Sondajele arată că populaţia României este majoritar ortodoxă, şi că Biserica Ortodoxă este recunoscută ca fiind Biserica naţională. Problema rătăcirilor duhovniceşti nu ar fi prea îngrijorătoare dacă peste 80% dintre români (câţi s-au declarat în sondaje ortodocşi) ar trăi ca fii ai Bisericii. Există însă trei probleme serioase privitoare la calcularea acestui procent.
Prima problemă este numărul mare de persoane care şi-au declarat formal apartenenţa la Biserica Ortodoxă, dar care chiar dacă vin din când în când la Biserică au anumite concepţii eretice (cred în reîncarnare, merg la „vindecători”, fac yoga, …). Or, o persoană care crede în reîncarnare sau în altele asemenea stă sub anatema Sfintelor Sinoade Ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi. Oricât de bună la suflet ar fi, oricât de multe fapte bune ar face, o asemenea persoană s-a rupt fără să îşi dea seama de Biserica din care a făcut parte.
A doua problemă este numărul mare de eretici care ascund faptul că au părăsit Biserica pentru a nu trezi în rândurile preoţilor o reacţie promptă şi pentru ca lupta împotriva sectelor să fie de proporţii reduse. Dacă de exemplu s-ar face public faptul că mai puţin de 40% dintre locuitorii unui anumit judeţ din ţara noastră au rămas ortodocşi, atunci ierarhul locului ar fi obligat să ia măsurile necesare pentru a stârpi rătăcirea, după cum arată şi Canonul 123 al celui de-al optulea Sinod local de la Cartagina: „Dacă vreun episcop va fi neglijent faţă de eretici, ori în privinţa condicilor, ori în privinţa scaunelor, să se admonieze de către episcopii sârguincioşi vecini şi să i se arate neglijenţa lui ca să nu aibă cuvânt de apărare; iar dacă din ziua în care a fost admoniat, până în şase luni petrecând în aceeaşi eparhie, nu ar purta de grijă în privinţa celor ce sunt datori a se întoarce în unitatea sobornicească, cu unul ca acela să nu intre în comuniune, până când nu va îndeplini acest lucru (…)” [28; 296]. În momentul de faţă, având sondaje care nu fac altceva decât să lase impresia că activitatea grupărilor eretice este redusă, nu putem fi conştienţi de amploarea reală a fenomenului.
Cea de-a treia şi cea mai gravă problemă este următoarea: numărul de creştini îl recunoaştem nu după ce spun sondajele, ci după ce „spun” bisericile în zilele de duminică, după numărul de credincioşi care vin la Sfânta Liturghie (există în multe cazuri impedimente reale care îi împiedică pe creştini să vină la sărbătorile din timpul săptămânii – serviciu, şcoală, …, – deşi în unele cazuri – mai ales la unii pensionari, „impedimentul” principal este pierzătoarea de suflet patimă a comodităţii). Aşa cum într-o bătălie nu contează doar câţi au rămas pe câmpul de luptă, ci contează şi câţi au dezertat, tot aşa în ceea ce priveşte numărul de creştini nu contează atât ce spun sondajele, cât contează numărul celor care vin la slujbele Bisericii. Acest număr nu au cum să îl cunoască direct ierarhii. De fiecare dată când la vreo parohie se slujeşte o liturghie arhierească pentru respectiva comunitate este sărbătoare şi vin la biserică şi tinerii şi bătrânii, nevrând să rateze un asemenea eveniment (din punct de vedere practic este foarte greu pentru episcopi să ţină legătura cu sutele de parohii pe care le păstoresc).
Când arhiereul vine la vreo parohie şi găseşte biserica arhiplină nu poate să nu se bucure. Dar numai preotul paroh ştie câţi dintre acei oameni vin de obicei la slujbă, sau câţi au venit chiar din parohiile vecine pentru a-l vedea pe episcop slujind.
Din păcate la astfel de momente festive prea puţini preoţi consideră că este potrivit să aducă la cunoştinţa ierarhului starea reală a parohiei. Pentru a nu tulbura frumuseţea momentului, mulţi se mulţumesc să se bucure că a venit atâta lume.
După căderea dictaturii comuniste numărul celor care s-au apropiat de Biserică a crescut considerabil. Numărul celor care veneau la slujbă în perioada comunistă era, incontestabil, mult mai mic. Creşterea a fost firească şi s-a datorat libertăţii religioase recunoscute de către stat (ca să nu mai amintim elementele secundare care au facilitat-o: introducerea religiei în şcoli, crearea paracliselor în spitale…). În aceste condiţii cel care afirmă că numărul real de credincioşi ortodocşi este mult mai mic decât arată statisticile riscă să intre sub incidenţa ridicolului.
De aceea pentru a argumenta semnalul de alarmă pe care încerc să îl trag prin intermediul acestor rânduri voi trece la statistici mult mai precise. Capitala României, oraşul Bucureşti, are peste 2.500.000 de locuitori şi aproximativ trei sute de parohii. Un calcul estimativ arată că şi dacă toate bisericile ar fi arhipline, mai mult de 10 % dintre bucureşteni nu ar avea – fizic – cum să încapă în ele. Dar tot aşa cum la bisericile unde slujesc preoţi mai cunoscuţi lumea se înghesuie ca la târg, tot aşa la celelalte biserici mai rămâne destul loc liber. O statistică obiectivă arată că mai puţin de 10% dintre bucureşteni vin duminica la slujbă.
Deşi procentul de mai sus poate părea ambiguu, întâlnim o situaţie asemănătoare în marea majoritate a parohiilor rurale. Deşi oamenii de la ţară sunt mai credincioşi, întâlnim foarte puţini tineri în biserică (şi foarte mulţi în locurile în care se pierd sufletele…). Dacă dintr-o parohie de 400 de persoane – dintre care s-au declarat ortodoxe 60%, la biserică vin numai 50, nu este obiectiv să ne mulţumim cu rezultatul sondajului „oficial”. Mai ales că sunt destule sate în care deşi sondajele arată liniştitor triumful Ortodoxiei, numărul persoanelor care merg la diferitele adunări neoprotestante depăşeşte numărul celor care merg la biserică. Numărul celor care merg în noaptea de Paşti la biserică este într-adevăr mare. Dar nu toţi cei care merg atunci la biserică sunt cu adevărat credincioşi. Noaptea de Paşti este pentru mulţi un spectacol, şi după ce vin „să ia lumină” se duc la cele mai pătimaşe petreceri.
Pentru unii ca aceştia se mâhnea Sfântul Calinic de la Cernica: „Ah! Aceştia sunt fiii luminii, cum îi numeşte Apostolul pe toţi creştinii? «Ca fiii luminii să umblaţi» (Efeseni 5, 8). Sunt oare aceştia ucenici ai lui Dumnezeu – Omul Iisus? Sunt ei copii ai Sfinţilor? Moştenitori ai atâtor mucenici, care ne călăuzesc şi care şi-au vărsat sângele şi care şi-au dat viaţa prin mii de chinuri, ca să nu facă vreun păcat care după înfăţişare era vrednic de iertare, adică să se lepede de credinţă numai cu gura, dar să o păstreze în inimă? De unde provin toate acestea? Din slăbirea credinţei. E limpede că ne-am apropiat de acele nenorocite timpuri de care a vorbit Domnul îndoindu-Se, că atuncicând va veni pe pământ va găsi oare credinţa pe care a sădit-o cu atâtea pilde şi a cultivat-o cu dumnezeiescul Său sânge.” [68; 9].
După învăţătura Sfinţilor Părinţi, creştin este numai cel care ia parte la slujbele Sfintei Biserici. A existat chiar o pravilă care spunea că „cel care lipseşte la mai mult de trei liturghii să fie scos din comunitate!”. Dacă s-ar mai ţine cont de ea astăzi atunci bisericile ar fi aproape goale (dar şi cei care ar rămâne, ar fi creştini adevăraţi, nu numai cu numele…).
Danion Vasile, Despre reincarnare si invazia extraterestra
Citeste si
Apel pentru Viata 