Filioque

Standard

Ideea Filioque a fost susţinută pentru prima dată de Augustin, cel care a adus şi alte inovaţii doctrinaire în teologia apuseană, inovaţii care aveau să intre în conflict cu patristică ortodoxă care era aceiaşi în Răsărit şi Apus. La sinodul I Toledo (447) s-a încercat pentru prima dată susţinerea lui Filioque ca învăţătură de credinţă ca apoi la sinodul III Toledo (589) să fie adoptat ca “dogmă” şi introdus în simbolul de credinţă. Împăratul Carol cel Mare a fost cel care a căutat să impună Filioque în tot Apusul creştin, dar papa Leon III s-a dovedit intransigent împotrivindu-se interpolării simbolului de credinţă.

Primul teolog ortodox care a combătut categoric această inovaţie apuseană a fost patriarhul Fotie. Acesta bazându-se pe teologia Sfinţilor Părinţi, a dovedit că Filioque este o idee eterodoxă şi cea mai gravă eroare din inovaţiile apusenilor, acuzându-i pe aceştia de diteism şi pnevmatomahism.

La anul 1014 Filioque a fost introdus la Roma, în mod oficial, ca învăţătură de credinţă. În anul 1054, anul marii schisme, Nichita Stethatos, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, în disputa cu cardinalul Humbert a dovedit eterodoxia lui Filioque. Toma de Aquino cel care e considerat culmea Scolasticii, a încercat şi el ca şi predecesorii săi să justifice această inovaţie doctrinară apuseană. Legat de Filioque teologia apuseană n-a încercat,pentru că nici nu putea, să prezinte purcederea Duhului decât numai ca însuşire ipostatică sau fiinţială. Aşa cum arată Sfântul Maxim: “existenţa celor ce sunt se contemplă fie în fiinţă, fie în ipostas. Căci ce altceva s-ar putea spune afară de acestea”. Mai întâi, începând cu Augustin, s-a susţinut că Sfântul Duh purcede din Tatăl şi Fiul ca dintr-un singur principiu, purcederea fiind considerată însuşire fiinţială. Răspunsul la o asemenea susţinere este că însuşirile fiinţiale sunt comune Persoanelor divine, iar dacă purcederea este văzută ca însuşire fiinţială, care aparţine numai Tatălui şi Fiului, reiese că între Ei şi Sfântul Duh va exista nu numai deosebire ipostatică ci şi fiinţială, ceea ce implică diteismul.

Dacă, cu toate acestea, se susţine că între Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh există unitate fiinţială, o asemenea susţinere contrazice atât unirea fiinţială, cât şi pe cea ipostatică, iar dacă prin absurd s-ar accepta o asemenea unitate de fiinţă se introduce alături de fiinţa Treimii şi o fiinţă a doimii, Tatăl-Fiul, din care purcede Sfântul Duh. Pe de altă parte prezentarea purcederii ca pe o însuşire fiinţială, pentru că însuşirile fiinţiale sunt comune Persoanelor divine, rezultă că oricare persoană divină purcede pe o altă persoană divină şi că oricare persoană poate fi purceasă de celelalte două persoane sau de una din celelalte persoane, de exemplu Tatăl purcede din Fiul dar şi din Sfântul Duh.

Încercarea teologilor apuseni de a evita aceste erori prin prezentarea purcederii ca şi însuşire ipostatică n-a făcut decât să arate şi mai clar că Filioque este o rătăcire de la credinţa adevărată. Purcederea Sfântului Duh este o însuşire ipostatică însă prin Filioque se introduce în Sfânta Treime două principii Tatăl şi Fiul. Sfântul Vasile cel Mare arată că prin introducerea a două principii se cade în diteism. Sfântul Duh având două cauze distincte va fi compus, iar fiind compus este străin de firea divină şi se cade astfel în pnevmatomahism. Pentru a scăpa şi de această acuză teologii apuseni, prezentând purcederea Sfântului Duh ca pe o însuşire ipostatică, susţin că Sfântul Duh purcede din Tatăl şi Fiul ca dintr-un singur principiu. Acest unic principiu (Tatăl-Fiul) duce la ideea că Ei au unitate ipostatică, dar pentru că unitatea ipostatică este numai a fiinţelor deosebite, într-un asemenea principiu ipostatic Ei nu mai apar ca ipostase distincte ci ca fiinţe deosebite ale aceluiaşi ipostas. Chiar dacă, prin absurd, s-ar accepta ideea unui asemenea principiu ipostatic (Tatăl-Fiul) din care să purceadă Sfântul Duh, o asemenea idee implică, din nou, diteismul. Aceasta pentru că Fiul şi Sfântul Duh vor avea, deosebit, fiecare cauza Sa, reiese două cauze, două principii, cauza Fiului va fi Tatăl iar cauza Sfântului Duh va fi Tatăl-Fiul. Nu se poate spune că Fiul, în acest caz, are aceeaşi cauză ca şi Sfântul Duh, iar dacă se susţine că are şi numai în parte una fiinţială, Îi disting fiinţial faţă de Sfântul Duh.

Din cele de mai sus reiese că prezentarea purcederii Sfântului Duh ca însuşire fiinţială sau ipostatică, nu oferă nici o cale de mijloc pentru susţinerea lui Filioque ca dogmă, teologumenă sau părere teologică, Filioque fiind de fapt o erezie antitrinitară.

După învăţătura de credinţă ortodoxă, învăţătura care s-a formulat mai ales în perioada sinoadelor ecumenice, în ideea Filioque se regăseşte atât diteismul cât şi pnevmatomahismul.

Potrivit teologiei ortodoxe Tatăl este unica cauză în Sfânta Treime, născând pe Fiul şi purcezând pe Sfântul Duh.

Traian Ciorba – Filioque, Despartirea Apusului de Ortodoxie

Citeste si

Definitia catolicismului

Ecumenism si ortodoxie ecumenica

Duhovnici Romani despre Ecumenism

Realismul

Botezul prin afundare

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s