Tag Archives: inchisoare

Documentar Sfintii Inchisorilor

Standard

 

Citeste si

Epilogul lui Ianolide

Azi pacatul este o moda

Sa nu judecam!

Pr. Sofian Boghiu despre Maica Domnului

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

Convorbiri cu Parintele Petroniu Tanase

Satanismul muzicii rock

 

Advertisements

Viata Pr. Sofian Boghiu

Standard

Pentru un tânăr de azi, căruia „civilizaţia“ (post) modernă îi impune să caute permanent noutatea, schimbarea, diferenţa, viaţa călugărească, cu repetiţiile ei, îi poate apărea extrem de monotonă. Dar, dacă ar avea un pic de răbdare şi şi-ar întoarce faţa către Biserică, ar observa că, departe de a genera monotonie, „repetiţia“ este de fapt calea care deschide profunzimi spirituale nebănuite.

Despre părintele Sofian Boghiu s-a scris mult şi frumos. Nici nu se putea altfel, de vreme ce el a întruchipat la cote atât de înalte semnificaţia originară a cuvântului „călugăr“ (bătrân „frumos“, îmbunătăţit). Cu o existenţă lumească aparent monotonă, părintele Sofian a trăit cufundat în duhovnicie, ale cărei căi le-a deschis şi nenumăraţilor credincioşi care-i călcau pragul pentru spovadă sau sfat. Remarcabil însă este faptul că şi notele din dosarele Securităţii cuprind aceleaşi cuvinte apreciative…

Un om neinteresat de politică

Neinteresat de politică, dedicat cu totul vieţii monahale şi picturii bisericeşti, părintele Sofian a intrat târziu în atenţia organelor represive ale regimului comunist. A trebuit să vină marea învolburare de la începutul anului 1958, cînd Biserica Ortodoxă Română a fost atacată de comunişti pe toate planurile, pentru ca şi stareţul Sofian de la Mănăstirea Plumbuita să intre la „verificări“.

Mai precis, la 11 ianuarie 1958, Securitatea deschidea un dosar de verificare pe numele părintelui Sofian Boghiu, motivul începerii acţiunii informative fiind schimbul de scrisori pe care acesta îl avea cu monahul Andrei Scrima, plecat în India, cu sprijinul patriarhului Justinian, la o bursă de studii. În aceste scrisori se făcea vorbire şi de prietenii din fostul grup de reflecţie „Rugul Aprins“, care se destrămase de facto încă din anul 1948. Însă, având în faţă exemplul celor petrecute la sfârşitul anului 1956 în Ungaria, Securitatea română urmărea cea mai firavă tentativă de grupare a cercurilor intelectuale şi, mai ales, legăturile cu străinătatea.

Urmărit, arestat, condamnat

Informaţiile strânse de agenţii poliţiei politice au conturat însă părintelui Sofian o imagine departe de cea a unui conspirator, cei solicitaţi să dea relaţii întrecându-se în aprecieri. Astfel, aflăm că părintele Sofian a fost întotdeauna un elev de elită, fiind considerat un om liniştit, capabil, corect, cinstit, demn. Intrat sub diverse ascultări, orice însărcinare i s-a dat „a muncit fără preget“, fiind admirat pentru dezinteresul cu care lucra pentru Biserică. Puţin prea „mistic“ pentru gustul unora, părintele Sofian era totuşi greu să fie considerat un duşman al regimului.

Cu toate acestea, stareţul Sofian a fost arestat. În felul ei, Securitatea căuta diversitatea, dar doar pentru a o distruge în numele uniformităţii comuniste. Iar, în anul 1958, comuniştii erau mai puţini dispuşi ca niciodată să accepte diversitatea, chiar şi în gândire. De aceea, Sofian Boghiu a fost inclus în procesul „Rugului Aprins“ şi condamnat la 16 ani de închisoare. Pentru a se justifica o asemenea pedeapsă aspră, i s-a mai pus în sarcină părintelui lectura unor poezii ale lui Radu Gyr şi catehizarea unor tineri studenţi, fapt considerat instigare contra ordinii sociale. În timpul închisorii, la Aiud sau în bălţile Brăilei, părintele Sofian s-a ocupat cu ce ştia mai bine: cu rugăciunea. Cei care dădeau relaţii despre el îl considerau un om tăcut, care nu participa la discuţii decât dacă se puneau „probleme de ordin dogmatic“.

O persoană deosebită, „din păcate mistică“

Eliberat în 1964, Sofian Boghiu a continuat să fie supravegheat, ca toţi foştii deţinuţi politici. Regimul voia să vadă dacă îi reuşise acţiunea de reeducare sau, cel puţin, de intimidare a adversarilor săi. Mult mai relaxaţi, liderii comunişti nu mai erau aşa de interesaţi de „unitatea în cuget“, ci se mulţumeau cu supunerea locuitorilor şi cu antrenarea lor în diverse acţiuni menite să aducă prestigiu României socialiste.

În ceea ce-l priveşte pe părintele Boghiu, agenţii Securităţii nu aveau ce să-i reproşeze acestuia: „Boghiu Sergie Sofian este un om foarte serios şi de cuvânt, se spunea într-un raport. La dânsul nu este cuvânt dat pe care să nu şi-l îndeplinească cu toată rigoarea. Oriunde a fost pus să facă un serviciu l-a făcut cu toată conştiinciozitatea, fapt pentru care se bucură de încrederea autorităţilor bisericeşti“. Altcineva spunea la rându-i: „Ca trăitor în Antim este liniştit, bun slujitor, cu prestanţă, întotdeauna caută binele. Cu viaţa morală ireproşabilă…“.

Mai mult, în calitate de pictor bisericesc cu foarte multe comenzi, părintele Sofian câştiga destul de bine. Cu toate acestea, alt informator arăta că singura „agoniseală“ a părintelui era o bibliotecă, „singura avere pe care o preţuieşte“.

Securiştii erau nedumeriţi: cum poate exista o asemenea persoană cinstită, conştiincioasă, lipsită de ambiţii materiale, dar care să nu fie animată de idei comuniste? „Omul nou“ propus de ideologia atee avea, la modul ideal, aceleaşi coordonate precum cele identificabile în părintele Sofian, însă acest lucru părea peste putinţă, deoarece părintele era o persoană „mistică“, incapabilă, prin urmare, în viziunea doctrinarilor comunişti, de asemenea nobile atitudini. De aceea s-a pus problema sincerităţii sale, fapt care a fost tranşat clar de un admirator al părintelui, forţat de Securitate să dea o notă-caracterizare: „nu ştiu dacă comportarea sa aşa de ideală este pornită din convingere sau din obligaţie. Totuşi înclin să cred că ceea ce face el face din convingerea misiunii sale“.

Plecarea în străinătate

În cele din urmă, poliţia politică, şi pe fondul relativei deschideri a României spre lume, a lăsat-o mai moale în cazul părintelui Sofian. Cu toate acestea, când acesta şi-a exprimat în 1970 dorinţa de a merge la Muntele Athos, a fost de ajuns un denunţ calomnios apărut în ultima clipă pentru ca să nu i se acorde viza de plecare, deşi până atunci toate verificările făcute conduseseră la rezultate pozitive din punctul de vedere al „siguranţei statului“. A trebuit să mai treacă un an şi să se facă intervenţii masive din afara României ca părintelui Sofian să i se permită să părăsească ţara. Mai precis, ucenicul său libanez într-ale picturii, Daniel Bedran, l-a rugat să picteze biserica Mănăstirii Deir-el-Harf, de care era legat şi vechiul prieten Andrei Scrima. Mitropolitul George Handre i-a făcut o invitaţie călduroasă, iar patriarhul Justinian a recomandat cu căldură plecarea părintelui Sofian în Liban.

Până-n ultima clipă a planat echivocul asupra acordării paşaportului. A trebuit ca reprezentanţii Bisericii din Liban să vină la Bucureşti, ca patriarhul României să se pună chezaş, iar agentura din jurul părintelui să sublinieze clar că acesta va reveni în ţară, pentru ca autorităţile să aprobe plecarea.

Tribulaţiile unui regim absurd

Părintele Sofian s-a ţinut de cuvânt: a terminat de pictat biserica de la Deir-el-Harf şi s-a întors în ţară. Vestea iscusinţei sale s-a răspândit în Orient şi, astfel, el a fost chemat în 1979 să picteze o altă biserică, în Siria, la Hama. Înainte de plecare a fost chemat la Securitate, cum era obiceiul, pentru a fi „prelucrat“. În Siria, părintele trebuia să nu vorbească cu nimeni, să evite să-şi facă relaţii, să nu împrumute bani, să nu dea interviuri, să nu meargă la poliţie. Prin aceste „recomandări“ Securitatea dorea să evite discutatea realităţilor din România comunistă, adică ceea ce agenţii poliţiei politice considerau a fi defăimarea ţării. Culmea ridicolului era însă atinsă atunci când ofiţerul îi cerea părintelui Sofian să picteze catedrala cât mai bine, „ridicând astfel şi prestigiul pictorilor bisericeşti români“. Astfel de situaţii ne arată ce ţară absurdă era România acelor ani, torţionarii cerând victimei să dea ce are mai bun „pentru ţară“, de fapt pentru buna imagine a unui regim inuman, „răsplata“ fiind doar veşnica suspiciune.

Ofiţerul a raportat că Sofian Boghiu a înţeles „cele explicate“. Participa oare părintele la piesa absurdă pusă în scenă de agenţii Securităţii? Nicidecum. Pur şi simplu, el îşi urma calea inimii, aşa cum făcuse şi atunci când plecase în Liban. Chiar înainte de plecarea din ţară în 1971 el se confesase unui agent: „Boghiu Serghie Sofian a remarcat că nu se gândeşte numai la câştig, ci vrea să facă un lucru care să rămână. Plecând acolo (în Liban) împlineşte o dorinţă a celor de acolo, unde va face o lucrare ca reprezentant al ţării noastre, afirmând: «dacă îmi voi da drumul bine, dacă nu, şi mai bine, fiindcă şi aşa sunt prins cu multe lucruri. Nu m-am gândit niciodată să plec şi să rămân acolo, deoarece mai mult ca în ţară nu voi găsi nicăieri de lucru, în domeniul picturii bizantine»“. În aceeaşi perioadă, un alt agent arăta că părintele Sofian este„un om care-şi iubeşte ţara“. Cu alte cuvinte, doar elanul duhovnicesc, conştiiciozitatea meşterului şi dragostea pentru „România eternă“ au fost singurele raţiuni care l-au motivat pe părintele Sofian în acţiunile sale. Din nou, dragostea era un răspuns la absurdul lumii.

„Monotonia“ înfloritoare a vieţii duhovniceşti

Devenit unul din duhovnicii vestiţii ai Bucureştiului, părintele Sofian s-a întors la „monotonia“ datoriilor sale de monah. Din când în când, agenţii Securităţii se mai interesau de acest om paradoxal pentru ei, cu toate calităţile „omului nou“ îndelung visat, însă, „din păcate“, „mistic“. Cu toate acestea, nu ne putem opri să ne imaginăm că, cel puţin la sfârşitul anilor 80, chiar şi oamenii regimului vedeau că uniformitatea adusă de comunism doar ucisese orice urmă de diversitate, în timp ce „monotonia“ unor persoane precum părintele Sofian făcea să înflorească suflete şi să ofere speranţă. Tocmai „misticismul“, adică conştiinţa prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu, era condiţia pentru apariţia unui „om nou“. Din contră, ateismul comunist nu a produs decât jale şi pustiu. Azi, în lumea postmodernă, cei doritori de „noi provocări“ exterioare se „golesc“ sufleteşte pe zi ce trece, în timp ce cuvântul lui Dumnezeu, mereu repetat, desăvârşeşte pe cel care îl rosteşte.

(George Enache – Ziarul Lumina)

_______________________________________________________________________________________________________

Prin 1967, fiind student în Bucureşti, am ajuns la Mănăstirea Plumbuita. O bătrânică simpatică şi credincioasă a ţinut să-mi spună că „în urmă cu ani buni acolo era stareţ Părintele Sofian şi acum este la Mănăstirea Antim”.

M-am dus la Antim şi l-am văzut: era „blând şi smerit cu inima” aşa cum ne-ar dori Domnul Hristos pe toţi (Matei 11, 29). L-am întâlnit  apoi de multe ori pe când eram laic, preot, doctorand şi episcop. Cu vremea, am aflat că Părintele Sofian a trecut şi el prin calvarul temniţelor comuniste, mărturisindu-L pe Hristos.

Părintele s-a născut la 7 octombrie 1912, pe plaiurile pline de frumuseţe şi credinţă ale Basarabiei, în comuna Cuconeştii Vechi, judeţul Bălţi, din părinţii Ioan şi Alexandra Boghiu. Era al treilea dintre cei şase fraţi, iar la botez a primit numele de Serghei.

După şcoala primară, dovedind o reală vocaţie pentru studiu şi viaţă duhovnicească, ajunge frate de mănăstire la Rughi. Avea pe atunci 14 ani. Se înscrie apoi la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti din Mănăstirea Dobruşa. În anul 1932, după absolvirea acestei şcoli, este trimis la Seminarul Monahal de la Cernica, unde va sta 8 ani.

În anul 1937, încă fiind seminarist, va fi tuns în monahism la Dobruşa, primind numele de Sofian. La 6 august 1939 Tit Simedrea, episcopul Hotinului, îl hirotoneşte ierodiacon la Catedrala din Bălţi. După absolvirea seminarului, în 1940, s-a reîntors la Dobruşa. Evenimentele triste ce au urmat, Basarabia fiind ocupată, l-au obligat ca împreună cu stareţul şi cu alţi 16 vieţuitori să se refugieze în România, la Mănăstirea Căldăruşani.

În 1940 se va înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, pe care o va termina în 1945. În 1942 se înscrie şi la Facultatea de Teologic, pe care o absolvă în 1946. Transferat la Mănăstirea Antim, este hirotonit ieromonah în anul 1945 de către arhiereul Atanasie Dincă. Doi ani de zile va fi profesor de pictură la Seminarul Monahal de la Neamţ (1950-1952), iar apoi revine preot la Mănăstirea Antim. Între anii 1954-1958 este stareţ la Mănăstirea Plumbuita.

Acum, în 1958, începe calvarul. Activitatea Părintelui Sofian, ca şi a altor oameni dăruiţi total slujirii lui Hristos, nu era pe placul stăpânirii. Pe 14 iunie 1958 se emite Mandatul de arestare nr. 23/B „împotriva numitului Boghiu Serghie Sofian” şi se ordona  „tuturor organelor forţelor publice ca, conformându-se legii, să aresteze şi să conducă la arestul M.A.I. Bucureşti pe numitul Boghiu Serghie Sofian”. Era ridicat, anchetat şi judecat, la fel ca ceilalţi membri ai mişcării „Rugului Aprins”. Ancheta lungă şi grea începe atunci, pe 14 iunie 1958, la orele 10.00 şi se va termina la orele 1400. Apoi va continua zile la rând. Se căuta o vină care să convingă şi să fie puternic cap de acuzare. Ori vina cea mai la îndemână, şi cea mai gravă, era să fii acuzat că ai făcut parte din Mişcarea Legionară.

La întrunirile Mişcării  „Rugului Aprins” preocupările erau, în primul rând, de natură spirituală. Că se ajungea uneori şi la afirmaţii cu caracter politic este foarte firesc. Ce om cu suflet mare putea fi indiferent în momentul în care se instala un sistem ateu şi tiranic? Se ştie că aceste întruniri, după 1948, aveau un caracter conspirativ.

Marele merit al celor de la „Rugul Aprins” era acela că se gândeau şi la viitor. Ca atare, se preocupau de tineri. În dosarul Părintelui Sofian Boghiu se spune că acesta „a primit instrucţiuni de la co-inculpatul Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) să se ocupe de educarea unui grup de studenţi care veneau la biserica «Plumbuita» al cărei stareţ era. În acest scop inculpatul Boghiu Sofian a organizat o întrunire clandestină în incinta mănăstirii, la care a luat parte un grup de cinci studenţi, care participase la slujba religioasă în frunte cu Văsâi Gheorghe, cărora le-a vorbit în afară de problemele mistic-religioase şi despre probleme de ordin politic, căutând să sădească în ei neîncrederea în cele învăţate de ei în facultate şi să-i instige pentru a nu lua parte la viaţa politico-culturală ce se desfăşoară în facultate”.  Vrednică de toată lauda această preocupare a părintelui.

La anchetă Părintele va recunoaşte că  „acestor studenţi leam spus că în afară de preocupările lor din facultate este bine să se ocupe şi de pregătirea lor sufletească, studiind anumite cărţi şi materiale cu caracter religios, care în facultate şi în general în şcoli, nu sunt permise”.

Incomod pentru oficialii puterii era şi  faptul că la „Rugul Aprins” se schimbau pe lângă opinii şi cărţi, şi manuscrise. Cele mai multe religioase, dar, în contradicţie cu doctrina marxistă ce se dorea impusă. În dosar se menţionează că  „în anul 1957 inculpatul Boghiu Sofian a primit un caiet cu poezii legionare de la inculpatul Dubneac Felix pe care, după ce  l-a citit, l-a predat legionarului Zamfiroiu Grigore”. Erau poezii scrise de Radu Gyr în închisoare.

Cu obstinaţie anchetatorii întrebau despre acest caiet şi despre Zamfiroiu Grigorie. Ori acesta, executând lucrări la Mănăstirea Plumbuita, în mod normal ajungea în legătură cu stareţul. Părintele declara că „după procurarea materialelor respective, Zamfiroiu Grigore a fost angajat în continuare să monteze aceste plăci în biserică, lucrare ce a durat circa două săptămâni şi care a fost efectuată în cursul lunii noiembrie 1957”.

Erau interesaţi securiştii şi de relaţiile pe care Părintele Sofian le-a avut cu Sandu Tudor, în călugărie, Părintele Daniil. Părintele relatează:  „Începând din anul 1947  – data când Sandu Tudor s-a stabilit la Mănăstirea Antim, până în 1948 – când a plecat din Bucureşti, au existat între noi relaţii de convieţuire în aceeaşi obşte, luând parte împreună la slujbele religioase ce se ţineau. Tot în această perioadă am activat împreună în asociaţia «Rugul Aprins al Maicii Domnului», asociaţie care fusese înfiinţată în anul 1946 şi care era condusă de Sandu Tudor”.

Activitatea de la „Rugul Aprins” s-a continuat clandestin după 1948. Părintele Sofian relatează:„Începând din anul 1956, călugărul Sandu Tudor, când venea în Bucureşti, venea şi pe la Mănăstirea Plumbuita, unde făcea slujbe religioase. În intervalul 1956-1958 am venit în contact cu Sandu Tudor de circa cinci-şase ori în Bucureşti şi o dată la Mănăstirea Slatina în 1956, cu ocazia intrării în monahism a călugărului Andrei Scrima, în prezent în India”.

Părintele, pe lângă faptul că găzduia la „Plumbuita” întruniri ale celor de la  „Rugul Aprins”, participa şi el la adunările din casa lui Alexandru Mironescu. Pe acesta îl vizita şi cu alte ocazii:„o dată îmi amintesc că m-am dus de am cerut adresa preotului Scrima din India de i-am scris şi trimis un calendar bisericesc acolo”.

Anchetele s-au sfârşit cu găsirea ca „vinovat” a Părintelui Sofian Boghiu. Tribunalul Militar, prin sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958, „în numele Poporului”, condamnă pe:„Boghiu Serghie Sofian la 16 (şasesprezece) ani muncă silnică şi 10 (zece) ani degradare civică, pentru infracţiunea p.p. de art 209 pct.1 C.P. şi art.58 pct.2-5 C.P. Se dispune confiscarea totală a averii personale…”

Urmează ispăşirea pedepsei în trei penitenciare:Jilava, Aiud şi Salcia. În Adeverinţa-Caracterizare de la Salcia se spune că „a prestat muncă în sectorul vegetal cu un procent mediu de îndeplinire a normei de 80-100%… nu a avut sustrageri de la muncă, precum nici alte abateri de la ordinea interioară… Comportarea în această formaţiune a avut-o satisfăcătoare”.

În 1964, în urma decretului general de graţiere, Părintele Sofian devine liber. Va lucra ca şi pictor la Institutul Biblic, între anii 1965-1967, fiind îmbisericit la Mănăstirea Plumbuita. Din 1968 revine ca şi stareţ la Mănăstirea Antim, până pe data de 14 septembrie 2002, când Dumnezeu l-a mutat de pe pământ.

Părintele a pictat biserici şi a scris. Dar, mai ales, a format duhovniceşte şi a mângâiat. Întrebat fiind care sunt principalele 19însuşiri ale ortodoxiei, a răspuns: „Smerenia şi dragostea! Cele pe care le recomandă Mântuitorul: «Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre». Domnul nostru Iisus  Hristos ne îndeamnă aici să încercăm să dobândim smerenia şi dragostea, care sunt atributele lui Dumnezeu. De aceea cred că cu aceste două virtuţi se poate începe descrierea ortodoxiei”.

(Andrei, Arhiepiscop de Alba Iulia – Un Iconar de suflete. Mărturii despre părintele Sofian Boghiu, Editura Basilica, București, 2009, pag. 15-19)

 _______________________________________________________________________________________________________

Ce m-a impresionat la Părintele Sofian, încă de la venirea mea la mănăstirea Antim acum peste 60 de ani, era acrivia cu care citea pomelnicele credincioşilor. Se identifica aproape cu omul necăjit care-i cerea să se roage pentru el sau pentru cei apropiaţi. Întâmpina pe fiecare cu multă înţelegere şi dragoste, şi-şi asuma durerea lui.

Am fost şi eu în obştea Rugului Aprins, mai mult făceam treaba Martei decât a Mariei, dar observam la Părinţii Daniil şi Sofian râvna lor de a deprinde rugăciunea, liniştirea  şi trezvia minţii de la Părintele Ivan Kulâghin. Erau sporiţi şi statornici de pe atunci în această lucrare lăuntrică.

Uneori mi se părea că Părintele Sofian era exagerat când făcea milostenie, sau când prelungea timpul spovedaniei până după miezul nopţii, dăruind  tuturor  un ajutor, un sfat, o încurajare… L-am preţuit mult, el fiindu-mi duhovnic de atunci din anii ’46-’47. M-a primit din nou cu bucurie în obşte la Antim după ce am fost în puşcărie şi m-a sfătuit mereu cu înţelepciune, temperându-mi de fiecare dată revoltele  şi firea mea iute. Cred că Dumnezeu i-a primit osteneala  şi rugăciunile în care eram cuprins  şi eu  şi în care nădăjduiesc să fiu cuprins  şi acum. Dumnezeu să-l aşeze între Sfinţii Lui… Iar pe noi să ne lumineze Domnul  şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne rugăm pentru el, pentru noi, şi pentru semeni aşa cum ne învăţa mereu…

(Pr. Adrian Făgeţeanu – Un Iconar de suflete. Mărturii despre părintele Sofia Boghiu, Editura Basilica, București, 2009, pag. 49)

 _______________________________________________________________________________________________________

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Sofian îşi aduc aminte cu drag de părintele  lor duhovnicesc şi de sfaturile pe care le dădea. În câteva pagini vom încerca să împărtăşim şi cititorilor noştri din îndemnurile marelui duhovnic al Bucureştilor.

Ne spunea mereu să facem milostenie. Zicea: „Dă cât poţi, dar dă! Că milostenia e mare înaintea lui Dumnezeu, şterge multe păcate!”. Iar alteori ne spunea: „Măi omule, milostenia te ridică la cer şi Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.”

Părintele ne cerea mereu să dăm. Asta-i plăcea: să fii milos. Ne zicea: „Dacă primeşti, să dai. Oricât de puţin. Dar să dai. Dacă cineva îţi dă un covrig, iar lângă tine şade unul ca tine, un om sărman, un frate de-al tău, rupe din covrig o bucăţică şi dă-i şi lui. Că Dumnezeu e mare şi poate din bucăţica aia să vă sature pe amândoi.”

Ne mai zicea: „Când dai, să nu-ţi pară rău. Să dai cu bucurie că lângă tine e îngerul care te scrie în cartea cu fapte bune. Iar dacă îţi pare rău, nu te  poate scrie că te îndoieşti în inima ta. Şi lui Dumnezeu nu-I plac îndoielile. Dumnezeu e drept şi bun şi vrea să fim şi noi la fel.”

Părintele se întrista mult când auzea că femeile leapădă copiii. Avea lacrimi în glas şi zicea: „Să ţii post negru miercurea şi vinerea, fără strop de apă, pentru că ai omorât un suflet de om.” Era bun cum nu pot povesti.

Părintele Sofian Boghiu spunea: „În post contează foarte mult să vă iertaţi unul pe altul.  Poţi să mori de foame, nu are niciun rost postul tău, până nu te împaci cu celălalt. Unii nu-şi vorbesc cu anii. Dar postesc fiecare post. Vai de postul lor!…”

Părintele ne zicea multe lucruri frumoase despre Sfânta Împărtăşanie. Mereu ne învăţa ceva. Ne spunea că după Sfânta Împărtăşanie, să nu vorbim, să nu ne supărăm, să nu ne certăm unii cu alţii, pentru că Duhul Sfânt e curat şi bun şi nu şade în tine dacă nu poţi să-L ţii.

Altădată noi l-am întrebat: „Părinte la cât timp trebuie să ne împărtăşim ca să vină Duhul în noi?”, iar dânsul ne-a zis: „La Împărtăşanie nu trebuie să te grăbeşti. Unii vin la 40 de zile, alţii la o lună, alţii mai des. Dar eu vă spun că Duhul stă în voi atâta timp cât voi nu-L alungaţi. Nu trebuie să calculaţi zilele, ci să aveţi inimă bună şi curată. Şi atunci Duhul Sfânt e în voi.”

Părintele era şi glumeţ. Odată l-am întrebat: „Părinte, vreţi o cafea?”, dar dânsul mi-a zis: „Ce-mi trebuie cafea, când mă doare o măsea?”. Ştia să te înveselească şi  să te facă  să uiţi de necazuri.

Nimeni, nimeni, nimeni nu pleca de la dânsul trist. Nu te rănea, nu te supăra. Uneori stăteam pe capul dânsului să-l ascultăm până noaptea la 11. Şi ne zicea: „Hai că nu mai aveţi tramvaie!”, dar noi ziceam: „Părinte, nu mai vrem să plecăm!”„Păi, unde vreţi să dormiţi?”,  „Aicea pe jos în Biserică”. Şi dânsul nu ne întrista: „Bine, hai! Dar numai de data asta!”. Şi aşa stăteam de multe ori toţi.

Se supăra pe unii care făceau milostenie în văzul lumii. Nouă ne cerea să nu fim văzuţi când dăm, să nu aşteptăm laude sau vorbe frumoase de la cei pe care-i ajutăm. Dânsul a avut grijă de mine toată viaţa. Am avut multe necazuri, mama era bolnavă, alimente nu prea se găseau. Şi mă striga: „Ecaterino!”, „Da, Părinte!”, „Ia mai stai un pic!”. Era lume în jurul lui, îi puneau întrebări… Nu putea să-mi dea. Dar ţinea mâinile la spate, cu sacoşi pline. Îmi dădea când nu mai era nimeni lângă dânsul. Şi ce nu-mi punea? Ulei, zahăr, câte şi câte… Aşa plecam.

Odată eram la bucătărie, era 11 noaptea şi i-am zis: „Părinte, veniţi că se răceşte ciorba”, dar dânsul, blajin, mi-a zis: „Ce-mi trebuie mie ciorbă? Ce, eu trăiesc cu ciorbă?”.

Îi plăcea să postească. Se ruga, citea şi picta. Dar mânca târziu seara o bucăţică de ceva. Părintele şi picta şi se ruga. Le făcea pe ambele.Nu-i plăcea moda. Zicea femeilor: „Să nu vii la Biserică cu moda ca să întoarcă alţii capul după tine. Să nu-ţi pui haine strălucitoare! Să nu te machiezi, să nu-ţi dai cu roşu pe buze, să nu te vopseşti. Că asta înseamnă că tu nu crezi că Dumnezeu tea făcut frumoasă, că a greşit şi vrei tu să te faci.”

Mereu zicea: „Lăsaţi moda! La Biserică vino să te rogi!”. Odată a venit un băiat tânăr şi i-a zis:„Părinte, am venit la Biserică să-mi găsesc nevastă.”, iar dânsul i-a răspuns:  „Eu credeam că la Biserică vii să te rogi, nu să te căsătoreşti. Hai, lasă! Roagă-te şi mai apoi, vedem ce vrea Dumnezeu cu tine.”.Tot când ne certa cu moda, ne zicea: „Lasă hainele care nasc invidie! Tu vino la Biserică cu straie curate, simple!”.

Părintelui îi plăcea mult să ne înveţe. Stăteam în Biserică, dânsul scotea din altar un scăunel şi noi pe jos, în jurul dânsului.

Părintele iubea canoanele. După ele te învăţa şi după ele te certa.

„Părintele avea darul facerii de minuni. Dar eu nu pot spune despre asta. Dânsul vedea. Şi-ţi vorbea aşa cum Dumnezeu îi descoperea lucrurile despre tine. Pe mine m-a întrebat: „Eşti domnişoară?”, şi i-am spus adevărul. O lună trăisem în păcat. Dânsul mi-a zis: „Acum gata cu ce-a fost! De acum stai aici şi să iubeşti Biserica!”.  Nu mi-a mai trebuit niciodată bărbat şi uite de 60 de ani sunt numai cu Biserica. Şi n-am fost singură. Maica Domnului mi-a dat tot, iar Părintele avea grijă şi de mine. Ăsta era darul dânsului cu care făcea minuni. Îţi schimba toată viaţa.”

(Ecaterina T., 81 ani – Un iconar de suflete)

_______________________________________________________________________________________________________

În măsura în care ai inima înfrântă și smerită, devii tot mai liber interior și atunci Dumnezeu coboară în tine. Rostul nostru pe pământ este să ne umplem de Dumnezeu. Și nu ne putem umple de Dumnezeu decât prin smerenie. Smerenia trebuie să fie fundamentul vieții noastre. Nu ne realizăm prin trufii ieftine, ci numai prin smerenie.

A trăi în smerenie înseamnă a trăi o viață reală. Iar a trăi în trufie este o viață artificială. De aceea, de câte ori ești umilit, rabdă și roagă-te:”Doamne, primește aceste umilințe, în locul smereniei de care am lipsă. Să răscumpere umilințele mândria de care nu mă pot izbăvi de bunăvoie!”

Am fost închis în temnițele comuniste și numai Dumnezeu știe câtă nedreptate era acolo, câtă ură, câtă răutate… Parcă nici nu poți spune în cuvinte. Atunci când eram mai chinuit, încercam să nu mă revolt, să nu cârtesc. Mă gândeam așa: Hai să-mi amintesc cu ce am greșit eu față de Dumnezeu, de pătimesc acum aceste nedreptăți! Și mă gândeam la niște păcate ale mele pe care le știam numai eu și Dumnezeu, iar suferința o priveam ca pe un canon și nu mă revoltam. Mă gândeam că, dacă și eu aș fi fost mai bun, nici gardienii n-ar fi fost atât de răi –  așa – dar și eu eram vinovat pentru răutatea lor. Așa îi puteam ierta pe toți și mă puteam ruga pentru ei, și aproape că nu mai simțeam suferința pe care mi-o pricinuiau.

Și vă spun drept că atunci când puteam să fac toate acestea și să mă gândesc la păcatele mele, simțeam în inimă o bucurie așa de mare, și o pace, și o bogăție de iubire, că parcă zburam, deși eram în pușcărie. Eram atât de preocupat ca să-mi văd păcatele, încât și noaptea vorbeam prin somn și îmi ceream iertare de la Dumnezeu. Și erau acei caralii care pândeau pe la uși, și ascultau pe la gratii ce spuneam eu; iar a doua zi mă chemau la anchetă și-mi serveau cuvintele pe care le spusesem prin somn, din cauza frământărilor mele sufletești.

Îmi strigau: Păcătosule! Popă păcătos!, și-mi repetau tot ceea ce spusesem noaptea prin vis, Dumnezeu știe cum.

Dar asta am vrut să spun: este foarte important să ne recunoaștem starea de nevrednicie față de Dumnezeu.

Să nu aduci nimănui nici o vină, decât numai ție. Să te căiești mereu din toată inima. Dacă nu mă găsesc vinovat în mod real și nu mă căiesc din adâncul sufletului, atunci nu mă pot ruga cu putere și nu pot avea bucuria deplină a rugăciunii. Dacă ai acestea două, smerenia și iertarea aproapelui, ai să vezi cum începi să capeți în tine ceva din Dumnezeu, ceva extraordinar. Numai Duhul Sfânt poate aduce acest “ceva” în inimile noastre. N-am urât pe nimeni dintre dușmanii care ne-au asuprit și n-am regretat niciodată că am ajuns la închisoare.

Acolo era nevoie și de mine ca, împreună cu frații noștri români, să suferim cu toții urgia venită asupra țării. Fie, Doamne, suferința noastră, ca un canon pentru păcatele noastre, dar și ca o jertfă adusă pentru iertarea păcatelor neamului românesc și pentru binecuvântatea dumnezeiască asupra întregii noastre țări!

Căutați să faceți cât mai mult bine în jurul vostru, rugați-vă cât mai mult cu Rugăciunea lui Iisus, nu vorbiți de rău pe nimeni și astfel veți avea pacea inimii. Bunul Dumnezeu și Maica Domnului să vă ajute neîncetat, în orice loc vă veți afla.

(Pr. Sofian Boghiu – Revista Familia Ortodoxă, nr. 9(44)/2012, pag. 1-2)

Citeste si

Chiar daca monahismul este separat de societate, el are un puternic caracter social

Epilogul lui Ianolide

De ce se construiesc biserici in locul spitalelor, scolilor, gradinitelor sau caminelor?

Plansul calugarilor athoniti

Filioque

Duhovnici Romani despre Ecumenism

Despre idolul sau dracul Noroc