simte adica intr-o masura bucuria raiului. De la bucuria cea mica paradisiaca, inainteaza, zilnic, catre cea mai mare si se intreaba daca exista ceva mai inalt in rai decat aceea pe care o traieste aici. Starea in care traieste este astfel, incat nu poate face nici o lucrare. Genunchii i se topesc ca lumanarile de acea dumnezeiasca fierbinteala si dulceata, inima lui salta si e gata sa sparga tatmadul*, ca sa plece, pentru ca pamantui si lucrurile pamantesti i se par lucruri zadarnice.

La inceput omul avea comuniune cu Dumnezeu. Dupa aceea, insa, cand s-a departat de harul lui Dumnezeu, a fost ca unul care, dupa ce traise in palat, s-a aflat pentru totdeauna afara de el, pe care il vedea numai de departe si plangea. Precum copilul sufera cand se departeaza de mama lui, tot asa si omul sufera si se chinuieste cand se departeaza de Dumnezeu. Departarea omului de Dumnezeu este iad. Diavolul a izbutit sa indeparteze atat de mult pe oameni de Dumnezeu, incat au ajuns la punctul sa se inchine la statui si sa-si jertfeasca pe copiii lor acestor statui. Infricosator! Si unde gasesc diavolii atatia zei ? Zeul Hamos! *… Numai numele sa-l auzi si iti ajunge. Insa cel mai chinuit este diavolul, pentru ca este cel mai departat de Dumnezeu, de dragoste. Si cand pleaca dragostea, acolo ramane iadul. Potrivnica dragostei ce este ? Rautatea, rautatea care este una cu chinuirea.

Unul care este departat de Dumnezeu, primeste inraurirea diavoleasca. In timp ce acela care este aproape de Dumnezeu primeste harul dumnezeiesc. Cine are harul lui Dumnezeu, i se va da si altul. Iar cel ce are putin si dispretuieste, i se va lua si acesta (Lc. 19,26). Harul lui Dumnezeu lipseste de la oamenii contemporani, pentru ca prin pacat au murit izgonind si putinul pe care il aveau. Si cand pleaca harul Dumnezeiesc, se napustesc toti diavolii inlauntrul omului.

Potrivit cu indepartarea lor de la Dumnezeu oamenii simt mahnire si in aceasta viata, iar in cealalta vor trai mahnirea cea vesnica. Pentru ca inca din viata aceasta gusta oricine, intr-o oarecare masura, potrivit cu cat traieste el in legatura cu voia lui Dumnezeu, o parte din bucuria raiului. Sau vom trai o parte a bucuriei raiului de aici si vom merge si noi in rai, sau vom trai o parte a iadului si – Doamne fereste! – vom merge in iad. Raiul e una cu facerea de bine. Iadul e una cu facerea de rau. Face cineva o facere de bine, simte bucurie. Face cineva o strambatate, sufera. Cu cat face mai mult bine, cu atat se bucura mai mult. Cu cat face mai mult rau, cu atat mai multa suferinta aduce sufletului sau. Hotul simte bucurie ? Nu simte nicidecum bucurie. In timp ce acela ce face binele simte bucurie. Daca afla cineva ceva pe drum si-l tine spunandu-si ca e al lui, nu va avea odihna. Nu stie nici cui apartine, nici n-a nedreptatit pe cineva, nici nu-l fura (lucrul) si totusi nu afla odihna. Cu cat mai mult unul cand il fura. Chiar si cand cineva primeste, iarasi, nu simte bucuria ce-o simte atunci cand da. Cum sa simta bucurie cata vreme fura sau nedreptateste ? De aceea, vezi, oamenii facand nedreptate, ce fete au, cum se schimonosesc.

La ce stapan lucrezi de la acela vei lua si plata

Oamenii indepartati de Dumnezeu mereu sunt nemangaiati si de doua ori chinuiti. Cel ce nu crede in Dumnezeu si in viata viitoare, pe langa faptul ca ramane nemangaiat, isi osandeste si sufletul sau vesnic. La ce stapan lucrezi, de la acela vei lua si plata. Daca lucrezi la stapanul cel negru, iti face viata neagra inca de aici. Daca lucrezi pentru pacat, vei fi platit de diavolul. Daca lucrezi pentru virtute, vei fi platit de Hristos. Si cu cat vei lucra mai mult pentru Hristos, cu atat vei straluci mai mult si te vei veseli. Dar noi spunem: “E timp pierdut sa lucram pentru Hristos !”. Insa aceasta este infricosator ! Sa nu recunoastem jertfa lui Hristos pentru om ! Hristos S-a rastignit ca sa ne elibereze de pacat, ca sa innoiasca tot neamul omenesc. Ce a facut Hristos pentru noi ? Si ce facem noi pentru Hristos ?

Lumea vrea sa pacatuiasca si Il vrea si pe Dumnezeu Bun. El sa ne ierte si noi sa pacatuim. Noi adica sa facem orice vrem si Acela sa ne ierte. Sa ne ierte mereu si noi… vioara noastra. Oamenii nu cred, de aceea dau navala la pacat. Tot raul de acolo incepe, de la necredinta. Nu cred in cealalta viata, prin urmare nu iau in considerare nimic. nedreptatesc, isi parasesc copiii… Se fac lucruri… pacate grele. Nici Sfintii Parinti n-au prevazut in Sfintele Canoane astfel de pacate – precum a spus Dumnezeu despre Sodoma si Gomora: “nu cred sa se faca astfel de pacate; sa merg sa vad ?” (Fac. 18, 21).

Daca oamenii nu se vor pocai, daca nu se vor intoarce la Dumnezeu isi vor pierde viata cea vesnica. Omul trebuie ajutat sa priceapa sensul profund al vietii, sa-si revina, sa simta mangaierea Dumnezeiasca. Scopul omului este si sa urce duhovniceste, nu numai sa nu pacatuiasca.

 Citeste si

Inmultirea oamenilor pe Pamant

Cuvant despre un calugăr Martirie care l-a purtat pe Hristos

Mantuirea este sigura doar in Biserica Ortodoxa

Emanciparea femeii din perspectiva crestina

Ortodoxia

Egoismul copiilor

Anarhia democratiei, semnul apropierii antihristului

A avea sau a nu avea copii

Patimile, bolile sufletului

Standard

Cuvinte de folos ale Parintelui Iosif Vatopedinul

1. Ce sunt patimile şi care este cea mai mare dintre ele ? La începuturile creaţiei, omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, nu primea iraţionalul în cugetul şi în viaţa sa. Gândurile şi acţiunile lui erau drepte, căci erau luminate de dumnezeiescul Har. Dar după ce a fost înşelat şi a rupt relaţia cu Izvorul atotdesăvârşirii, îndată i s-a pervertit personalitatea, din simplă devenind compusă. În acest fel, iraţionalul a luat locul raţiunii. Toate puterile sufleteşti ale personalităţii umane au fost corupte, constrânse de iraţional, dând naştere patimilor. De atunci, gândurile şi faptele nu mai sunt săvârşite în vederea unei „nevoi” corecte, ci dintr-o obişnuinţă păcătoasă, în conformitate cu patima păcătoasă care predomină.

Fiecare gând şi acţiune iraţională se numeşte patimă, deoarece nu lucrează conform legilor raţiunii ori „necesităţii”, ci conform instinctelor firii, întru care şi-au găsit loc bestialitatea şi demonismul. Principiul patimii constă în utilizarea iraţională a sensurilor, lucru care se vădeşte în practică prin utilizarea greşită a lucrurilor. Aceasta constituie iraţionalul „după lucrare”, corupţia practică pe care nu o condamnă doar dreptatea dumnezeiască, ci şi cea omenească. Pentru aceasta există tribunalele şi închisorile.

Cei trei giganţi ai patimilor, după cum îi numesc Părinţii, sunt iubirea de plăcere, iubirea de bani şi iubirea de slavă. Dacă acestea predomină, nasc alţi trei tirani echivalenţi: nepăsarea, uitarea şi ignoranţa, care înfrâng puterile sufletului şi ale minţii. Cine doreşte o descriere mai detaliată a legii corupţiei, să cerceteze scrierea noastră Asceza, maica sfinţeniei şi Catehezele Vatopedine.

2. Ce sunt plăcerile? Care din ele sunt inocente şi care vinovate?

Plăcere este tot ceea ce face plăcută viaţa şi ne-o îndulceşte. Plăcerile sunt de două feluri, aşa cum şi firea noastră este îndoită. Suntem constituiţi din trup şi suflet şi fiecare element are părţile lui constitutive şi simţurile corespondente, iar plăcerile aparţin ambelor părţi ale firii omeneşti. Există, aşadar, plăceri trupeşti, care se fac simţite prin intermediul mădularelor trupului, şi plăceri duhovniceşti, care ţin de universul nostru sufletesc şi duhovnicesc.

Plăcerile decurg, în majoritatea lor, din activităţile noastre şi ne mângâie sau răsfaţă, în funcţie de acţiunea noastră, corectă sau greşită. Dacă programul nostru de viaţă, scopul nostru, este orientat înspre Dumnezeu, şi este conform voii Lui, simţirile şi plăcerile aferente sunt agreabile şi ne îndulcesc. Dacă însă, preferinţele şi acţiunile noastre sunt iraţionale şi împătimite, simţim dezgust şi repulsie.

Cele mai fascinante şi seducătoare plăceri au legătură cu ipostasul nostru biologic şi îşi au sediul în mădularele trupului şi în organele de simţ. Pe primul loc se află gustul, simţul tactil şi mirosul. Sentimentul plăcut provocat de contactul cu diverse materii şi lucruri se cheamă plăcere.

Este nevoie de discernerea măsurii corecte pentru a evita reaua întrebuinţare a simţurilor. Ipostasul biologic este un element indispensabil vieţii; cele trei simţiri caracterizează acest ipostas, iar prin ele se lucrează satisfacţia şi plăcerea.

Dacă omul are în vedere menirea sa – şi mănâncă pentru a trăi – atunci el controlează plăcerile aferente legii „necesităţii”. Dacă însă, vai, omul trăieşte pentru a mânca şi a risipi – aspect predominant în vremea noastră –, atunci iraţionalul preia frâiele, iar urmările mi-e şi ruşine să le descriu.

Există şi plăceri ce ţin de partea senzuală şi comportă un aspect moral, îndeosebi instinctul de reproducere şi relaţia sexuală, care dau naştere unui adevărat labirint al perversiunii, şi pe acest teren „balaurul din adânc” înregistrează succese fără număr.

Legea şi raţiunea procreării – ca necesitate primară în exilul nostru de după cădere – se bazează pe farmecul irezistibil al apropierii dintre cele două sexe. În acest loc acţionează împotriva firii, însă, şi impulsul distructiv al hedonismului, care vatămă tineretul fără experienţă de viaţă.

Am descris pe scurt cauzele plăcerilor. Este cuminte să le refuzăm, pentru a nu ajunge să plângem nenumăratele catastrofe cauzate de acceptarea şi uzul iraţional al plăcerilor. Cam atât despre plăcerile din lumea sensibilă.

Există, însă, şi plăceri duhovniceşti, care ne odihnesc şi ne întăresc cu adevărat. Plăcerile duhovniceşti sunt rodul şi lucrarea Harului dumnezeiesc, iar ele mângâie şi alină lumea noastră sufletească, luminează mintea, împacă inima, mângâie simţurile şi redau îndrăzneala şi nădejdea la vreme de necaz. Bucuria, pacea, răbdarea, îngăduinţa şi toate cele zămislite din iubire şi din simpatie, ce altceva sunt decât plăceri duhovniceşti ? Toate roadele jertfirii de sine pe care le impune dragostea sunt cele mai dulci plăceri duhovniceşti, iar ele aduc cea mai mare fericire în viaţa noastră.

Există şi plăceri suprafireşti, care, chiar dacă ţin de legile suprafireşti ale lumii de dincolo, ne sunt date, prin milostivirea lui Dumnezeu, încă din această viaţă, ca o pregustare a fericirii care ne aşteaptă. Aceste plăceri suprafireşti nu se află sub controlul nostru, nici nu pot fi programate, ci sunt dăruite, spre îndrăzneală şi mângâiere, din prea multă iubire dumnezeiască, acelora care luptă cum se cuvine. Dintre acestea, amintim: pacea gândurilor, eliberarea de războiul patimilor, moartea faţă de lucrurile şi sensurile lumii acesteia, dar şi pogorârea Harului întru aceia care şi-au curăţit inimile. Aceştia din urmă „pătimesc cele dumnezeieşti” şi evadează din spaţiul acestei lumi, din felul ei de a fi şi din simţămintele pe care le stârneşte. Aceştia sunt cei cărora le mărturiseşte Domnul că li Se va arăta şi, împreună cu Tatăl, întru ei îşi va face sălaş. Cei care vor să guste aceste daruri suprafireşti să se îngrijească să ţină poruncile, căci Domnul este „credincios în toate făgăduinţele Lui”.

3. Ce este binele şi ce este răul şi când lucrează ele ?

Binele este Însuşi Dumnezeu, toate cele ce provin de la El şi toate cele ce-I sunt apropiate. Binele îşi găseşte loc şi în personalitatea umană, înainte şi după cădere, prin restabilirea sfinţeniei. Binele mai este şi sentimentul dreptăţii, al raţionalului şi relaţia dintre ele. Este desăvârşita lipsă a iraţionalului, a vicleniei şi pervertirii.

Răul este, dimpotrivă, deformarea şi suprimarea celor pe care le-am descris când am vorbit despre bine. Toate cele ce provin din el sunt mădulare ale morţii, constituie însuşi „trupul morţii”, şi au tată şi origine pe diavolul şi nenumăratele lui unelte.

Pe de-o parte, binele este existenţă şi substanţă, din moment ce persoana umană se trage de la Însuşi Dumnezeu; pe de alta, răul nu există ca substanţă şi ca element, ci a apărut ca parazit, în lipsa binelui, aşa cum întunericul apare în lipsa luminii. Răul prin sine este „non-fiinţă” şi inexistent, prin urmare nu trebuie să fie considerat o ameninţare, nici nu trebuie să ne temem de el. Doar nepăsarea şi trădarea noastră îi dau fiinţă. Ne asemănăm cu cel care, stingând lumina, se cufundă în întuneric.

Cuvântul lui Dumnezeu, prin Sine Adevăr, ne afirmă această realitate: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Μat. 12,30). La acest lucru mai face aluzie o dată, atunci când ne cheamă să rămânem împreună cu El, Binele Absolut: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi… Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,4-5).

4. De ce Domnul zice într-un loc „nu judecaţi”, iar în altul „cu judecată dreaptă aţi judecat” ?

Probabil vi se pare că aici este o contradicţie. „Nu judecaţi” se impune în special omului, căci nu are capacitatea să vadă lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. El însuşi, nedesăvârşit, este totdeauna responsabil pentru propriile greşeli şi abateri. Prin urmare, concluziile trase de el vor fi eronate şi imperfecte.

Doar atotdesăvârşitul Dumnezeu este îndreptăţit şi capabil să judece. Ca Unul fără greşeală şi cu totul desăvârşit, El poate judeca drept, căci nu vede doar aspectul exterior al faptelor, ci şi scopul pentru care acestea au fost făcute. Deci, doar Dumnezeu, „Cel care pe toate le cunoaşte dinainte de a fi”- şi Care cunoaşte mintea omului -, poate face judecată fără greşeală.

Omul este vinovat şi din alt motiv, atunci când judecă pe aproapele său, căci încalcă legea iubirii. Deşi „suntem datori să ne punem sufletele pentru fraţi” (1In. 3,16), noi îi judecăm, chiar dacă suntem mai vinovaţi decât aceştia. Domnul ne porunceşte: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra” (Ioan 8,7). Cine este, însă, fără de păcat între oamenii care judecă ?

Celălalt cuvânt al Domnului, „cu judecată dreaptă aţi judecat”, se referă exact la recunoaşterea stării noastre de fapt, astfel încât să evităm necugetarea şi obrăznicia. Însuşi Dumnezeu zice: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti”(Rom. 12,19). Judecata cu adevărat dreaptă este recunoaşterea vinovăţiei noastre personale, a fiecăruia. Cum va judeca cineva pe altul, când el însuşi este mai cu prisosinţă vinovat decât acela ? Aici îşi are locul „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Μat. 7,5).

5. Cum se poate vindeca caracterul bolnav care cade cu uşurinţă în judecarea aproapelui ?

Fiecare om este considerat bolnav atunci când este lipsit de Harul Care desăvârşeşte şi cuprinde toate, Care „pe cel bolnav tămăduieşte şi cele ce lipsesc le plineşte”. Acest aspect îl subliniază Însuşi Domnul, atunci când zice: „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ιoan 15,5). Pe lângă prezenţa Harului, sunt strict necesare şi buna intenţie şi conlucrarea omului, potrivit legilor morale şi poruncilor lui Dumnezeu, care vor chema intervenţia lui Dumnezeu.

Omul care judecă cu uşurinţă o face pentru că s-a obişnuit să cerceteze gândurile şi faptele străine şi nu pe ale sale. Nu-şi aduce aminte de cuvintele Scripturii: „nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” şi „cu ce măsură judecaţi cu aceea veţi fi judecaţi”.

Obişnuinţa de a judeca cu uşurinţă cuvintele şi faptele străine este o boală sufletească care îşi are cauza în împietrirea puterilor raţionale ale minţii, probabil tot din pricina egoismului.

Interiorizarea, alături de osândirea de sine, este considerată absolut necesară pentru diagnosticarea şi conştientizarea propriilor noastre erori şi greşeli. Regulă absolută şi dogmă de viaţă este rânduiala evanghelică, fără de care omul nu poate umbla drept. Căci „legea Duhului vieţii” (Rom. 8,2) este în măsură să ne elibereze din moartea în care ne-am prăbuşit şi să ne traseze noi drumuri în viaţă. Iubirea adună cele risipite, creează o legătură, o părtăşie. Iubirea ne învaţă „să ne punem sufletele pentru fraţi”(1In. 3,16), să ne purtăm „sarcinile unii altora”(Gal. 6,2) şi că e necesar ca „toate ale noastre cu dragoste să se facă” (1Cor. 16,14).

Ignorarea învăţăturii evanghelice permite elementului iraţional să ne înrâurească şi îndepărtează dumnezeiescul Har. Fiindcă omul nu are cunoştinţă despre Dumnezeu şi încă nu a ajuns la luminare, se găseşte în înşelare în ce priveşte judecăţile lui. De acolo încep îndreptăţirea – prin „de ce ?”, „dacă” şi „nu cumva ?” –, condamnarea, împotrivirea, neascultarea, ura şi toată răutatea.

Toate acestea sunt combătute de Domnul prin cuvântul „poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13,34) şi „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13,35). Cel care se îngrijeşte să păzească legea iubirii evanghelice şi să trăiască potrivit poruncii Domnului, se izbăveşte de răutatea generală. Atunci el nu mai judecă, nici nu mai unelteşte, nici nu săvârşeşte răutăţi. Fără vreun efort special, scapă de omul cel vechi şi de toată legea căderii, căci iubirea le rânduieşte pe toate.

6. Ce este ne-simţirea, după Sfinţii Părinţi ?

Doar Dumnezeu poate să ne păzească de această catastrofă, pe care, dacă o comparăm cu lespedea neagră a morţii sau cu moartea înainte de moarte, nu greşim. Ne-simţirea reprezintă inactivitatea şi necroza tuturor mişcărilor şi dispoziţiilor sufleteşti aparţinând firii noastre raţionale. Este o prostire, ultima treaptă a deznădejdii şi încetăţenirea obiceiului de a petrece în cele mai de jos ale existenţei.

Toate acestea sunt rezultatele patimii nimicitoare a nepăsării. Dacă ele au stăpânire asupra sufletului, orice program duhovnicesc este zădărnicit şi înlocuit de contactul lipsit de orice precauţie cu ispitele, iar în final, cu supunerea fără restricţii faţă de iubirea de sine şi senzualitate, considerate rădăcina tuturor relelor.

Culmea acestui dezastru este necredinţa. În cazul în care aceasta-şi găseşte loc în sufletul omului, doar rugăciunile şi lacrimile sfinţilor mai pot fi de ajutor, precum şi rugăciunea neîncetată, stăruitoare, împreunată cu osândirea de sine şi smerenia. Deopotrivă ajută şi supunerea de bunăvoie şi ascultarea, tăgăduirea de sine, precum şi depărtarea de toate pricinile care ispitesc.

7. Cât de mult răneşte mânia şi care sunt cauzele ei?

«Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu» (Ιac. 1,20). Astfel caracterizează Apostolul Iacov mânia cea nimicitoare. Profeţii Vechiului Testament menţionează: „bărbatul mânios nu este cuvios”(Prov. 11,25) şi „tulburatu-s-a de mânie ochiul meu” (Psalmul 6,8). Părinţii noştri de Dumnezeu inspiraţi insistă cu tărie: „bărbatul mânios nu învie morţi şi nici nu este uşor de suportat”.

Dacă Făcătorul, Domn şi rostuitor al Universului, este blând şi smerit, imaginaţi-vă culmea pervertirii: un corpuscul al creaţiei, omul, să fie vas al mâniei ! Căci ce altceva este mânia decât atitudinea iraţionalului, loc al dezastrului, parte şi fire a diavolului, pierzătoarea împotrivire faţă de Dumnezeu (Care este atotiubitor)?

Cauzele care produc patima mâniei sunt multe, dar înrudite şi dependente unele de altele, căci le unesc egoismul, interesul şi, în general, iubirea de sine. Acolo unde stăpâneşte catastrofalul individualism, nu lipseşte umbra acestuia, care este mânia!

Iubirea de sine cea atât de cuprinzătoare este de două feluri: materială (trupească) şi duhovnicească (sufletească). Prin urmare, sunt stimulate ambele feluri de patimi, şi trupeşti, şi sufleteşti. De ce apare mânia? Pentru că se îngrădeşte, într-un fel sau altul, calea părutei iubiri de sine. La cei înglodaţi în patimi trupeşti, pe care îi conduc diferite pofte iraţionale şi plăcerile, mânia este pusă în mişcare de frica de a nu le putea satisface.

Acelaşi lucru se petrece şi cu cei robiţi de patimile sufleteşti, precum iubirea de slavă, egoismul, mândria, iubirea de cinstiri, de afirmare, de laude etc. Toate acestea sunt mijloace şi instrumente ale mâniei, care ne desparte de dragoste şi de viaţă, de Dumnezeu, adică, şi ne pregăteşte loc în iad şi în moarte, în sălaşul satanei !

Domnul nostru ne-a dăruit mântuirea şi libertatea, învierea şi viaţa, învăţându-ne şi cum să ne purtăm după cuviinţă: „îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire” (Εf. 4,2), „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (1Cor. 10,24), „Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi” (Luca 6,30), „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Μt. 5,44), „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Μt. 7,12)şi „binecuvântaţi şi nu blestemaţi”(Rom. 12,14).

8. Ce este vorbirea de rău şi de ce trebuie să o răbdăm ?

Vorbirea de rău este cea mai cumplită formă de ură şi răutate, iar pentru cel care o pătimeşte, cea mai chinuitoare rană. Vorbirea de rău este arma de apărare a celor inferiori. Pentru că omul care este chinuit de această patimă nu poate să-şi ascundă goliciunea şi meschinăria, se străduieşte să-i ponegrească pe cei care-i sunt superiori, pentru a se îndreptăţi pe sine, după cum îşi imaginează el.

Şi pentru că este o uneltire mincinoasă şi nedreaptă, pentru cel ce o pătimeşte este cea mai adâncă rană. Cu dreptate, Proorocul David, adresându-se lui Dumnezeu, zicea: „Izbăveşte-mă de clevetirea oamenilor şi voi păzi poruncile Tale” (Ps. 118,134). Vrăjmaşul diavol cunoaşte duritatea acestei răutăţi şi chinul pe care-l produce, de aceea o foloseşte împotriva adversarilor lui celor mai puternici. Ţinta lui este să le zdrobească răbdarea. A îndreptat-o şi asupra Domnului nostru, prin farisei.

Vorbirea de rău, din pricina răutăţii şi vicleniei, deţine primul loc în catalogul fărădelegilor. [Pentru cel care o rabdă, însă] se găseşte pe primul loc în catalogul virtuţilor şi al vieţii îmbunătăţite. Este o răutate atât de detestabilă, încât depăşeşte hotarele iubirii de osteneală obişnuite.

Singur Harul şi acoperământul unei iubiri cu adevărat vrednice de Dumnezeu poate îndura greutatea nedreptei vorbiri de rău. Credinciosul trebuie să aibă ca model pe Mântuitorul, Care a iertat pe calomniatorii Săi diabolici: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”(Luca 23,34). Toţi cei care au ridicat această cruce grea au câştigat fericirea cuvenită: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea”(Μt. 5,11).

Ca purtători şi susţinători ai iubirii, răbdăm şi îngăduim această plagă diabolică, având model pe Domnul nostru, ştiind că „plata noastră multă este în Ceruri” (Μt. 5,12).

Citeste si

Plansul calugarilor athoniti

Patima masturbarii

Clevetirea si judecarea aproapelui

„Avaton”-ul Sfântului Munte si hirotonia femeilor

Deznadejdea omului apasat de pacate

Patima fumatului

Adevarul despre pilula contraceptiva

Standard

Citeste si

Instrumentele torturii, sau cu ce sunt omorati copiii in burtile mamelor lor

De la icoana bizantina la “icoana” Playboy

A avea sau a nu avea copii

Emanciparea femeii din perspectiva crestina

Tradarea fidelitatii conjugale

Unde sa ne cautam jumatatea

Haosul numit INTERNET

Standard

Dumnezeu este perfecţiunea perfecţiunilor, prin urmare, în El găsim armonia deplină, echilibrul, buna măsură a lucrurilor, frumuseţea deplină, organizarea minuţioasă, sprijin în suferinţă, bunătate, blândeţe, bună cuviinţă.

La polul opus, Internetul este reaua întâmplare, drog pentru minte, dezorganizarea în forma ei cea mai avansată, inesteticul, prădătorul de suflete, viclenia, desfrâul. Pe scurt – Haosul. Ceea ce se opune lui Dumnezeu este de la necuratul, şi atunci degeaba îmi vor spune mulţi că Internetul îmi oferă şi lucruri bune. Le voi răspunde că întunericul poate să aibă şi o aparenţă de înger numai ca să te piardă.

Cineva, poate pios, doreşte să găsească pe reţea câte ceva despre Domnul Iisus – Mântuitorul nostru. Nici un şoc să constaţi că Iisus Hristos este mult mai popular prin actorii care L-au reprezentat în teatru şi film, că Iisus este catalogat superstar, că numele său apare chiar pe site-uri erotice, de umor sau de caricaturi.

În rezultatul căutărilor, chiar de vei voi să afli nume de sfinţi sau vieţi ale sihaştrilor, este imposibil să nu ţi se strecoare şi un site vătămător pentru suflet. La drept vorbind, căutarea unui site despre credinţă este mult îngreunată de explozia de informaţie prin care sectanţii vor să strice valorile Ortodoxiei.

Tot ce omoară sufletul este inestetic. Dacă merg şi caut un site despre cele mai frumoase fete ale lumii sau despre cei mai frumoşi bărbaţi, şi mai apoi cad în desfrâu sau în deznădejde, atunci acele fiinţe care m-au împins la păcat sunt cu adevărat cele mai urâte, iar nu reprezentare a esteticului. Pozele starurilor sunt trucate, filmele se folosesc de multe „făcături”, industria plăcerilor este una plină de meschinării, falsităţi şi dedesubturi macabre. Un tânăr căsătorit, de pildă, urmăreşte un fim erotic şi află din acela că lungimea unui act sexual este cea care asigură o aşa zisă împlinire. Dacă tânărul nu va fi în stare să atingă nişte standard inoculate subliminal,  nu cumva va cădea în deznădejde? Iar deznădejdea este aşezată pe picior de egalitate cu necredinţa. Pentru că nu contează dacă eşti ghicitor în stele, făcător de minuni sau dacă ţii posturi aspre ca Sfântul Antonie cel Mare. Dacă nu ai credinţă, nădejde şi dragoste, înseamnă că nu ai nimic, chiar de ţi-ar sta toate averile lumii la picioare!

O femeie din China a divorţat din cauza faptului că soţul ei stătea tot timpul în faţa calculatorului, pierzând zile şi nopţi întregi pe Internet. A divorţat după ce a descoperit că bărbatul avea o soţie virtuală şi un copil virtual, pe care îi creştea tot virtual. Dincolo de comicul acestei situaţii, transpiră tragedia, tragedie care, din păcate, are faze incipiente chiar şi în România.

Sunt soţii tinere care se plâng duhovnicilor că, din momentul în care calculatorul a pătruns în căminul lor, soţul a început să le neglijeze sub pretextul că au lucrări importante de făcut în faţa ecranului. Realitatea este cu totul alta, şi este confirmată de statistică. Un sondaj demonstrează în procente îngrijorătoare că utilizatorii care intră pe chat-uri pentru flirt sunt căsătoriţi . Scuzele ca să ai o asemenea ocupaţie sunt multe: „Fac asta pentru diversitate!”, „Nu o fac decât să mă distrez!”, „Eh, fac şi eu acolo câteva glume!”, „Nu-i nimic, aceste flirturi îmi vor îmbunătăţi viaţa de cuplu!”. Amarnice înşelări! Adulterul, condamnat încă din Legea cea veche, este poate pe picior de egalitate cu lepădarea de credinţă. Pentru că rupi încrederea în cuplu, calci porunca de a-ţi iubi aproapele, devii viclean, mincinos, înşelător, făţarnic.

Toate relele s-au adunat în acest nou turn Babel care este Internetul. Numai că direcţia acestui „turn Babel” nu este spre cer, aşa cum s-a încercat în vechime, ci direcţia este inversă, coborârea în străfunduri, coborârea de bunăvoie în iad, în focul cel veşnic. Când cei de demult s-au apucat să construiască, vorbeau aceeaşi limbă. Şi cei din ziua de azi – „internauţii” – au un limbaj comun, folosesc un limbaj alcătuit din litere şi semne de punctuaţie, dar comun şi unei generaţii şi celeilalte este păcatul.

Unul caută să înşele, altul să bârfească, altul să desfrâneze, adulterinii sunt greu de numărat, alţii au patima jocurilor, mulţi spionează, fură, descarcă, pândesc.

Păcatul – numitorul lor comun – are atât de multe manifestări, încât nu mai este nevoie de amestecarea limbilor, ceea ce s-a produs cu mii de ani în urmă. Atunci a fost o pedeapsă venită pe cale dumnezeiască pe bună dreptate. Acum acea pedeapsă nu mai este necesară, pentru că fiecare utilizator, printr-o ironie a sorţii, caută să-şi amestece pe Internet pornirile, trăirile, senzaţiile de unul singur, într-un proces lent de sinucidere a sufletului, pe care sigur Dumnezeu nu-l agreează.

Răutatea în limbaj, agresivitatea, înşelătoria, nemilostivirea, racolarea, dezmăţul sunt alte elemente care întăresc ideea de haos. Nici o altă maşinărie nu lucrează mai viclean. Am primit eu însumi un e-mail prin care eram înştiinţat că pot câştiga 500 de euro pe lună dacă voi trimite un număr mare de CV-uri la o adresă indicată. Dintre toţi cei care ar fi trimis aceste date personale, doar unul urma să capete această sumă fictivă. Site-ul are o denumire care să te ducă cu gândul la o agenţie de plasament, o agenţie a locurilor de muncă. În fapt, trimiţând datele tale personale şiale prietenilor tăi, nu faci decât să le uşurezi munca celor care vor cu dinadinsul să facă spionaj. Arme perfide pentru un război în care se mizează pe mulţi pioni loviţi de orbire.

Această manifestare a haosului indică multă ură din partea celor care caută răul, căci am arătat că cele mai sigure victime ale Internetului sunt copiii, adolescenţii, credulii, femeile singure şi multe alte persoane nevinovate. Fii precaut când completezi orice tip de formular pe Internet,

căci, cunoscute fiind datele tale de identificare, te poţi trezi plătind facturile altora (într-un astfel de incident am fost recent implicat), te poţi trezi cu o tonă de viruşi care să-ţi facă praf munca de multe luni de zile, te poţi trezi cu duşmani din senin, fără să fi făcut vreun rău cuiva!

Sunt de înţeles situaţiile în care cineva, prin obligaţiile de serviciu, trebuie să stea tot timpul cu nasul în calculator. De aici îşi câştigă pâinea zilnică. Dar e greu să vezi ceva bun la pătimaşii Internetului. Autoritatea dumnezeiască nu ne impune să fim lipsiţi de păcate ca cel mai sfânt dintre sfinţi. Dar ne cere, fără îndoială, să nu păcătuim şi să nu ducem păcatul către patimă, prin repetarea lui.

De câte ori uiţi să fii om, de atâtea ori Îi mai dai o palmă lui Hristos, Care a avut afecte specifice omului, dar nici măcar o secundă nu S-a lăsat biruit de umbra vreunei patimi.

El S-a născut într-o iesle, noi vrem perne moi şi relaţii adulterine. El a fost sărac, smerit şi flămând, noi suntem iubitori de averi, ponegritori, apucători, delăsători şi mândri. El ne-a arătat ce înseamnă dragostea frăţească în atâtea împrejurări în care ar fi putut să se supere pe Sfinţii Apostoli, noi îl călcăm pe fratele nostru şi, de s-ar putea, îi răpim averea. El S-a atins de leproşi cu dragoste ca să-i vindece, noi fugim de oamenii bolnavi, ca nu cumva să ne alegem şi noi cu ceva vătămător. El S-a răstignit pe Cruce pentru toţi oamenii, privindu-i cu dragoste chiar când Îşi dădea duhul, rugându-Se ca să se ierte păcatele celor care Îl huleau şi Îl schingiuiau, iar noi nu avem ochi pentru semeni, ci privirea noastră e dedicată acestui ecran al calculatorului plin de obscenităţi, de rele şi de păcate, şi ne închinăm lui.

La sfârşitul vieţii, fiecare va sta în braţele celui căruia i s-a închinat. Dacă te-ai închinat lui Dumnezeu şi ţi-ai recunoscut păcatele şi neputinţele, Acesta te va primi cu dragoste. Dacă te-ai închinat desfrâului şi păcatului idolesc, vei fi luat de cel rău.

Internetul – tinerii in fata provocarii, Cristian Serban

Citeste si

De la icoana bizantina la “icoana” Playboy

Tradarea fidelitatii conjugale

Satanismul muzicii rock

Cat de ortodox este poporul roman?

A avea sau a nu avea copii